E un prilej de consternare să vezi cum un autor avînd atîta geniu nu a ştiut să şi-l pună în lumină. Căci acesta e cazul lui Georg Simmel: un gînditor însufleţit de un duh al clarviziunii care parcă şi-a ascuns intuiţiile în spatele unei pînze de sufocantă iederă lexicală. Numai aşa îţi poţi explica cum de atîtea idei formidabile stau înecate în magma unor texte de o barocă şi uneori exasperantă curgere sintactică. Ca în cazul zăcămintelor de aur răspîndite în filoane aride, unde firele metalului preţios ies la iveală numai după o îndelungată cernere a pulberii mărunte, textele sociologului neamţ cer o atentă prefirare. Altminteri, miezul genial al observaţiilor sale poate trece nebăgat în seamă, şi asta tocmai din cauza unor fraze terne şi interminabile, cărora autorul, inspirat parcă de cel mai malefic înger sfătuitor pe care l-a avut vreodată un scriitor, le-a căzut pradă împotriva voinţei sale. Un spirit de rasă căruia frazeologia i-a fost fatală. Genul de intelectual cu natură amfoteră: jumătate din el de o aciditate analitică de mare clasă, cealaltă jumătate de o serbezime de bază răsuflată. Oricum, un autor al cărui exterior livresc a lucrat sistematic împotriva interiorului ideatic. De aceea, diluarea incorigibilă de care-i suferă scrisul nu trebuie să se răsfrîngă asupra judecăţii de ansamblu. Cine are răbdare să-l citească va descoperi în masa prolixă a divagaţiilor fulguraţii uimitoare sau întorsături de aleasă tăietură stilistică.
Volumul apărut la Editura Art, intitulat Despre secret şi societatea secretă, reprezintă un capitol din masiva Sociologie pe care Simmel a publicat-o în 1908. Pesemne că soluţia editorială aleasă de Laura Albulescu şi Mircea Martin e singura aptă a-l reda publicului contemporan pe acest întemeietor de şcoală sociologică. Căci, citit pe secţiuni de lungime moderată, Simmel devine uman. În plus, astfel de eşantioane reprezentative din opera lui reuşesc să facă ceea ce germanul n-a reuşit să facă singur: să se pună în valoare.
Iar felul cum ştie Simmel să vorbească despre secret te face să regreţi încă o dată că sociologului i-a lipsit un singur talent: acela de a şi le etala pe celelalte. Potrivit autorului, nici o societate nu poate trăi fără secrete. Nu, nu e vorba de secrete de stat sau de cine ştie ce informaţii clasificate a căror divulgare ar pune în primejdie securitatea planetară, ci e vorba de micile, curentele şi totuşi atît de importantele taine ce alcătuiesc intimitatea fiecăruia din noi. Fără astfel de inofensive şi domestice amănunte, fără acele casnice mistere ţinute departe de ochii semenilor, viaţa colectivă în cadrul unei comunităţi ar deveni un iad. Căci orice detaliu ajuns la urechile cui nu trebuie poate provoca tragedii definitive. De aceea, dacă îl ascultăm pe Simmel, nu trebuie să vedem în secret un fleac dubios sau o chichiţă vinovată, cum nu trebuie să privim grija oamenilor de a-şi ascunde intimitatea drept obiceiul morbid al unor conştiinţe încărcate, care nu pot păstra aparenţele decît îmbrăţişînd o optică misterioasă.
Pentru Simmel, secretul e vital pentru coexistenţa oamenilor. Prin urmare, sîntem secretoşi nu fiindcă ţinem musai să ne ascundem unii de alţii, ci fiindcă, fără respectarea convenţiei secretelor intime, ne-am scoate ochii unii altora. Şi astfel, secretul devine condiţia bunei convieţuiri, forma de atenuare a gradului de frecare dintre noi, pragul la care încercarea de a atenta la intimitatea celuilalt trebuie să se oprească. Mai mult, secretul e modul în care ştii să menajezi conştiinţa celui de lîngă tine, şi asta într-o dublă ipostază: fie ferindu-te de ochii lui şi cruţîndu-i sensibilitatea de aflarea unor amănunte care, pe cît de insignifiante par în ochii altora, pe atît de răscolitoare pot fi în ochii lui, fie, în cazul în care ţi se întîmplă să afli mai mult decît s-ar cuveni, nedîndu-i de înţeles că ştii ce n-ar fi trebuit să ştii. Ipocrizie? Să-i spunem mai degrabă tact, discreţie şi bun-simţ.
Conform acestei optici, discreţia nu e atît o virtute morală, cît mai curînd o cerinţă psihologică. Ea îţi dă de înţeles că nu e bine să-ţi întinzi antenele curiozităţii mai mult decît îţi cere instinctul de conservare, şi asta fiindcă cea mai mare pedeapsă este să ştii totul despre cei apropiaţi. "Suntem făcuţi în aşa fel încît avem nevoie nu doar de o anumită proporţie de adevăr şi de eroare ca temei al vieţii noastre, ci şi de o anumită proporţie de limpezime şi confuzie în tabloul elementelor noastre existenţiale." (p. 35)
Una din obişnuinţele metodologice ale lui Simmel este stăruinţa cu care, atunci cînd se apleacă asupra unei teme, pune accentul pe proporţia, pe dozajul, pe amestecul elementelor din care este alcătuită tema respectivă. Cu alte cuvinte, nici un element nu e bun dacă stă singur, ci numai dacă e ţinut în cumpănă de un altul menit a-i limita influenţa. De pildă, dacă totul ar fi de o claritate lucie, viaţa ar fi fadă şi monotonă, cum tot aşa, dacă totul ar fi confuz şi încîlcit, senzaţia de dezorientare ar fi surpătoare. În schimb, amestecul luminii cu întunericul naşte penumbra aducătoare de farmec şi noutate. Tot astfel în cazul legăturilor umane bazate pe secret: nu e bine să-l vezi pe celălalt în lumina fără rest a cunoaşterii totale, ştiindu-i ascunzişurile şi apucăturile delicate. Şi-ar pierde dramul de surpriză şi ar ajunge să te plictisească, ba chiar ar sfîrşi prin a te înspăimînta de-a dreptul. De aceea, idealul cunoaşterii complete e folositor în privinţa naturii fizice, dar nu în cazul naturii umane. Ştiut pe dinăuntru în toată goliciunea intimităţii lui, orice om apare în ochii celorlalţi ca un monstru.
În plus, secretul, în ciuda însuşirii sale de lucru ascuns altora, are o latură manifestă, dezvăluită, ba chiar exhibată, căci prin chiar faptul că cineva ascunde ceva, el atrage atenţia asupra sa. Atitudinea de a ţine un secret sare în ochi şi astfel îl individualizează pe cel care o adoptă. De aceea, cine posedă un secret are un alt rang decît cel care spune totul primului venit. La limită, chiar dacă n-ai nimic de ascuns şi nici o taină nu ţi-a poposit vreodată în casă, e bine să te prefaci că ai măcar una: vei căpăta o aură enigmatică, făgăduind altora plăcerea interzisă a dezvăluirii ei într-o bună zi. Aşa se face că, deşi secretul e ceva ascuns, gestul de a-l păstra e un act emfatic: iese în evidenţă şi insuflă dorinţa descoperirii lui. Şi cum orice secret e rezultatul unei separări de masa largă a oamenilor (secretum vine din latinescul secretio = separare, delimitare, distingere), separarea în cauză îţi schimbă hramul social. Păstrarea unui secret îţi conferă o putere simbolică asupra celor faţă de care ai grijă să-l ascunzi. Simplul fapt că ai conştiinţa posedării unui secret - indiferent de cît de mărunt şi anodin e el - te încarcă cu o superioritate psihologică în raport cu cei de care te fereşti. Superioritatea aceasta va da naştere sentimentului de iniţiere, care la rîndul lui se va prelungi în starea de spirit a iniţiatului, stare care e răspunzătoare de coeziunea ce defineşte în genere orice societate secretă.
Prin urmare, ceea ce face ca o societate să fie secretă nu e atît existenţa unui mesaj considerat a fi secret - asta se reduce în fond la convenţia celor care hotărăsc ce anume merită sau nu să fie separat de restul oamenilor - , ci actul ca atare de separare de lume. Punerea unei bariere între cei care aparţin grupului şi cei care sunt în afara lui este actul de întemeiere a cadrului prielnic naşterii secretului. După aceea, în interiorul acestui cadru iniţial, orice poate fi considerat secret sau, dimpotrivă, public. Iar ceea ce deosebeşte o societate secretă de viaţa intimă a unui om este că, în primul caz, conştiinţa secretului precede apariţia secretului, în timp ce, în cazul vieţii private, nevoia ascunderii unui fapt naşte conştiinţa existenţei lui. Secretul se născoceşte în primul caz şi se apără în cel de-al doilea.
"Secretul conţine o tensiune care îşi găseşte soluţia în momentul dezvăluirii sale. Aceasta constituie punctul culminant în dezvoltarea secretului, toate farmecele acestuia se adună şi ajung la apogeu în acest moment - tot la fel cum momentul în care un obiect dispare dă seama cu cea mai mare acuitate de valoarea sa. Pentru sufletul risipitorului, sentimentul puterii care însoţeşte posesia banilor se concentrează în chipul cel mai deplin şi mai avid în momentul în care el dă această putere din propriile mîini. De asemenea, secretul este întreţinut de conştiinţa că el poate fi trădat, astfel că acela care deţine secretul are în propriile mîini puterea de a modifica destine, de a face surprize şi bucurii, de a distruge, de a se autodistruge. Prin urmare, posibilitatea şi ispita trădării înconjoară secretul, iar pericolul intern al autodescoperirii este echivalent cu cel al descoperirii de către celălalt. Secretul pune o barieră între oameni, dar invită în acelaşi timp ispititor la depăşirea acestei bariere prin bîrfe şi mărturisiri, această tentaţie însoţind viaţa fizică a secretului ca o armonică superioară. Din această cauză, semnificaţia sociologică a secretului îşi găseşte măsura practică în capacitatea ori înclinaţia subiecţilor de a păstra secretul pentru ei înşişi, respectiv în rezistenţa ori slăbiciunea acestora faţă de ispita trădării." (p. 43)
Dozajul social al tăinuirii şi al descoperirii, al etalării şi al ascunderii secretelor, face ca societatea să semene cu o scenă a clivajelor răspicate: ce-i public tinde să devină tot mai transparent şi ce-i privat tinde să devină tot mai ascuns, pînă în momentul în care se atinge un prag de saturare psihologică. Din acel moment, se conturează două posibilităţi: ori convenţia socială se schimbă şi, în consecinţă, noţiunile de domeniu public şi domeniu privat vor fi redefinite, ori, păstrîndu-se aceeaşi convenţie, cele două zone vor intra într-o osmoză de pe urma căreia identitatea lor se va şterge. În acest caz, partea sacrosanctă a privatului va deveni tot mai publică, iar felia mediatică a afacerilor publice îşi va pierde tot mai mult transparenţa. Să hotărască cititorul în ce stadiu se află azi societatea.
