Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Bildungsroman de Daniel Cristea-Enache

O autobiografie intelectuală care se (re)citește cu încetul, pentru a savura subtilitatea critică pusă și în fragmentele aparent pur descriptive, este Viață și cărți de Nicolae Manolescu, subintitulată Amintirile unui cititor de cursă lungă și aflată la ediția a treia.
Într-un loc, mai precis chiar la începutul părții a doua, autorul-personaj vorbește (scrie) despre sentimentele amestecate care l-au încercat „deunăzi”, după ce a predat editurii Istoria critică. „Dezlegat”, dintr-odată, de obligația de a mai scrie zilnic, eliberat, după un sfert de secol, de acest mega-proiect, Manolescu se simte destul de ciudat. Eliberarea e însoțită de un gol pe care scrisul la Istorie, care-i ținuse „tovărășie”, îl umpluse încă dinainte de Revoluție. Nu există o pagină similară pentru momentul imediat următor renunțării la cronica literară, în 1992. Intrarea în politica militantă, crearea și ascensiunea Partidului Alianței Civice (cu episoade relevante, relatate în carte) au ocupat sfera preocupărilor criticului într-o asemenea măsură, încât acum, în câteva rânduri, el își declară regretul pentru a fi citit mai puțin în anii respectivi.
Chiar acum este un reper variabil, nu fix, deoarece autobiografia nu e scrisă cap-coadă într-un anumit interval temporal, ci reia integral, într-o primă jumătate, Cititul și scrisul (2002), ca și câteva pagini din Teme mai vechi. Manolescu are însă o însușire mai rară decât ar putea părea, în aria criticii și istoriografiei noastre literare. Spre deosebire de mulți, prea mulți colegi de breaslă, el își reexaminează și își reevaluează mereu scrisul, îl revizuiește, ca altădată Lovinescu: nu neapărat în sensul modificării judecăților de valoare, ci prin refacerea contextului inițial și comparația cu cel prezent. Istoria literaturii române, ca și istoria propriei vieți, se desenează astfel prin permanente reveniri și adăugiri, ajustări și corecții. Fluiditatea evoluțiilor ce scapă, adesea, și celor mai competenți „observatori” (a se vedea felul în care a receptat Cioculescu poezia generației 60, după ce fusese un apărător de calibru al modernismului interbelic) se însoțește, în cazul lui Manolescu, de o mobilitate neobișnuită a gândirii critice. Aceasta îi permite să păstreze conturul unei perioade, fie din propria biografie, fie din Istoria cu majusculă, fie din amândouă; și, totodată, să se distanțeze de el, să-l privească și să- l considere din exterior, la scară, cu obiectivitate. Episodul este deopotrivă retrăit, în rememorare (mai ales în prima parte a cărții, unde sunt evocate lecturile copilăriei și adolescenței), și analizat, pus în relație, inserat în Bildungsroman.
Ca să aplic grila din Arca lui Noe, Manolescu e „ionic”, „doric” și „corintic” pe aceeași pagină, întrucât el își limitează voit și își lărgește în același timp perspectiva, face autoanaliză psihologică, dar și portretizări realiste, la limita comportamentismului, în fine, întoarce frecvent fila unei experiențe de pe o parte pe alta, analizând cărțile citite în anii formării și viața modificată prin ele. Lectura, în ansamblul ei, este devoratoare, viitorul critic literar fiind încă din primii lui ani de cititor unul nesățios, lacom de cărți, venite și consumate într-un „talmeș-balmeș”. La fel va fi și scrisul, revărsat în varii încercări puberale în poezie, proză, teatru, în „reviste” concepute la concurență cu cele oficiale. Junele Manolescu e un neobosit cititor și „editor”, un elev învățând ușor și un student căruia George Ivașcu, omul providențial al carierei sale, îi va încredința în primăvara lui 1962 cronica literară la „Contemporanul”. Prima lui cronică (debutul publicistic fusese în „Viața Românească”, în vara lui 1961, cu o recenzie) apare pe aceeași pagină cu faimoasa Cronică a optimistului a lui Călinescu – și aici activitatea frenetică de poet, prozator, dramaturg și editor pe cont propriu se încheie. Decenii întregi, forma de exprimare a lui Manolescu va rămâne aceasta a cronicii literare săptămânale, cu un transfer în 1971, de la „Contemporanul” la România literară, și cu o întrerupere dramatică, dar... relativă, în toamna lui 1977, datorat lăudării romanului Bunavestire al lui Breban.
Treptat, cronicarul en titre, instituționalizat și devenit el însuși o instituție literară, la fel ca Matei Călinescu, până la plecarea acestuia din țară, Raicu ori Simion, va resimți exercițiul criticii de întâmpinare ca o formă de birocratizare. Refugiul va fi în seria de Teme, deschise și către autori din alte spații literare ori către subiecte derivând din lecturi de plăcere, nu din obligație. Evoluția este inversă celor uzuale și aproape că frapează. Dacă adolescentul visa oficializarea, consacrarea, adultul consacrat caută tocmai eliberarea de sistem, ieșirea printr-un fel de ușă secretă (ușile acestea îl fascinează pe Manolescu, așa cum galeriile îl obsedează pe Cărtărescu) în spațiul unei alte forme de expresie. De aceea, fără glumă, a scrie despre fotbal și a comenta cu Cosașu o partidă de snooker e la fel de important pentru criticul nostru literar ca un capitol de istoria literaturii. Manolescu este, așa zicând, un disident al criticii literare, un autor în dezacord principial cu orice formă de constrângere simbolică și orice „directivă” tematică.
Excepționale îmi par la relectură secvențele de Bildungsroman reunite în ceea ce formează partea întâi a cărții. Simetria cu partea a doua este construită de autorul însuși, după un excurs prin Mishima, Gracq și Sartre, antipatizat, ultimul, ideologic, dar văzut ca un spirit afin în fabuloasa descoperire a cititului. Stilul însuși diferă semnificativ. Este profund și autentic literar, în partea întâi, ca în cărțile de proză confesivă ale lui Ciocârlie, și transparentdenotativ în a doua, unde criticul se va putea obiectiva la maximum, devenind în nu puține rânduri o instanță impersonală. O excepție o vor reprezenta paginile dedicate, spre final, legăturilor sentimentale: aici avem surpriza unui Manolescu afectuos și tandru, cu armele lăsate deoparte, aproape fără apărare. Între verdictele lui critice reci și sensibilitatea omului se desfășoară spectacolul unei personalități fascinante, un subiect de o uimitoare complexitate psiho-morală.
Foarte bine conturate, sub raport tipologic, sunt personajele din primul cerc familial: tatăl serios și cu ochii curați, căruia îi repugnă bârfa și care e salutat ceremonios de foștii elevi spre mândria fiului său mai mare; și mama, o bunică, un bunic care „împacă” valorile unei familii burgheze cu toxicitatea vremurilor noi. Sunt impresionante, din nou, scenele în care, cu părinții aruncați în închisoare, elevul de școală, înfiat de bunicii care îi vor da numele Manolescu, citește în paralel cu tatăl mamei marile romane ale vieții sale de cititor. Bunicul matern este ceea ce azi s-ar numi un spoiler, fiindcă îi spune ce se va întâmpla în Război și pace; iar în camera strămătușii, elevul premiant citește ca posedat. Marele critic de mai târziu a fost mai întâi un mare cititor.
Deși în Viață și cărți devoalarea și sinceritatea sunt aduse la forme extreme, la finalul lecturii autobiografiei personalitatea autorului-personaj rămâne de „nedesfăcut”. Expresia „în definitiv”, folosită des, e de o ironie savuroasă. Manolescu pare că stă în fața propriei vieți cot la cot cu cititorul, foarte atenți, amândoi, și curioși să vadă despre ce este vorba.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara