Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Biografie, istorie și literatură de Mircea Anghelescu

Din bogata activitate a istoricului literar Alexandru Săndulescu, alături de teza despre Literatura epistolieră din 1972, studiile consacrate lui Duiliu Zamfirescu par să-l reprezinte cel mai bine, ele ocupând de altfel un loc de frunte în preferințele criticii ca și în cele ale cititorilor: Viața lui Duiliu Zamfirescu, apărută recent în a treia ediție, a fost precedată de alte volume și studii care ni-l înfățișează pe scriitor în ipostaze interesând diverse capitole din istoria literaturii: volumul de corespondență inedită publicat în 1967, micromonografia Duiliu Zamfirescu din 1969, Duiliu Zamfirescu și marele său roman epistolar din 1986, studiul despre Duiliu Zamfirescu din volumul Portrete și analize literare din 1982 ș.a. Această revenire repetată a autorului asupra figurii lui Duiliu Zamfirescu poate fi motivată printr-o apropiere sentimentală, el fiind născut – ca și prozatorul – în aceeași zonă a dealurilor cu vii dinspre Vrancea, amândoi crescuți într-un peisaj al lărgimii și perspectivei, amândoi veniți să facă gimnaziul la Focșani și ajunși apoi într-un București în plină transformare, puțin primitor pentru un nou-venit. Simpatia istoricului literar pentru Duiliu Zamfirescu poate proveni, chiar fără să-și fi dat seama, și dintr-o treptată identificare cu destinul uman al acestuia. Personalitatea mai scorțoasă a scriitorului, cu ambiții justificate pentru o carieră publică sau în diplomație, dar greu acomodabil într-o lume politică a tuturor tranzacțiilor, uneori chiar arogant, i-a inspirat în orice caz simpatie lui Alexandru Săndulescu, urgisit la tinerețe din cauza „dosarului” de cadre, scos de la Editura de stat ca fiul unui deținut politic, despre care familia nici nu știa dacă mai trăiește după ani lungi de închisoare. Din cauze total diferite, sentimentul concluziv cu care și-au privit viața și scriitorul, și exegetul său, poate fi identic, respectiv complexul de ostracizare, de a fi copilul „le mal-aimé” al momentului, la bătrânețe Duiliu Zamfirescu, la tinerețe biograful său. Din fericire, la momentul potrivit, când se înscrie la concursul pentru un post de cercetător la Institutul de Istorie literară, și pentru Săndulescu intervine aripa protectoare a unei personalități care îl intuiește și-l asumă, fostul său profesor G. Călinescu; acesta forțează mâna „cadrelor” de la Academie care nu restituiau dosarul candidatului, nici aprobat, nici respins, și ține concursul pe care, cu unanimitatea comisiei, colegul meu îl câștigă; găsesc detalii necunoscute în amintirile sale din volumul Efectele dosarului dalmațian, din 1995.
Publicată întâi într-o colecție care impunea incursiuni biografice mai ales în elementele de formare ale viitorului scriitor, în mediile diverse și în călătoriile care îi dezvăluie un univers pătruns treptat și cucerit cu timpul, cartea lui Alexandru Săndulescu dezvăluie, mai mult ca oricare dintre volumele sale, o vocație literară manifestată în adolescență, ca poet, și reluată cu discreție în ultimii ani. Ceea ce era căutare documentară pasionată în primele studii închinate lui Duiliu Zamfirescu, cu numeroase izvoare necunoscute, arbori genealogici și documente din arhive, utilizate pentru prima dată și discutate pe text, rămâne câștigat, dar este relegat acum într-o trimitere parentetică („Pentru toată această parte... vezi volumele noastre din 1966 și 1969”). Se dezvoltă în schimb partea de reconstituire nu numai a atmosferei din casă, a unui mediu intelectual care pune pe primul loc tradiția culturală și artistică a familiei, ci și a locurilor și peisajelor care îl formează și ajung să îl exprime pe autorul căruia i se dedică. Așa este evocarea trimiterii de la Focșanii gimnaziului la liceul din București, în 1873, cu trăsura, într-o călătorie care îi permite istoricului literar să implice largi citate și parafraze din proza scriitorului, ele reprezentându-l și caracterizându-l mai bine decât simpla descriere; este vorba de un procedeu preferat de romancieri, între alții de maestrul său recunoscut și invocat adesea, care e chiar sprijinitorul biografului: G. Călinescu. Capitolul despre „primele raite prin țară” este o largă reconstituire dominată de emoția călătorului și materializată prin trimiteri la textele sale de mai târziu pe care le preludează: „Trece prin Plaineștii natali, prin Râmnicu-Sărat, orășelul în care se încheia mica dramă a lui conu Alecu Zăgănescu, din nuvela omonimă, având în dreapta munții ce se îndepărtau și dealurile cu livezi și podgorii; în stânga, câmpia blând însorită a Bărăganului, care începea să se desfășoare parcă din marginea șoselei naționale” etc. (p. 45-46). Toată poezia peisajului care se ordonează în jurul drumului și al călătorului care-l parcurge sugerând metafora drumului vieții se constituie într-un cântec de lebădă al adolescenței, pregătind pe tânărul provincial pentru o viață care se anunță trepidantă și încărcată de energii ascendente. O anunță cadența energică a frazei, succesiunea rapidă de nuclee sociale, culturale și politice implicate în prezentarea Bucureș tilor acelei epoci de rapidă dezvoltare urbanistică în care sunt convocate și imaginile cunoscute din texte celebre: „Hotelul Bulevard, existent și azi, la întretăierea cu bulevardul Regina Elisabeta, preferat de scriitorul nostru la vârsta matură, este primul care introduce în camere apă curentă... În aceeaș i zonă străluceau vitrinele cafenelelor și cofetăriilor Fialkovski unde se întâlnesc eroii Momentelor lui Caragiale, ca și unii din romanele lui Duiliu Zamfirescu... tot pe strada Academiei se aflau grădina Stavri, grădina Rașca, unde cânta violonistul Wiest, iar pe strada Ion Câmpineanu Iunionul Ziței și al lui Jupân Dumitrache...” șcl. (p. 47).
Dacă Bucureștii lui Duiliu Zamfirescu aduc în fața cititorului scene cunoscute, iar întâlnirea cu eroii lui Caragiale sau Orășanu așează locurile între oglinzi cunoscute, le face să trăiască în forfota caracteristică orașului semioriental care era atunci, drumurile prin țară introduc mai ales zone dominate de măreția și neobișnuitul naturii, peisaje izolate, frapant picturale, potrivite perioadei sale macedonskiene: Hârșova de pildă, unde funcționează câteva luni ca substitut (procuror) și face plimbări pe apă nu fără riscuri mai serioase, care dezvăluie cititorului pânzele unui „pictor al nuanțelor și al semitonurilor”, unde culoarea este elementul dramatic, pe care Săndulescu le notează și le selectează în album: „Seara, când cele din urmă raze ale soarelui ajung aproape paralele cu suprafața apei, se produc niște fenomene optice pe cursul Dunării de un farmec surprinzător. Umbrele malurilor se întind până aproape de jumătatea ei. Vârfurile lor întunecoase par a se pierde în cealaltă jumătate luminată, printro tranziție de culoare care, nefiind nici întunericul umbrei, nici lumina argintie a celor din urmă raze, iau niște nuanțe albastre...” etc. (p.62). Biografică, fără îndoială, este problema prieteniilor și influențelor literare cărora li se datorează atâtea episoade ale parcursului profesional, ca diplomat, și atâtea caracteristici ale literaturii lui Duiliu Zamfirescu: căutările incipiente în zona „Convorbirilor literare“, debutul nesemnificativ în gazete umoristice, precum „Ghimpele“, afilierea puternic marcată prin colaborarea la „Literatorul“ lui Macedonski și desprinderea de acesta prin revenirea în aria Junimii, lunga perioadă dominată de raporturile speciale cu Titu Maiorescu, dar nu fără puseuri de independență, toate exprimate și într-o bogată corespondență parțial cunoscută încă dintre războaie, cu o vocație a dialogului epistolar pe care o va confirma și implicarea sa într-un roman epistolar important, dar în general neglijat, Lydda. Scrisori romane, început în 1898 și terminat abia în 1904, un roman la care autorul ținea în mod deosebit pentru că reprezenta „o convingere a mea, puternică și definitivă ca îndreptar al vieții” (p.216, scrisoare din oct.1898). Părând contradictorie, prezentând meandre ca dovadă a inconstanței și unei indecizii, ambele de natură culturală, dar și temperamentală, evoluția și maturizarea personalității lui Duiliu Zamfirescu este mai larg înțeleasă de biograful său. Acesta intuiește simpatetic că influențele nu sunt simple și nici unidirecționale, că „Structura influenței literare este labirintică, nu liniară”, cum zice Harold Bloom în cartea pe care criticul american a numit- o „cântecul său de lebădă“,The Anatomy of Influence. Literature as a Way of Life. În această perspectivă mai puțin schematică se poate așeza îndelungata sa relație cu Titu Maiorescu, al cărui fiu spiritual se consideră la un moment dat, dar care nu-i iartă veleitățile de independență. Deocamdată, din partea lui Duiliu Zamfirescu abundă mărturiile unei admirații sprijinite pe o largă înțelegere a regalității mentorului de la Junimea, de pildă admirația sa pentru orator și pentru discursurile apărute în volum, pe care le compară cu cele ale lui Macaulay, și implicit le scoate la iveală calitățile narative, mai exact romanești, care aduc „sentimentul modern al posterității... el este primul care-l descoperă” (într-o scrisoare din 1897). Inevitabil, cu trecerea anilor se apropie și un firesc moment al emancipării pe care mentorul, când s-a produs, n-a voit sau n-a putut să-l înțeleagă: este vorba de faptul că fidelitatea lui Duiliu față de Junimea și „Convorbiri literare“ începe să fie umbrită, cel puțin în ochii lui Maiorescu, de colaborarea scriitorului la revistele prietenilor Trandafir Djuvara, Ollănescu-Ascanio și N.Petrașcu (p.205). Biograful observă că Duiliu Zamfirescu se îndepărtează de „Convorbiri literare“, dar și de Maiorescu, pentru că nu se simțea suficient prețuit aici, cărțile sale erau recenzate târziu, fără entuziasm, iar lui Maiorescu îi reproșează chiar, în 1904, că „aveți aerul de a nu găsi în romanele și novelele mele decât pe gentilul poet de acum 25 de ani”: între timp, el publicase cele mai bune romane ale sale, Viața la țară și Tănase Scatiu. Pe de altă parte, Maiorescu nu-i putea ierta că se apropiase de reviste ale unor foști junimiști disidenți, ca Ollănescu-Ascanio sau N.Petrașcu, redactori ai noii reviste „Literatura și arta română“, apărută în 1896. Urmărind cu atenție evoluția raporturilor dintre criticii de la „Convorbiri literare“ și Duiliu Zamfirescu, biograful reconstituie cu atenție felul în care s-a ajuns la așteptatul divorț dintre fostul maestru și scriitorul în plină putere de creație, care nu mai era dispus să accepte „lecții”, și mai cu seamă lecții publice. De aici spectacolul pe care îl oferă discursul lui Duiliu Zamfirescu și răspunsul lui Maiorescu, cu participarea activă a publicului. Peste aceste detalii cunoscute, Alexandru Săndulescu consideră că „sunt câteva întrebări ce ar necesita să ne rețină în continuare atenția”. Prima este aceea referitoare la nucleul de aristoi, de poeți adevărați care sunt creatorii poeziei populare pe care o difuzează ceilalți, difuzori sau culegători care introduc și „dulcegării sentimentale”, precum Alecsandri: „Observația nu e lipsită de miez” notează Săndulescu. Înregistrând toate exagerările, erorile și inabilitățile proprii discursului de recepție, dar și polemicii care îi urmează, autorul monografiei atrage atenția asupra ceea ce este important și era și atunci, deși puțini au văzut (Densușianu între alții) „opinii estetice care, prin substanța și noutatea lor, îl plasează pe autor deasupra inabilităților politice... substratul estetic al demersului său” sau că noul academician „formulează acum o veritabilă teorie a creației... care presupune veridicitate și autenticitate psihologică” (p.261). Din această perspectivă atacase el poporanismul, afirmând că a crea „însemnează a face oameni vii... intriga, studiul de detaliu al sentimentelor, dialogul, limba au un singur scop: acela de a da aparența de realitate”. El este inabil dar consecvent, conchide Săndulescu, cu „un ochi deschis spre modernitate” și el „îi anticipa pe teoreticienii și creatorii marelui roman interbelic”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara