Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Bizanţul regăsit de Catrinel Popa

Jonathan Harris, Bizanţ. O lume pierdută, trad. din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2016, 400 p., f.p.

Încă din primele pagini ale studiului său,Bizanţ. O lume pierdută, Jonathan Harris alege un unghi de vedere ingenios, menit să clatine – pe lângă prejudecăţi, locuri comune şi poncife de tot felul – chiar fundamentele reflecţiei tradiţionale asupra chestiunii. Demonstraţia profesorului de la University of London nu pivotează – aşa cum ne-a obişnuit literatura de specialitate – în jurul cauzelor prăbuşirii Imperiului Bizantin, ci propune, dimpotrivă, reformularea radicală a interogaţiilor, autorul socotind că „adevărata problemă nu este de ce imperiul şi-a găsit sfârşitul, ci cum se face că a supravieţuit, ba chiar a cunoscut uneori momente de înflorire, în condiţiile în care şansele au fost minime.”

Simpla tentativă de a căuta răspunsuri pertinente la o asemenea întrebare, ar fi de ajuns să transforme cartea într-o investigaţie pe cât de pasionantă, pe atât de actuală pentru cititorul vremurilor noastre. Dacă mai punem la socoteală faptul că autorul este înzestrat cu talent literar (mai cu seamă când vine vorba de selectarea faptelor şi a detaliilor semnificative, dar şi de construcţie, „montaj”, miseen- scène), înţelegem de ce volumul poate fi citit cu interes chiar de către nespecialişti.

Acompaniat de un moto plin de tâlc din însemnările lui Ogier Ghiselin de Busbeq – „În multe locuri întâlneşti rămăşiţe remarcabile ale monumentelor străvechi, deşi nu te poţi opri să te întrebi de ce atât de puţine au supravieţuit…”–, Prologul deschide subit perspectiva asupra posterităţii bizantine, invitând implicit la o reflecţie pe marginea relicvelor, vestigiilor, locurilor memoriei. Ne aflăm în Constantinopolul secolului al XVI-lea, în vremea domniei lui Suleiman Magnificul, la un veac după ce metropola imperială căzuse sub dominaţie otomană. Facem cunoştinţă cu Pierre Gilles, călător francez, educat în spirit clasic şi pasionat colecţionar de antichităţi, copleşit de amărăciune în faţa ştergerii grabnice a urmelor unei societăţi atât de puternice şi de prospere altădată, cum fusese cea bizantină. Întors din Orient – relatează autorul – Gilles este şi cel care formulează printre primii întrebarea care-i va urmări veacuri de-a rândul pe bizantinologi: cum de a fost posibil ca puternicii stăpâni creştini ai Constantinopolului să piardă totul şi să ajungă sclavi ai „necredincioşilor”? Concluziile sale fixează şi primele stereotipuri (negative) cu privire la caracterul bizantinilor (duplicitatea, trândăvia, delăsarea, aplecarea spre lux şi opulenţă, lipsa de pragmatism şi de aderenţă la realitate ş.a.m.d.), perpetuate de-a lungul secolelor şi, în multe cazuri, transferate – cu insesizabile variaţiuni – asupra „balcanicilor” sau „turco-grecilor”din veacurile următoare.

Însă miza de adâncime a acestui prolog simbolic, ca, de altfel, a întregului volum, nu are de-a face doar cu simpla deconstruire a unei serii de stereotipuri, ci vizează reliefarea punctelor forte, a structurii de rezistenţă a unui edificiu care, în pofida aparentei precarităţi sau fragilităţi şi în ciuda presiunii exercitate constant asupra graniţelor sale, a reuşit să supravieţuiască mai bine de o mie de ani. Capăt al unei „piste de bowling etnic”, după formula autorului, constituind mereu punctul de deversare a valurilor de popoare migratoare venite în special dinspre stepele Asiei şi din Peninsula Arabă, Bizanţul – la urma urmelor una dintre instituţiile omeneşti cele mai durabile – nu putea decât să piară sau să se acomodeze. Strategiile la care au recurs conducătorii săi pentru a amâna deznodământul inevitabil sunt demne de luat în seamă (şi Jonathan Harris le inventariază şi le analizează pe rând); ele vădesc inteligenţă şi abilitate diplomatică, într-un context care cerea, mai mult ca oricând până atunci, un mod de gândire capabil „să dezamorseze diversele primejdii – fie prin integrare şi fixare, fie prin corupere şi acţiune acoperită, fie, cel mai ieşit din comun, prin crearea de splendori vizuale capabile să-i copleşească pe inamici şi să-i atragă în cercul prietenilor şi aliaţilor.” (p.15)

În scopul argumentării teoriei sale, autorul reconstituie spectacolul impresionant al intrărilor şi ieşirilor din scenă a peste optzeci de împăraţi bizantini, pornind de multe ori de la detalii marginale sau insignifiante (teama de apă a lui Heraclit sau fervoarea iconodulă a împărătesei Irina), oprindu-se câteodată să corijeze inexactităţi sau excese ale istoriografiei anterioare („catastrofa” de la Mazinkert, din timpul lui Romanos al IV-lea Diogenes e reconsiderată în termeni mai flexibili şi mai nuanţaţi etc.) Metoda predilectă rămâne confruntarea unor puncte de vedere aparent ireconciliabile, punerea în oglindă a versiunii învinşilor, respectiv a celei propuse de învingători. Un exemplu concludent în acest sens ne întâmpină chiar din primul capitol (Amurgul zeilor), unde sunt „convocaţi” doi martori ai tranziţiei de la Imperiul Roman la Bizanţ: unul nostalgic şi resentimentar, adversar îndârjit al lui Constantin I (Zosimus), altul susţinător entuziast al reformelor marelui împărat şi al noii religii (Eusebiu din Cezareea).

Alteori intervenţiile hazardului, bizareriile, răsturnările ironice de situaţie, detaliile menite să sugereze atmosfera, sunt punctate cu o sagacitate de cronicar bizantin târziu (sfârşitul lui Constantin al V-lea, împăratul iconoclast din secolul opt, condamnat la o nemeritată damnatio memoriae; cultul personalităţii tiranului Andronic I Comnenul, al cărui sfârşit, survenit trei secole mai târziu, nu este cu nimic mai bun; amănuntul că la încoronarea lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, în anul de graţie 1347, diadema aşezată pe fruntea împăratului era împodobită cu pietre preţioase din sticlă, imitaţii ale celor autentice, demult înstrăinate, pentru garantarea unui împrumut de la veneţieni ş.a.m.d.) Descrierea minuţioasă a cadourilor diplomatice (în special aur şi mătăsuri) oferite de bizantini, în vremurile bune, a ceremoniilor fastuoase şi a atmosferei pitoreşti din pieţele capitalei înţesate de negustori arabi (care aduceau mirodenii, parfumuri, covoare, porţelanuri, pietre preţioase şi obiecte din sticlă), italieni (care veneau cu lemn, aur şi lână), ruşi şi bulgari (care comercializau miere, ceară, chihlimbar, pânză de in, săbii şi blănuri); portretele memorabile de împăraţi (ca acela al viteazului Nicefor al II-lea Focas, „scund şi gheboşat, cu sprâncene negre, stufoase şi nas coroiat”, despre care un adversar spusese că „n-ai vrea să te întâlneşti cu el pe întuneric”); şi peste toate, suprema ironie (a sorţii, a istoriei?), că atunci când, în cele din urmă, turcii otomani au izbutit să supună imperiul creştin, au făcut-o recurgând la o strategie cât se poate de… bizantină – infiltrarea progresivă: „În vreme ce se petreceau toate astea, îşi urma cursul una dintre cele mai discrete şi mai minimalizate cuceriri din istorie. Pornind de la capul lor de pod din Gallipoli, otomanii nu au supus, ci s-au infiltrat în Tracia bizantină. Nu au existat nici bătălii, nici asedii.” (p.366) Nu avea să se scurgă un secol întreg până la verificarea eficacităţii acestei manevre.

Din câte ne putem da seama, toate acestea reprezintă elemente în măsură să confere dinamism, culoare şi chiar o urmă de inefabil, lumii pierdute a Bizanţului. O lume surprinzător de actuală, totuşi, aşa cum ni se înfăţişează ea reconstituită fragmentar din ceea ce Iorga a numit „o succesiune de anecdote tragice deschizându-se pe un fond imuabil”. Şi care, neîndoielnic, posedă resurse epice imanente, în pofida – sau poate tocmai datorită – previzibilităţii induse, de la un punct încolo, de derularea şirului neîntrerupt de fapte, războaie, ceremonii, atrocităţi, uzurpări, înfrângeri şi victorii pe muchie de cuţit. (Re)povestită de Jonathan Harris, istoria longevivului imperiu se citeşte cu sufletul la gură, mai ceva decât un roman de aventuri, deşi cercetătorul nu face nici o clipă rabat de la rigoarea academică sau de la probitatea ştiinţifică. Nu mă îndoiesc de faptul că, pentru cititorul român, aflat de multe veacuri aici, la porţile Orientului, într-o perpetuă tranziţie, cartea istoricului britanic va reprezenta o lectură captivantă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara