Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Bienala regională de coregrafie de Liana Tugearu

Recenta ediţie pilot, a unei bienale de coregrafie şi de dans contemporan din zona centrală şi estică a Europei este cât se poate de binevenită pentru noi.

A pornit la drum, printr-o ediţie pilot, o bienală de coregrafie şi dans contemporan din zona centrală şi estică a Europei, iar între ediţii se vor desfăşura colaborări şi se vor ivi coproducţii. Iniţiatorul a fost Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, el fiind singura instituţie publică de rang naţional dedicată dansului contemporan din întreaga Europă Centrală şi de Est. Bienala este Regională, pentru că dansul din această zonă europeană simte că are nevoie să-şi exploreze prezentul, dar şi originile proprii, din deceniile comuniste şi de mai înainte, dar şi limbajele actuale. Pe scut, Bienala RE//DANCE se doreşte ca o căutare de sine a dansatorilor şi coregrafilor de dans contemporan din Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia,România şi Ungaria. Şi nu numai fiecare separat, ci mai ales împreună, sau cum spune criticul şi co-curatorul Iulia Popovici, avându-i alături pe Marta Keil şi pe Goran Injac: „Va fi o bienală în care să experimentăm coregrafierea unui «împreună»”. Coorganizator este asociaţia poloneză EEPAP (East European Performing Arts Platform), iar partener instituţional Mladinsko Gledališèe Ljubliana, din Slovenia.

Toamnă mai aglomerată cu spectacole de dans, de toate genurile şi stilurile, nu îmi amintesc să mai fi parcurs vreodată, aşa că, fără a putea urmări toate spectacolele şi dezbaterile din cadrul Bienala RE//DANCE, le voi consemna pe cele pe care le-am putut vedea. Prima întâlnire a fost încântătoare, atât ca muzică cât şi ca mişcare, sau mai corect spus, în ordinea în care au fost create, mai întâi mişcarea dansatoarei şi coregrafei croate Roberta Milevoj, din mişcările căreia s-a inspirit compozitoriul Nenad Sinkauz, care a însoţit-o cu muzica lui pe tot parcursul evoluţiei ei în spaţiul scenic. Totul a stat sub semnul firescului. Mişcări simple, îngenunchieri, răsturnări, alungiri pe podea, alteori mişcări mai ample al căror elan cuprindea tot corpul şi care se opreau tot atât de firesc, ca nişte ramuri prin care încetează să mai bată vântul. Mişcări uneori lente ca cele desfăşurate în apă, răsuciri de mâini sau doar de palme. Calmul şi seninătate ce le însoţeau se răspândeau, ca o boare, şi peste spectatori. La început, dansatoarea a lăsat mai întâi muzica să cuprindă scena şi ea s-a ivit apoi din intuneric, iar la sfârşi s-a topit din nou în întuneric, mai lăsând în urma ei doar muzica. Spectacolul Roberta again, cu şi de Roberta Milevoj, a fost un poem al unei arătări de vis. În schimb, spectacolul dansatorilor bulgari Leonid Yovchev şi Galya Kostadinova ne-a readus la cruda realitate, chiar la o realitate apocaliptică, cum ei înşişi declarau. În Total Damage, însoţiţi de muzica lui Konstantin Markov, aceştia au lătrat, au mieunat, s-au zvârcolit şi, în mai multe rânduri, au mimat tremolurile care însoţesc ivirea dorinţei în două corpuri, aducând în spaţiul public scene intime, uneori scabroase, întrucât ei sunt, cum singuri declară, „troţkişti ai dorinţei”. Cum nu iubesc troţkismul de nici un fel, m-am scuturat bine de el la plecare. În cu totul alt registru a fost spectacolul Coregrafie de grup, conceput de dansatoarea din România Mihaela Dancs, împreună cu încă nouă persoane, profesionişti sau iubitori de dans. Dansatorii, cel mai adesea cuplaţi câte doi, alteori în grupuri mari, creionau mişcările pe loc, spontan, unele fiind preluate şi de partener, şi reluate alteori până la epuizare. Tabloul de ansamblu oferit în spaţiul scenic erau în continuă metamorfoză şi ca linie şi ca intensitate, iar ochiului i se ofereau când mişcări expresive, când fade, după cum interpreţii aveau darul natural al expresivităţii corporale, sau nu au fost dăruiţi cu el.

Instalaţiile-performance ale artiştilor din Cehia nu le-am putut urmări, dar am însoţit discuţiile purtate de organizatori, sub incitantul titlu Cum să faci o Bienală Festival cu 100 de euro şi cu 1.000.000 de euro – discuţii concepute ca un joc de Ivana Vaseva şi Biljana Tanurovska-Kjulavkovski, pentru ediţia din Bucureşti comoderatori fiind Dragana Alfirevi şi Goran Injac, toţi sud-dunăreni, din Macedonia şi din Slovenia, care au luat însă în discuţie conturarea unui cadru mai larg, est-european, care să includă şi Polonia, România, Ungaria. Cu spectacolele acestor trei ţări a continuat şi s-a încheiat şi această primă ediţie a Bienalei RE//DANCE. Astfel, Mădălina Dan, artist asociat al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, în 2016, împreună cu artista poloneză Agata Siniarska, au prezentat performance-ul Mothers of Steel, în care ele întruchipau fiinţe virtuale, entităţi artificiale, mame din oţel, cum s-au intitulat, care şi-au plâns trecutul, prezentul şi viitorul ţărilor lor, Polonia şi România. Ce-i drept, motive de plâns aveau destule şi le-au afişat pe benere, atârnate ca rufele pe frânghie, şi le-au plâns cu lacrimi amare şi ritmate, care le cutremurau întregul trup. Componenta istorică, socială, politică a dat greutate performance-ului, dar şi modul ingenios în care au fost prezentate motivele jelaniei lor. Ultimul spectacol pe care l-am putut urmări, şi totodată cel mai valoros coregrafic, a fost cel al dansatorilor din Ungaria, Anna Biczók, Emese Cuhorka şi László Fülöp, acesta din urmă fiind şi coregraful micuţei formaţii care a evoluat pe muzica lui Zoltán Mizsei la Bucureşti. Spectacolul lor, intitulat There’s an elephant in every room... a fost într-adevăr un spectacol de dans contemporan, adică unul în care coregraful şi fiecare dansator în parte, cercetau, scormoneau, investigau infinitele posibilităţi, niciodată epuizate, ale mişcărilor corpului. Totul pornea de la mişcări simple, proprii personalităţii fiecărui interpret, mişcări civile, obişnuite, transpuse în spaţiul scenic şi căpătând altă valoare. Fiecare interpret separat, sau împreună, dar cu puncte de contact felurite între corpuri, transpuneau mişcarea civilă în dans scenic, ritmul fiind adesea cel care le structura diferit. Şi aceste ritmuri, dinamice sau lente, au susţinut construcţiile coregrafice îngenioase, inedite, ale celor trei dansatori dăruiţi, maghiari.

Suntem cu ochii larg deschişi către companiile clasice şi moderne ale Parisului, Londrei, Berlinului, Vienei şi nu ştim mai nimic despre ce se petrece în preajma graniţelor ţării noastre. De aceea, recenta ediţie pilot, a unei bienale de coregrafie şi de dans contemporan din zona centrală şi estică a Europei este cât se poate de binevenită pentru noi, atât pentru a ne cunoaşte vecinii, cât şi pentru a ne face, la rândul nostru, cunoscuţi de ei, în această direcţie dinamică, efervescentă a dansului contemporan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara