Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Blaga şi cerchiştii de Elvira Sorohan


Pentru cineva care îl consideră pe Blaga înainte de toate scriitor şi mai apoi gânditor cu sistem, poate să apară nedumerirea asupra faptului că tineri excepţional înzestraţi şi formaţi în cea mai mare parte la şcoala lui, s-au orientat, declarat, în 1943, spre direcţia lovinesciană. Sigur, mai întâi se poate presupune că Blaga însuşi, concentrat atunci nu pe literatură, ci pe studiile sale de filosofia stilului în cultură, a consimţit detaşat ca ei să adreseze un omagiu lui Lovinescu în semn de aderenţă la programul estetic al cercului său, care mergea pe linia autonomiei esteticului şi europenizarea literaturii române. Astfel, Transilvania literară rotunjea unitatea orientării, întărind procesul început în secolul anterior prin prezenţa lui Slavici în cercul şi la revista Junimii maioresciene. În "manifestul" generaţiei de foarte tineri intelectuali, încă studenţi, numele mentorului Junimii, iniţiatorul autonomiei esteticului, apărea foarte adesea, în palimpsest, sub numele lui Lovinescu. Maiorescu însuşi, prin plecarea lui din Transilvania la Iaşi şi în cele din urmă la Bucureşti, trasase natural această linie de unire. Blaga avea conştiinţa acestei realităţi. Să nu omitem amănuntul că scrisoarea către Lovinescu apărea pe pagina ziarului "Viaţa" (condus de Rebreanu) sub formula emblematică: "Ardealul estetic", ce se voia, deasupra oricăror circumstanţe, topit "cu desăvârşire într-un singur corp românesc".
Din altă perspectivă privind, gestul poate fi interpretat şi ca act protestatar, anticonservator iniţiat de Negoiţescu şi Radu Stanca, în principal, încurajaţi de un alt mentor clujean al generaţiei cerchiştilor, profesorul Henri Jacquier, având acordul, de la distanţă dat, al celorlalţi comilitoni risipiţi prin ţară sau absorbiţi de frontul celui de al doilea mare război al secolului trecut. În subiacent rămâne şi consecvenţa lui Blaga în preferinţa pentru influenţa catalitică şi nu pentru cea modelatoare, care l-ar fi putut despărţi subtil de Lovinescu. Or, ceea ce au omis cerchiştii - şi nici Blaga nu s-a ostenit să-i convingă - era că influenţa catalizatoare însemna tocmai sublimarea substanţei etnico-istorice în orizontul noilor orientări estetice. Mai ales că Radu Stanca a realizat acest sublimat, cu precădere în teatru (Hora domniţelor, Ochiul etc.), dar şi în poezie.
Desigur, nuanţat din varii motive, trebuie considerată şi explicaţia tardivă, fără s-o fi cerut cineva, dată de Negoiţescu în prefaţa "romanului epistolar", numită a fi fost în ultimă instanţă, între altele, "teama de a nu fi "blagieni"..." sau provinciali apteri. Însă, atât de sigur de sine în singurătatea gândirii, Blaga voia să fie anturat, dar nu şi ascultat, fiind cu totul străin de vocaţia unui organizator de cenaclu literar.
Ceea ce ne interesează în rândurile de faţă nu e conţinutul scrisorii deschise către Lovinescu, discutabilă ca "manifest" al Cercului literar de la Sibiu (termenul e înconjurat de ghilimelele îndoielii chiar în răspunsul lui Lovinescu) şi nici stăruinţa programatică a frazelor din articolul lui Radu Stanca (Perspective) ce deschidea, în ianuarie 1945, primul număr al "Revistei Cercului literar". Ne interesează însă o temporară şi foarte demn personală întoarcere a cerchiştilor la Blaga.
Se ştie, dacă nu deloc, oricum foarte puţin, că în intervalul de după moartea lui Lovinescu (iulie 1943) şi până la apariţia "Revistei Cercului", cei mai notabili dintre membri, mânaţi poate şi de irepresibila dorinţă a afirmării urgente a generaţiei, au publicat la revista "Saeculum" scoasă de Blaga în anii 1943-1944. Deci, înapoi la Blaga, dar, cum vom vedea, eseurile lor nu dau nici un semn de abdicare de la linia programatică, adânc motivată, dedusă din scrisoarea către Lovinescu. Erau generos acceptaţi, chiar subînţeles aprobator, după ce se făcuseră cunoscuţi printr-o declaraţie de principii, luminat argumentată, fără teribilismul superficial, negator cu orice preţ, întâlnit în unele manifeste de avangardă. Dimpotrivă, era o declaraţie de continuitate a primatului esteticului, eliberată însă de tirania contextului intuit a fi primejdios, întrucât se închidea într-un sămănătorism desuet şi abuziv cultivat. Maturitatea lor nu putea decât să-i placă lui Blaga. Era un lucru "perfect gândit şi scris", cum preciza Dan Petraşincu, în prezentarea textului scrisorii care l-a făcut pe aristocratul condeiului, care a fost Lovinescu, aflat în sanatoriu, să le răspundă melancolic: "ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zări fericite". În scurt timp însă dispariţia lui Lovinescu a îndoliat pentru multă vreme literatura română, iar "zorii fericiţi" au rămas timp încremenit.
Pe de o parte, cerchiştii au încercat să se înscrie, oarecum, în orientarea preponderent filosofică a revistei, iar pe de altă parte, Blaga face concesia de a le publica şi comentarii, recenzii, note pe probleme de literatură. Neîntrerupta legătură cu Blaga şi chiar susţinerea tacită, după cum îi era natura, se confirmă în colaborarea gânditorului la "Revista Cercului" (Nr. 2, 1945) cu aforisme şi însemnări, un fragment din Discobolul, anunţat atunci ca o apropiată apariţie.
Dintre cerchişti au semnat în "Saeculum", în ordinea publicării, Ion Oană, Victor Iancu, Ovidiu Drimba, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Deliu Petroiu, toţi remarcabili prin cultură, profunzimea gândirii şi eleganţa, plasticitatea stilului deplin format. Publicistica lor la "Saeculum" a însemnat un dublu profit: afirmarea generaţiei şi diversificarea substanţei revistei. Ambele sub semnul calităţii. Într-o notă direct plasată la sfârşitul primului număr, după ce glosează în marginea alegerii titlului revistei, Blaga încheia: "Directivele revistei vor putea să fie judecate de abia mai târziu şi aceasta numai după conţinutul însuşi al studiilor şi articolelor ce apar în paginile ei". Nu avea să prevadă atunci că i se vor asocia cerchiştii cu preocupările lor de estetică a literaturii şi de filosofie a fenomenului cultural, în genere.
Plasaţi mai ales la rubricile de recenzii şi note, cu eseuri foarte bine articulate pe o idee, ei împrumută acestor rubrici un nerv spiritual care interesează lectura, adesea mai mult decât articolele din capul revistei. Urmele programului în care se încăpăţânau să rămână se descopăr, înainte de toate, cum ne aşteptam, în ceea ce scriau Negoiţescu şi Stanca. Pe cât de agresiv, tot pe atât de matur şi sigur de sine se arată Negoiţescu în "nota" (articol concentrat) Păşuniştii şi "nemuritorii", intitulată astfel încât din prag ne întâmpină intenţia de a denunţa, în stil polemic şi pamfletar, tradiţionalismul epidemic întins şi asupra instituţiei "nemuritorilor". Eseul e axat pe două idei: generaţia în literatură şi conservatorismul academic. Cea dintâi e adusă în discuţie într-un stil şarjant, spre a diferenţia regimul propriului grup. Între generaţiile ce s-au succedat în secolul romantic şi generaţiile perioadei contemporane e aşezat un "totuşi" îngăduitor pentru trecut, dar nu şi pentru prezent, adică azi, spune Negoiţescu (dar putem spune şi noi), "când asistăm la o ciupercărie de "generaţii", unanimişti, dadaişti, existenţialişti, disperaţi, refugiaţi, tremurici, pistolarzi, bătrâni şi tineri, 22, 32, 42, 72, 102 ş.a.m.d." Înainte de a se dezlănţui polemic, luând în deriziune păşunismul şi reacţiile la scrisoarea grupului lor către Lovinescu, Negoiţescu face o declaraţie de ataşament la programul revistei "Saeculum" şi subînţeles, la orientarea lui Blaga. Eram la începutul anului 1944, cu un an înaintea apariţiei "Revistei Cercului literar" de la Sibiu, al cărei fond respectă angajamentul luat acum de Negoiţescu: "Nu râvnim ca noi, cei cărora ni se spune Cercul literar şi care ne-am ataşat luptei de la Saeculum, să lărgim această încăpătoare horă..." a generaţiilor. Ceea ce ţine la un loc Cercul e, între altele, oroarea faţă de păşunism. Deşi nu şi-a pierdut actualitatea multă vreme după aceea, polemica faţă de păşunism interesează acum mult mai puţin decât aceea despre generaţia şi relaţia cu Blaga. Mai cu seamă că tema era dezvoltată în termeni gravi şi în scrisoarea amintită.
Cât priveşte cea de a doua idee ce dă substanţă eseului, păşunismul academic, de la care Blaga face excepţie, merită o interpretare foarte atentă. Lauda lui Blaga, dacă nu e cu totul de circumstanţă, oricum pare scrisă cu mare grijă pentru cuvânt, prevenitor. Pe terenul sămănătorismului transilvan, fără să se spună că l-ar contrazice, opera lui Blaga se profilează într-un stil aparte: "Stranii turnuri a înălţat spre tăriile limpezimilor opera lui Lucian Blaga, în adevăr purtătoare a unor peceţi pe cât de autentice pe atât de necunoscute contemporanilor..." Distincţia e indirect susţinută prin evocarea maiorescianismului căruia cultura română îi datorează teoria (şi actul) disociaţiei valorilor. Fără să fie numit, e apărat cel care (poate Blaga, poate Lovinescu) a dărâmat idoli artificiali, "personaje tabu ale arenei noastre publice", atrăgându-şi oprobriul lor. Ironia îşi face rolul luându-şi mereu ca ţintă "nemuritorii". Apare şi aici o nuanţă ce nu şi-a pierdut actualitatea pentru vremea noastră când blamul contra valorii, stânjenitoare pentru mediocrii gălăgioşi, pare să fie unica atitudine: "Dar blamul nu se poate întoarce decât asupra celor care, ca totdeauna balasatul epocelor de tranziţie, stau piedică la victoria adevărului" (s.n.).
Încât, la suprafaţă ar părea că e flatare a mentorului revistei la care cerchiştii şi-au găsit cel mai potrivit adăpost temporar, însă, subtextul nu încurajează o astfel de lectură, deşi se spune, cu îndrăzneala tinereţii, că Blaga onora instituţia academică fără ca ea să-l merite. Neîncrederea noastră e iscată de o frază în care se face un reproş subînţeles că nu e Lovinescu cel care să fi fost chemat, cum era drept, să îmbrace tunica brodată cu fireturi. Aceasta pare să fie ţinta principală a articolului. Mulţi dintre cei care "erau acolo", scrie Nego cu referire la Academie, "vor trăi în istorie numai prin numele citat undeva de E. Lovinescu, de asemenea un dărâmător de falşi idoli, un nemuritor care nu fusese poftit la prânzul de pe pământ al eternităţii". Viitorul, adică posteritatea i-a confirmat previziunea. Credem că aceasta este ţinta principală pentru că Lovinescu e alesul, cel situat în "templul veşniciei", la periheliu, cum ar fi zis Macedonski, în timp ce adversarii lui "vor muşca de-a pururi ţărâna". Tot ce a mai publicat Negoiţescu în "Saeculum", recenzii în general, rămâne în umbra acestui articol de atitudine. S-ar mai cuveni amintit articolul Descartes moralistul, introdus în prima parte a revistei (ian.-febr. 1944). Stilul mai puţin studiat nu scade valoarea demonstraţiei pe care o face Negoiţescu prin siguranţa cu care se mişcă în spaţiul moralismului francez şi al eticii germane. Nu e lipsit de semnificaţie nici faptul că plăteşte o datorie închinând articolul lui H. Jacquier.
Este de reţinut că mai bine se acordă cu programul revistei de filosofie articolele lui Radu Stanca, De la stilul istoric la stilul filosofic (nov.-dec. 1943) şi Stilistica - o nouă disciplină a filosofiei? (ian.-febr. 1944), singurele, de altfel. Este prea evidentă intrarea acestui al doilea iniţiator al Cercului în domeniul preocupărilor gânditorului Blaga, a cărui demnitate de teoretician pe probleme de morfologia culturii nu e amintită decât o singură dată, de formula "noologiei abisale" fiind vorba. Primul articol dezvoltă afirmativ observaţii de mare profunzime asupra unei probleme fundamentale, care îl recomandă pe autor ca maturitate şi cunoaştere la esenţă a evoluţiei culturii româneşti. Este marcat momentul trecerii de la cultura istorică, de tentă moralizatoare, întinsă de la cronicari (consideraţi "stâlpi de hotar în evoluţia noastră culturală şi totodată nişte artişti perfect valabili până azi"), trecând prin Şcoala ardeleană şi mişcarea lui Kogălniceanu, până la Maiorescu impus prin "încercarea-i uriaşă de a înlocui vechiul stil, cu un stil inedit". Mai exact, e vorba de momentul trecerii, cum titlul o spune, de la stilul istoric, la stilul filosofic. Ideea e mult dezvoltată şi adusă pe făgaşul criticii estetice, de la care se revendică cerchiştii. Finalmente se recunoaşte contribuţia lui Blaga şi Lovinescu în accelerarea acestei treceri, fiecare în planul preocupărilor sale. Inteligenţa viziunii sintetice şi stilul acestui foarte tânăr eseist provoacă nostalgii, cu atât mai mult cu cât lipsa de substanţă şi veleitarismul tinerelor condeie inundă azi publicistica literară. Lectura articolelor lui Radu Stanca i-ar putea pune pe gânduri pe cei mai conştienţi dintre ei.
Pe acest fond al dezbaterii vine, în continuare aplicativă, cel de al doilea eseu cu titlul prudent interogativ. Multe sintagme care colorează stilul ("psihologia abisală", "câmp stilistic" etc.) vin din vocabularul studiilor lui Blaga. În final se întreabă, mai mult neîncrezător decât admiţând posibilitatea, dacă fenomenul stilului poate să constituie obiectul unui domeniu filosofic de importanţă majoră şi de mare durată. A pune sub semnul întrebării un domeniu este, dacă nu o negare directă a viabilităţii lui, oricum, o rezervă. Iar rezerva poate fi interpretată ca o formă eufemistică a negaţiei. Perioada post-Blaga i-a confirmat îndoielile. Blaga rămâne unic, la noi, situat deasupra conjuncturilor politice şi de aceea foarte important. E citit şi astăzi nu numai în interiorul culturii noastre, dar şi în afară. De pildă, acum apare pe Internet un site, lansat de un profesor englez de filosofie, pe nume R.T. Allen, interesat de opera lui Blaga în general şi în special de contribuţiile lui privitoare la filosofia stilului în cultură.
Am selectat şi am ilustrat, cu câteva detalii, mai ales acele articole, dintre cele publicate de cerchişti în "Saeculum", care răspund - şi cum răspund - la profilul revistei lui Blaga, demonstrând că alta era vocaţia lor. Dar spaima mărturisită de a nu "rămâne apteri" i-a făcut pe iniţiatori să accepte, temporar, un ataşament interesat, ca recurs la cea mai bună soluţie de afirmare, fără să li se ceară tributul dat. L-au dat din obligaţie morală. Că Blaga nu i-a constrâns să se alinieze strict la profilul revistei, lăsându-le liberă posibilitatea de a-şi consolida statutul de tineri intelectuali cu preocupări literare, e dovedit de câteva alte articole substanţiale. Aşa e cel de estetică a poeziei, semnat de Ion Oană (Obscur şi dificil în poezie), recenziile lui Ştefan Aug. Doinaş la studii despre Poe şi Eminescu. În primul an al revistei, Ovidiu Drimba a publicat eseuri despre romantismul englez şi cel german. Două articole ale lui Doinaş (Critica literară şi sinceritatea poeţilor) şi Negoiţescu (D. Pompiliu Constantinescu şi tinerii) încheie colaborarea cerchiştilor la "Saeculum". Acesta era şi ultimul număr (martie-aprilie 1944) din viaţa scurtă a revistei de filosofie apărută în vreme de război. Refugiul în cultură e un fenomen specific epocilor tulburi. După câteva luni, gruparea organizată de Negoiţescu şi Stanca va scoate propria revistă. Ar mai fi apărut oare "Revista Cerului literar", dacă viaţa revistei lui Blaga nu s-ar fi întrerupt aici? Nu e o simplă întrebare retorică. S-ar putea presupune că revista Ardealului filosofic, scoasă de Blaga, ar fi devenit mai încăpătoare, cu profil filosofico-estetic sau filosofico-literar, dacă ar fi continuat să apară, absorbindu-i pe cerchişti, şi pe cei care fuseseră indisponibili până atunci.