Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Biografia unei fiinţe magice: Gabriel García Márquez de Mariana Sipoş

În 1967 apărea la Editura Sudamericana din Argentina Cien años de soledad (O sută de ani de singurătate), care avea să devină – după Don Quijote de la Mancha – cel mai citit, cel mai tradus şi cel mai bine vândut roman din toate timpurile.

Un elev al unui liceu din Medellin, Dario Antonio Sepulveda Ochoa, pasionat de literatură, dar numai de poezie şi de magia cuvintelor din dicţionare şi enciclopedii, este convins de un coleg să citească şi un roman, apărut de curând, scris de un columbian de-al lor: Gabriel García Márquez. Îşi cumpără Cien años de soledad şi este atât de fascinat de lectură încât timp de peste douăzeci de ani a încercat să descifreze misterul creării acestei cărţii, mergând înapoi în timp, asemenea lui G. Călinescu în cazul vieţii lui Mihai Eminescu, pentru a afla din ce izvoare îndepărtate în spaţiu şi timp s-au putut naşte creatorul şi cartea lui.

Când şi-a început documentarea, Dario Antonio Sepulveda Ochoa (născut în 1951, într-o aşezare rurală din departamentul Antioquia, mai cunoscut nouă prin capitala sa – Medellin), nu era critic sau istoric literar, nu ştia ce înseamnă rigorile scrierii unei biografii, nu avea studii de filologie. Va studia Ştiinţe Politice la Universitatea Complutense din Madrid, unde se va şi stabili începând din 1975.

Cu toate acestea, avea să scrie o carte model de biografie, una născută dintr-o pasiune ieşită din comun, García Márquez: El viaje a la semilla, prima biografie a scriitorului columbian, care va fi publicată în 1997, la editura spaniolă Alfaguara în 50.000 de exemplare şi care va fi tradusă în engleză, franceză, germană, portugheză, greacă, polonă, olandeză, coreeană, chineză şi mandarină, cele două limbi oficiale din China însumând o sută de mii de exemplare. Între timp, devenise cunoscut în presa culturală spaniolă şi columbiană cu pseudonimul literar Dasso Saldívar.

Când în septembrie 2013, neobosita hispanistă şi traducătoare Tudora Şandru Mehedinţi îl cunoaşte la Madrid, Dasso Saldívar, avea să-i mărturisească într-un interviu:

„Vreme de peste zece ani am strâns materiale, discutând cu toate persoanele cu care Gabo a avut legături, începând cu şirul nesfârşit de rude şi cu prima lui învăţătoare din Aracataca, apoi cu profesorii şi colegii de liceu şi mai târziu cu cei din redacţiile marilor ziare, şi până la oamenii pe care i-a avut în jur în perioadele petrecute la Roma, la Paris, în Venezuela, în Cuba în cursul primei etape a revoluţiei şi, în sfârşit, în Mexic. La oceanul de informaţii şi mărturii obţinute de la toţi aceştia, s-a adăugat materialul enorm cules din biblioteci şi arhive din diferite oraşe ale lumii, însumând articole, eseuri, monografii, reportaje despre scriitor, şi desigur numeroasele călătorii pe care le-am făcut pe urmele maestrului, în Columbia, unde am străbătut jumătate de ţară, dar şi în Mexic, Cuba şi Spania.” (România literară, nr. 46/2013)

Peste numai o lună, în noiembrie 2013, Dasso Saldívar susţinea la Institutul Cervantes din Bucureşti o conferinţă despre Gabriel García Márquez, invitat în cadrul Programului de Promovare a Columbiei în Străinătate, al Ministerului de Externe columbian.

Atunci a fost anunţată şi traducerea cărţii sale în limba română şi, graţie editurii Rao, Tudora Şandru Mehedinţi a putut publica (în condiţii grafice excepţionale) şi lansa volumul García Márquez: Călătoria spre obârşie la Târgul de Carte Bookfest abia încheiat.

Admiratorii lui Gabriel García Márquez şi pasionaţii de cărţile lui vor fi bucuroşi să descopere din lectura acestei biografii – aşa cum spune William Ospina în prefaţă – „nu un om, ci o lume”. Vor putea afla, de exemplu, de unde vine denumirea magicului Macondo, aleasă de Márquez pentru satul copilăriei sale, Aracataca; vor călători prin departamentele din Nord-Estul Columbiei pentru a urmări traiectoria străbunicilor, bunicilor şi părinţilor scriitorului, vor regăsi casa copilăriei evocată în cartea de memorii A trăi pentru a-ţi povesti viaţa (Editura Rao, 2004, traducere şi prefaţă de aceeaşi excepţională traducătoare Tudora Şandru Mehedinţi, căreia i se datorează, de altfel, traducerea a 11 cărţi din cele 16 publicate de editură în cadrul seriei de autor).

De altfel, un citat din Márquez despre casa aceea mitică din Aracataca figurează ca motto în cartea lui Dasso Saldívar: „Amintirea mea cea mai vie şi constantă nu este aceea a persoanelor, ci a casei din Aracataca unde am trăit cu bunicii. În fiecare zi mă trezesc cu impresia, falsă sau reală, că am visat că mă aflu în casa aceea.”

Cu toate acestea, nu am înţeles niciodată de ce, Gabriel García Márquez, după ce a câştigat Premiul Nobel şi avea destui bani, nu a cumpărat casa care, după episodul vânzării relatat la începutul cărţii de memorii A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, trecuse de la un proprietar la altul şi ajunsese o ruină. A fost nevoie ca, în vederea sărbătoririi din 2007 a scriitorului cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, Ministerul Culturii columbian să aloce fonduri uriaşe pentru cumpărarea şi reconstruirea casei, devenite azi muzeu.

E drept, după primirea Premiului Nobel, Gabriel García Márquez şi-a cumpărat o casă impresionantă în Cartagena de Indias, înconjurată de ziduri înalte şi groase, dincolo de care nu poţi zări decât vârfurile unor palmieri şi câteva ferestre de la etaj, de la care, desigur, scriitorul putea admira întinderea Mării Caraibilor. Şi tot în Cartagena de Indias a înfiinţat Fundaţia pentru Noul Jurnalism Iberoamerican, cu burse pentru toţi cei îndrăgostiţi de această profesie, aşa cum a fost Gabriel García Márquez în tinereţea lui.

Lăsând pentru altă dată observaţiile personale cu privire la vizitele mele la Aracataca, Cartagena de Indias şi Barranquilla, toate aceste trei aşezări strâns legate de biografia lui Gabriel García Márquez, aş vrea să subliniez prezentarea celor două oraşe de legendă de pe coasta caribiană în cartea lui Dasso Saldívar, ca fiind locurile unde tânărul Márquez va veni pentru a-şi începe activitatea de jurnalist la ziarul El Universal din Cartagena de Indias şi apoi El Heraldo din Barranquilla, după ce îşi abandonase studiile de Drept de la Universitatea din Bogota, cu singura dorinţă de a deveni scriitor şi trăind, deocamdată prost, din jurnalism, profesie pe care, spre deosebire de Cioran, o găsea cea mai frumoasă din lume.

Cititorii cărţii lui Dasso Saldívar vor afla că tot jurnalismului i se datorează şi prima călătorie în Europa, trimis de ziarul El Espectador din Bogota (65.000 de exemplare în 1955), şi de ce statutul lui de corespondent special (pentru câteva săptămâni) la un eveniment politic care se desfăşura la Geneva s-a transformat într-o şedere de câţiva ani la Paris, într-o sărăcie lucie, doar cu gândul de a deveni scriitor, mai mult tolerat decât chiriaş cu plata la zi, la Hôtel de Flandre din Rue Cujas, peste drum de Sorbona. (Azi, hotelul se numeşte Hôtel de 3 collèges şi este inclus în ruta turistică Gabriel García Márquez la Paris, pe clădire aflându-se o placă memorială cu portretul scriitorului şi cu consemnarea faptului că laureatul Premiului Nobel a scris acolo romanul Colonelului nu are cine să-i scrie.)

Desigur, există în cartea García Márquez: Călătoria spre obârşie povestea iubirii pentru Mercedes Barcha, cea care îi va deveni soţie după treisprezece ani de aşteptare şi după ce Gabriel renunţă la iubirea lui pariziană pentru Tachia Quintana.

Mercedes Barcha va fi cea care va veghea şi scrierea romanului O sută de ani de singurătate1, (descrisă în ultimul capitol al cărţii), fără ca scriitorul să se întrebe din ce trăiau în Mexic, unde îşi stabiliseră definitiv reşedinţa (după peregrinări prin Venezuela, Cuba, Statele Unite).

Aş vrea să menţionez şi prefaţa lui William Ospina, care reuşeşte să sintetizeze în mai puţin de cinci pagini valoarea cărţii pe care o avem acum şi în limba română. E şi ca un fel de revenire în Romania a lui William Ospina, poet şi prozator dintre cei mai bine cotaţi în lumea hispanoamericană, pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, la Suceava, invitat la festivalul Ars Amandi, organizat în acele timpuri de Fundaţia Culturală Română, şi pe care l-am regăsit în Columbia, unde am putut afla cât de măgulitor – pentru noi – a scris în presa columbiană despre ţinuturile Bucovinei.

De altfel, cea mai recentă ediţie a cărţii lui Dasso Saldívar, apărută la Editura Planeta din Barcelona, a fost lansată la Bogota în august 2014, cu un dialog între William Ospina şi Dasso Saldívar.

Interesul pentru această biografie rămâne intact, în ciuda apariţiei, în 2008, a masivei biografii a englezului Gerald Martin, Gabriel García Márquez: o viaţă.

De altfel, sunt convinsă că pentru primii 40 de ani din viaţa lui Márquez, Gerald Martin a avut la dispoziţie toată documentarea necesară în cartea lui Saldívar de care a profitat din plin, neuitând să-l citeze de fiecare dată. De altfel, după ce a citit cartea despre el, Gabriel García Márquez i-a telefonat lui Dasso Saldívar şi l-a felicitat spunându-i: „Tu ştii că eu citesc întotdeauna cu un creion roşu în mână pentru a corecta greşelile. În cazul tău, nu am avut de ce să-l folosesc.” Iar Plinio Apuleyo Mendoza avea s-i mărturisească autorului că, după lectură, Márquez i-ar fi spus că dacă ar fi citit cartea mai înainte, el nu şi-ar mai fi scris volumul de memorii.

Plinio Apuleyo Mendoza, scriitor, ambasador, jurnalist, este cel mai bun prieten al lui Márquez şi nu avea de ce să inventeze această afirmaţie care sună ca un titlu de glorie şi rămâne cartea de vizită cu care Dasso Saldívar se poate prezenta oriunde în lume.

De altfel cartea de memorii a lui Márquez se opreşte la plecarea lui în Europa, în 1955. A lui Saldívar se încheie o dată cu publicarea romanului O sută de ani de singurătate în 1967. A lui Gerald Martin – cu fastuoasa sărbătorire a lui Márquez la 80 de ani în cadrul Congresului Internaţional al Limbii Spaniole de la Cartagena de Indias (martie 2007). Şi cu toate acestea, mai sînt încă multe lucruri de spus despre viaţa lui Márquez – şi mai ales de explicat (cum ar fi, de exemplu, prietenia lui de nezdruncinat cu Fidel Castro).

Se pare că mai există manuscrise nepublicate. Unele chiar despre Cuba, după cum afirma chiar Dasso Saldívar într-un interviu din 2014. Iar la Congresul amintit, la care am avut privilegiul de a participa, chiar Gabriel Márquez a anunţat în faţa unui public entuziasmat, că va scrie totuşi volumul al doilea al memoriilor sale.

La urma urmei, biografia – aşa cum afirma chiar Saldívar – este un gen literar interminabil. Ca o coloană fără sfârşit!

Mariana Sipoş


Notă:

1 Romanul a apărut în româneşte în 1971, în traducerea lui Mihnea Gheorghiu, cu titlul Un veac de singurătate. În 2007, cu prilejul manifestărilor organizate pentru sărbătorirea lui Gabriel García Márquez la împlinirea vârstei de 80 de ani, a fost organizată în cadrul Târgului de Carte de la Bogota expoziţia Gabo en el alma, pe care am reuşit să o aduc şi la Bucureşti la Tirgul de Carte Gaudeamus din toamna aceluiaşi an. Pe lângă sutele de fotografii şi filmele documentare care se derulau continuu la Bogota, expoziţia includea şi o impresionantă colecţie a cărţilor lui în spaniolă în diverse ediţii, precum şi exemplare în zecile şi zecile de limbi în care scriitorul a fost tradus (printre ele, şi câteva în limba română). În nici o altă limbă nu am văzut în titlu un secol (un veac) în loc de o sută, aşa cum a dorit Marquez, deşi şi el ar fi putut scrie Un siglo de soledad.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara