Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Binele adus de poezie de Vasile Spiridon

Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat 2015 Anul Internaţional al Luminii, ceea ce a determinat-o pe Irina Petraş să se autosugestioneze la modul poetic şi să i se pară în anul trecut că vede lucrurile din jur mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură marcată în calendar de prestigiosul for internaţional ar fi spulberat norii, ar fi alungat umbrele din juru-i.

(Îmi vine în minte o situaţie oarecum asemănătoare, dar sumbră, găsită în Chişu şi holera, din sorescienii La Lilieci: „Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara/ De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea)./ S-a făcut o carantină la Creţan la deal”.) Poate că acesta a fost şi un motiv în plus pentru autoare să dea o tentă mai luminoasă titlului ultimei apariţii editoriale, Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani (Ed. Şcoala Ardeleană, 2015).

Vitraliul face o trimitere directă la sfintele lăcaşuri creştine, dar o mărturisire făcută undeva în cuprinsul cărţii ne disuadează în ceea ce am fi putut crede la o primă vedere despre înclinaţiile bisericeşti ale Irinei Petraş: „Sunt atee pur şi simplu, aşa cum un altul e credincios, la fel de pur şi simplu (ori, poate, nu atât de pur şi simplu, dar asta e problema intimă a fiecăruia). Nu văd litigiul, în ce moment al credinţei tale poţi ajunge intolerant faţă de necredinţa sau altfel-credinţa celuilalt? Sunt ambele, şi multe alte feluri compozite, feluri omeneşti de raportare la lume, rost, împrejur. Poţi accepta originea divină a poeziei în singurătate şi în armonie deplină cu cel care iubeşte poezia fără a i se părea evidentă ori necesară divinitatea/divinizarea poeziei şi a poeţilor (s.a.)” (pp. 106–107). Prin urmare, cred că pentru o iubitoare de limbaj poetic, de viaţă trăită în nuanţă, aşa cum este clujeanca noastră, titlul cărţii este ales mai mult pe cale contrastiv-impresionistă, din moment ce vitraliul filtrează din înalt culorile, pe când fereastra oferă imaginea brută a realului, în toată concreteţea şi urâţenia lui.

Raportându-ne la istoria poeziei româneşti din ultima jumătate de secol, această oscilaţie în percepere/ percepţie prin vitraliu şi de la fereastră ar traduce diferenţa dintre poezia ca transfigurare sau filtrare a modernităţii şi poezia ca transcriere, publicată în ultimele două decenii. Iată cum se observă, din cadrul ferestrei critice a Irinei Petraş, poezia ultimei perioade, în câteva scurte încercări de ordonare a ei pe tendinţe la vedere ori subterane: „multe dintre manifestările mizerabiliste ale poeziei deceniilor din urmă mi-au dat senzaţia unei construcţii de mucava, fără să-mi pot reprima impresia de făcătură, de prea stridentă intenţie de a şoca. Pot crede, fireşte, că unele dintre ele e posibil să se fi întemeiat pe dezgust autentic, să fi tradus greaţa şi disperarea de a fi într-o lume mereu imperfectă. Zoaie şi dejecţii polemice, sfidătoare, menite să lanseze un manifest” (p. 89).

Desigur că, în analizele sale din carte, universitara clujeană atinge toate marile teme ale poeziei, structurate cu ajutorul unor instrumente de lucru proprii: feminitatea limbii române ilustrată prin genosanalize, declinarea poeziei, poezia în văzul lumii, de la vedere la vedenie, întoarcerea refulatului, moartea în poezia mileniului al treilea, proba singularităţii, despre locuri şi locuire. Dintre toate aceste aspecte, mă opresc în rândurile următoare doar asupra primelor două şi încep prin a spune că este posibil ca interesantul studiu din 1999, Limba – stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, cu o continuare în aplicaţiile existente în volumul de faţă, să nu fi apărut dacă, în copilărie, Irina Petraş nu ar fi avut revelaţia faptului că genurile nu se prea potrivesc în toate limbile.

Chiar aşa: cum să fie nimeni altul decât soarele de genul feminin în limba germană? Uluirea i-ar fi fost şi mai mare – mărturiseşte autoarea – dacă ar fi aflat atunci că în limba maghiară nu există genuri (citind un curs de-al lui Roland Barthes, ţinut în 1977 la Collège de France, am reţinut la un moment dat amănuntul amuzant că marele semiolog se întreba cu ironie cum s-ar putea traduce din franceză în maghiară un roman cu titlul Elle et lui, scris de Marc Lévy). Ulterior, lucrurile i-au devenit foarte clare Irinei Petraş şi trebuiau spuse răspicat: limba română NU (negaţie scrisă astfel) are neutru, adică ceva ce nu este nici masculin, nici feminin, ci ambigen, adică ceva care este când masculin, la singular, când feminin, la plural. Şi aceasta deoarece limba română dezvoltă contexte strict şi dezinvolt sexualizate, unde jocul liber al ambigenului de la un sex la altul proliferează calităţi androgine capabile să deschidă perspective nebănuite valenţelor sale combinatorii, îndeosebi poetice.

Genosanalizele îi dovedesc Irinei Petraş că feminitatea, plină de nuanţe androgine, a limbii române stă la baza multiplelor perspective lirice deschise poeţilor noştri şi că tot ea le face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele ei. Explicaţia este de găsit în faptul că androginia, datorată vervei seminale a ambigenului, este nesigură şi prolifică în nesiguranţa sa. Mai mult, aceste spaţii privilegiate ale exercitării feţei duble, androgine, sunt extinse şi asupra firii şi comportamentului poetic. Astfel, într-o genosanaliză despre un important poet contemporan, se face o demonstraţie despre presiunea pe care limba o poate exercita asupra imaginarului: „Nu doar feminitatea limbii române asistată de un ambigen cu «dublă personalitate», cu acces la valenţele androginiei e vinovată de frecvenţa unor asemenea imagini, ci şi structura fundamental feminină a poetului Adrian Popescu, căruia-i sunt străine atributele agresiv masculine. [...] «Locuitor», în anii debutului, al Umbriei, provincie, şi umbră, şi ambră, nu geografică, ci interioară, Adrian Popescu, acest latin răsăritean («ca un vrej pe columnă neamul meu urcă la cer»), este un poet al dublului în expresia fizică şi lirică a căruia fiecare atribut e secondat îndeaproape de opusul său” (pp. 257–259).

În linii mari, lucrurile cele mai importante pentru român (fie el bărbat ori femeie) şi pentru existenţa sa în lume, în regim sublunar, sunt exprimate prin nume la feminin sau ambigen. Citind poezia românească a ultimelor decenii, Irina Petraş caută şi găseşte cu încântătoare lejeritate exemple despre coagularea metaforică în funcţie de un gen sau altul, despre presiunea genului substantivului asupra imaginii poetice, despre permanenţa şi feminitatea fundamentală a limbii mai ales atunci când îmbracă formă poetică. Într-o paranteză la o fişă de lectură despre poezia Constanţei Buzea, criticul (ah, la masculin!) afirmă că „în spaţiul literar românesc, liricii feminine îi este străină situarea întro zonă a feminităţii marginalizate, secundare, cu teme specifice impuse de prejudecăţi sociale. [...] Feminitatea, înţeleasă ca vibrare personaliza(n)tă la absenţă, la carenţă, la neîmplinire, e datul fundamental al marilor poeţi, bărbaţi ori femei; ea ţine de înzestrări spirituale şi de sensibilitate. Condiţia feminină nu înseamnă dulcegărie, sentimental, superficialitate, ci sinceritate a destăinuirii, senzualitate, forţă a inciziilor lirice, eleganţă a expresiei, voluptate polifonică a peisajelor psihice, toate slujind tendinţei umane a exprimării de sine” (pp. 108–109). Singularului şi stingherului masculin nu-i rămâne în aceste condiţii decât să viseze la feminitatea (in)accesibilă. Masculinul nu este o soluţie, nu rentează! – sugerează uneori, dar scrie şi apăsat alteori, deloc feminista Irina Petraş (aşa cum o ştiu eu), parcă pentru deliciul suprematistelor feministe care i-ar citi aserţiunile.

Rămânând cu cartea de gramatică deschisă tot la substantiv, pasionata iubitoare a limbii române descrie declinările şi le transformă cu multă fineţe în instrument de analiză critică, poezia fiind clasificată în funcţie de cazul predilect. Ca şi în situaţia genosanalizelor, preferinţa pentru un caz sau altul, identificată în opera cutărui sau cutărui poet, oferă perspective inedite. În privinţa clasicilor, pe filiera aserţiunilor lui Constantin Noica, „Bacovia e poetul nominativului absolut ce-şi alungă condiţionările resimţite ca excesiv limitative; Blaga – al nominativului relativ, răsfrânt în oglindă; Alecsandri se defineşte prin genitive; Coşbuc e poetul neastâmpăratelor acuzative…” (p. 33). Privind înspre contemporaneitate, dacă Ioan Es. Pop este poet al nominativelor, acuzativele fiind excluse ori excluzându-se axiomatic din calculul său existenţial, Dinu Flămând reprezintă o „varietate” specială, deviată, de poet al genitivelor.

Pentru Irina Petraş, fiecare poem reuşit mai adaugă un ciob de vitraliu la recompunerea sensului existenţei exprimat în regimul metaforic al limbajului poetic. Meditând la rosturile de pe lumea asta ale poeziei, ea nu îşi poate imagina societăţi sau popoare întregi cuprinse brusc de patima cititului cărţilor de poezie. I s-ar părea a fi o situaţie hilară, dacă nu chiar oribilă: „De poezie au nevoie anumiţi oameni, iar alţii o duc foarte bine fără ea (eu am dreptul să mă îndoiesc de binele lor, dar nu le pot refuza dreptul de a se îndoi de binele pe care mi-l aduce mie poezia; sunt lucruri care se petrec atât de adânc şi personalizat, încât scoaterea lor la lumină trebuie să se petreacă grijuliu şi cântărind fiecare gest şi cuvânt)” (p. 10).

Îmi cântăresc şi eu fiecare cuvânt şi spun că nu mă îndoiesc nicio clipă de binele pe care i-l aduce poezia Irinei Petraş (dar nici de binele pe care i-l aduce Irina Petraş poeziei). Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi privit ea cu atâta plăcere poleită feminin şi cu pătrundere analitică prin aceste „ferestre-vitralii” vibrând de sonuri ale poeziei contemporane. Nu s-ar fi citit şi căutat pe sine. Apariţia cărţii Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani ne întăreşte convingerea că universitara clujeană şi-a îngrădit propriul teritoriu critic cu tot mai multă distincţie/distingere şi benefică dezinvoltură. Irina Petraş se acomodează cu plăcere oricărui interior poematic, alege cu uşurinţă perspectiva convenabilă rost(u)irilor şi deschide larg ferestrele interpretării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara