Numărul curent: 36

Actualitatea:
Bietul Caragiale de A. Gh. Olteanu

In numărul 50 din 21 decembrie 2007, România literară reproduce Raportul asupra rezultatelor monitorizării posturilor de radio şi televiziune în perioada 15 octombrie - 25 noiembrie 2007. Este vorba, aflăm dintr-un preambul aparţinând redacţiei (Alex Ştefănescu) - intitulat O formă de cenzură salutară - de o iniţiativă a Consiliului Naţional al Audio­vizualului (prin scriitorul Răsvan Popescu), care a solicitat Institutului de Lingvistică al Academiei Române "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" un raport privind greşelile de exprimare care se fac la radio şi televiziune.

Nu vom comenta aici nocivitatea rezultatelor monito­rizării. Face acest lucru d-l Alex Ştefănescu în preambul, precis şi esenţial: "Cu imensa lor audienţă, posturile de radio şi televiziune deversează zilnic în spaţiul public agramatisme de o mare toxicitate, care infestează minţile a milioane de oameni." Ceea ce vom spune interferează totuşi cu rezultatele monitorizării.

Cu exact o sută de ani în urmă, Eugen Lovinescu scria aceste rânduri despre opera lui Caragiale: "Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici. în închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire. Primenirea aceasta a moravurilor noastre surpă însemnătatea comediilor lui Caragiale. Limba chiar în care sunt scrise este închegarea unei limbi desfigurate, dintr-un moment dat şi în anumite pături sociale (s. ns.)/.../ în cincizeci de ani nu va mai rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a operei lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se va fi risipit de mult. într-o sută de ani, fiecare rând din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de comentarii." (Critice, I, 1908).

Evident, "e tare! prea tare!", cum ar zice Brânzovenescu. E adevărat că teoria mutaţiei valorilor estetice, care încolţise în mintea tânărului critic, se va nuanţa în deceniile următoare, dar faptul rămâne.

Nu vom şti niciodată, probabil, dacă nenea Iancu era sau nu convins că, satirizându-i pe Miticii lui, îi va învăţa să vorbească şi corect, şi miezos, abandonând astfel "marea trăncăneală". Mai degrabă nu. Pentru că, dacă, spre deosebire de umor, satira e forma neiertătoare, intolerantă, a comicului, eroii lui Caragiale n-aveau cum ieşi de sub usturătoarele şfichiuiri ale vehemenţei sale satirice.

Moličre credea că viciile sunt accidentale. Moraliştii contemporani lui nu aveau, în schimb, nicio încredere în virtutea umană. Erau, altfel spus, mizantropi. Aşadar, nu atât Moličre, cât, precumpănitor, moraliştii francezi sunt adevăraţii ascendenţi ai lui Caragiale.

Dar, dacă autorul Scrisorii pierdute era, prin structură sufletească, scepticul prin excelenţă, moralistul neîncrezător în virtutea omenească, Lovinescu era, în schimb, convins de evoluţia ulterioară normală a societăţii româneşti. La 1910, aceasta avea o clasă politică instruită, avea oratori celebri, avea, în fine, politicieni de mare subtilitate care aveau să definitiveze unirea naţională. Aşadar, nu această încredere în viitor, în modernizarea pe toate planurile - în primul rând cea cultural-estetică, pentru care va milita până la moarte - i se poate reproşa lui Lovinescu, ci radicalismul acestor convingeri şi formula tranşantă în care şi le exprima. Suta de ani a trecut şi niciun rând din Scrisoarea pierdută nu are trebuinţă de vreun comentariu. Şi asta nu pentru că limba română n-ar fi evoluat, ci pentru că "primenirea moravurilor", care nu s-a produs, n-a "surpat însemnătatea comediilor lui Caragiale." Dimpotrivă, eroii lui Caragiale sunt mai vii ca oricând. O confirmă Rezultatele monitorizării posturilor de radio şi televiziune privind folosirea limbii române. Spicuim doar două exemple.

în Două loturi citim: "- N-ai fost tu /.../ la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă naltă, subţirică, frumoasă, oacheşe, casele alea verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr deasupra sprâncenii din stânga...?"

în Raportul Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" citim, de asemenea: "...producerea de anacoluturi ("Eu, de exemplu, C.N.A.-ul mă pune să vă întreb dacă aveţi probe." - B 1 TV, 3.X" (s.aut.).

în Scrisoarea pierdută, citim: "Farfuridi - ...Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se sărăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă..."

Acum, în Raport: "...până la incoerenţa totală a enunţurilor: "Ai făcut lucrul acesta, ai intrat în această campanie şi înţeleg că unul dintre lucrurile, pentru că în mod inevitabil, aş vrea s-ajungem la chestia asta şi oarecum să o rezolvăm din start pentru a nu fi cu această povară că trebuie să clarificăm şi această chestiune oricât de nu ne-ar face plăcere. Lucrul care s-a pus în discuţie este de ce ai folosit conturile tale /.../" (Antena 3, 30.X)" (s. aut.).

Nicio deosebire, aşadar. Eventualele diferenţe sunt net în defavoarea citatelor din Raport, pentru că, dacă agramatismele puse de Caragiale în gura personajelor sale aveau/au o finalitate preeminent estetică şi se situau în sfera moralităţii artei (aşa cum a demonstrat-o Maiorescu), siluirile gramaticale, la care e supusă limba română în trăncăneala de la radio şi televiziune, reprezintă un pericol public. (Vezi citatul reţinut din preambulul la Raport!) Cu atât mai mult cu cât Caragiale a rămas în posturile postumitate cu o dublă victorie: o dată, că n-a fost contrazis de evoluţia ulterioară a Miticilor săi; a doua oară, că perisabilitatea operei sale, sumbru profetizată de Lovinescu, nu s-a confirmat. Pe de altă parte, nu se poate susţine că în această îndoită izbândă n-ar fi - din punctul de vedere al strictei actualităţi, cel puţin - o substanţială doză de amărăciune.

Ce-ar mai fi de adăugat? Ne-ar putea oare consola constatarea că ne apasă un blestem sisific? Că Istoria a fost cu noi nedreaptă, obligându-ne, adică, s-o luăm mereu de la capăt? N-am avut parte - e adevărat - de o evoluţie istorică organicistă, pentru care pledaseră, la vremea lor, Maiorescu sau Iorga. Am fost, dimpotrivă, sortiţi să ardem, cum s-a zis, mereu etapele şi faptul acesta nu ne-a permis să ne aşezăm, să ne armonizăm şi, o dată cu asta, să ne limpezim - o dată pentru totdeauna - condiţia limbii în care ne exprimăm şi care ne reprezintă.

Cu toată amărăciunea unor atari constatări, nu e cazul, totuşi, să ne speriem când citim, de pildă, că în cincizeci de ani limba română va dispărea. Dacă n-au dispărut - în o sută cincizeci de ani! - cei care o foloseau - aşa cum o foloseau! - pe vremea lui Caragiale, cum o să piară limba lor în numai cincizeci de ani?!

Agramatismele constituie corupţia - mai exact, coruperea - limbii. Precum corupţia în viaţa publică nu poate fi eradicată, ci, eventual, redusă, la fel, coruperea limbii trebuie diminuată pe cât posibil. Iar acest lucru se poate face nu dând prioritate studiului vocabularului - cum crede nestrămutat d-l profesor Theodor Hristea, pe motiv că în acest compartiment al limbii s-ar produce majoritatea greşelilor ci -, deopotrivă, gramaticii şi nu în ultimul rând sintaxei. într-o vreme când logica formală e lovită de precaritate, Şcoala are datoria să-şi înveţe ucenicii (cu atât mai mult - sau în primul rând - pe cei din categoria jurna­liştilor, pentru că ei "deversează - iarăşi în primul rând - în spaţiul public agramatisme de o mare toxicitate"), Şcoala, ziceam, să-şi înveţe ucenicii să gândească limpede studiind temeinic sintaxa limbii române - de sorginte latină! -, pentru că - totuşi, nu-i aşa? - "cine gândeşte bine vorbeşte bine".