Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Bernard Pivot: Nu fac distincţii între literatura înaltă şi cea populară de Alexandru Matei

Aţi început să realizaţi emisiuni literare la televizor la sfîrşitul anilor 1960?
Nu, mai tîrziu puţin. În 1973 am început o emisiune care se numea Deschideţi ghilimele; în 1975, Apostrophes, apoi Bouillon de culture în 1991 şi, în fine, zece ani mai tîrziu, Double Je, o emisiune lunară în care dădeam cuvîntul unor femei şi bărbaţi care locuiau fie în Franţa, fie în străinătate, şi care aleseseră limba franceză ca limbă a doua sau a treia.

Voiam să vă întreb de la început: care vi se pare perioada cea mai fericită a literaturii franceze din punctul de vedere al prestigiului social, al relaţiei cu mass media?
Da, nu merg atît de departe, încît să vorbesc despre Ludovic al XIV-lea, pentru că atunci avem o abundenţă incredibilă de scriitori. Dar e drept că între Molière, Racine, Corneille, La Fontaine şi contemporanii noştri distanţa e mare. Acum, ca să răspund serios întrebării dumneavoastră şi ca să vin mai aproape de zilele noastre, cred că e vorba despre perioada imediat după război. Îl aveam pe Sartre, trăia încă Gide, mai erau Camus, pe Malraux, Julien Green, Georges Simenon, Marguerite Duras, Aragon, René Char, Marguerite Yourcenar.

Dar aici amestecaţi nume, poate greşesc eu, şi e rîndul dumneavoastră să mă lămuriţi, din literatura mai degrabă critică, Marguerite Duras de pildă, care e publicată de Minuit, şi cea mai degrabă populară, cu Julien Green sau Simenon.
Nu fac distincţii între literatura înaltă şi cea populară. Marguerite Duras scrie într-adevăr nişte piese de teatru foarte moderne, experimentale, dar şi Baraj în Pacific sau Amantul, care se adresează unui public larg. Aragon scrie pentru marele public, deşi înainte făcuse parte din mişcarea suprarealistă care nu era tocmai populară. Camus publică romane cu un succes de librărie mondial, cum este Străinul, dar în acelaşi timp scrie eseuri filozofice care nu sînt citite de toată lumea.

Desigur, dar există şi un alt partaj. Sînt scriiitori citiţi de milioane de oameni, ca Marc Levy sau Guillaume Musso, după părerea mea de nivel scăzut, alţii, cum e Houellebecq, care se adresează unui public larg, dar care au ceva de spus şi, în fine, experimentaliştii, cei mai difcili, ca de pildă Eric Chevillard.
Da, dar asta a existat mereu.

Da, dar faceţi diferenţe între de pildă Marc Levy şi Michel Houellebecq?
Vreau să spun mai întîi că aşa a fost întotdeauna. A existat de pildă Guy des Cars, cu un succes grozav, dar au existat şi alţii ca Chevillard, Toussaint. Spectrul literaturii franceze a fost mereu foarte larg, cu autori care aveau sute de mii de cititori şi cu scriitori mai îndrăzneţi, mai sofisticaţi, care duc într-un fel literatura înainte. Amintiţi-vă de „Noul roman” şi de succesul critic pe care îl avea. Nu e nimic nou aici. Iar preferinţele mele se îndreaptă către toţi scriitorii care mă ating. Mi-a plăcut mult Robbe- Grillet, dar şi Simenon şi Françoise Sagan. O sensibilitate n-o împiedică pe cealaltă. Ştiţi, cînd îmi realizam emisiunile, nu puteam să fiu rigid, să las prejudecăţile să mă domine. Îi invitam şi pe unii, şi pe alţii, şi pe Guy des Cars, şi pe Claude Simon, Robert Pinget, Robbe-Grillet, dar aveam grijă să nu-i invit în aceeaşi emisiune. Nu era acelaşi gen de emisiune cu unii şi cu ceilalţi.

À propos de emisiuni. Vă pun o întrebare ceva mai oraculară dacă vreţi. Eşecul televiziunii ca mijloc de promvare culturală, în sensul clasic al culturii, ca sumă de tradiţii artistice şi filozofice, era înscris cumva în destinul ei? Sau s-a întîmplat ceva pe parcurs?
Ceea ce remarc, în primul rînd, este că atunci cînd a apărut televiziunea în Franţa (sfîrşitul anilor 1940, n.m.), singurul canal existent propunea un jurnal, varietăţi, o sumă de alte emisiuni printre care se regăsea o emisiune literară. Magazine littéraire s-a înscris în programul tv, nu putea exista program de televiziune fără emisiunea literară. Ştiu că multe alte televiziuni din lume nu au acest obicei, dar la noi acest lucru s-a întîmplat de la bun început. Eu am avut predecesori şi succesori, iar emisiunile literare – sau culturale, în sfîrşit – n-au dispărut niciodată din programul televiziunii franceze. Diferenţa e că, pe vremea mea, emisiunile începeau la o oră foarte convenabilă, la 9 şi jumă- tate pentru Apostrophes, apoi 10, apoi pe la 11 seara, iar acum ele încep după miezul nopţii. Meritul televiziunii există, ele n-au dispărut, dar ele nu mai au o adresibilitate atît de mare cum aveau emisiunile mele.

Să ştiţi că la noi, la posturile importante, TVR 1 sau PRO TV mai demult, emisiunile despre cărţi erau programate mai ales duminică dimineaţa. Iar momentul zilei are şi el o semnificaţie.
Niciodată televiziunea franceză n-a programat emisiuni literare dimineaţa.

Trec la o întrebare ceva mai delicată. Există în Franţa cărţi de istoria limbii literare moderne. Disputa între retorică şi istorie e veche în critica franceză. Sau între retorică şi literatura vie, între voce şi scriitură. Faptul că dumneavoastră sînteţi celebru şi prin dictările pe care le daţi publicului larg, că limba franceză se poate difuza prin dictare – ceea ce presupune o normativitate strictă şi o imagine ascensională a stăpînirii limbii, dar şi crearea unui standard foarte înalt – nu proiectează o imagine prea elitistă asupra limbii şi deci a culturii franceze?
Sîntem moştenitorii unei limbi, asta nu se poate schimba. Limba franceză e aşa cum e, e o limbă grea din cauza ortografiei. Din cauza gramaticii, care e complicată. Există o decadenţă a ortografiei astăzi, în Franţa, care atinge mai puţin alte limbi, ca limba engleză de pildă. Apoi, limba franceză se pretează la dictare, iar altele nu. Am fost mai demult să dau dictări în Liban. Am avut un succes atît de mare, încît s-a hotărît că obiceiul de a preda limba prin dictări ar trebui preluat şi a fost organizată o dictare în arabă. Dar, pentru că limba literară arabă se pretează la nenumărate variante, lucrurile n-au putut continua. Toată lumea se certa, la sfîrşit, pe diferite versiuni grafice ale cîte unui cuvînt. Limba franceză e însă fixată. Da, într-adevăr, faptul de avea o ortografie complicată nu face bine difuzării limbii franceze. Dar să ştiţi că atunci cînd dau dictări, mă joc într-o oarecare măsură. Important e nu să nu faci greşeli, ci să deprinzi obiceiul de a te duce la dicţionar, de a căuta ortografii de care nu eşti sigur. Sau sensul cuvintelor. E vorba deci de un fel de învăţare festivă a limbii, a cuvintelor. Important e să faci progrese, să înveţi, de aceea dau dictări de 20 de ani. Nici nu pot spune uite, franceza e o limbă complicată, nu te apuca de ea.

Există tot mai multe evenimente culturale astăzi. Lansări, tîrguri, lecturi, interviuri etc. Credeţi în aşa ceva?
Sînt partizanul a tot ceea ce înseamnă eveniment care să pună în valoare cărţile. Sînt adeptul tîrgurilor de carte, al premiilor literare, emisiunilor. Pentru că, dacă n-ar exista evenimentele acestea, în Franţa cel puţin, nu s-ar vorbi despre cărţi decît în paginile culturale. Dar atunci cînd se deschide salonul de carte de la Paris, cînd se decernează Premiul Goncourt, toată presa vuieşte şi eu mă bucur. Sînt momente în care, dacă pot spune aşa, cartea devine un fel de star.

Aici sînteţi de părerea lui Beigbeder, de pildă: e mai bine să spui orice despre cărţi, numai să o poţi face cît mai des şi incitant, decît să ai opinii care nu încap decît în rubrici speciale. O ultimă întrebare acum: este literatura încă o manifestare a culturii naţionale, sau criteriul naţional şi-a pierdut valoarea pe care o avea mai demult?
Eu cred că literatura nu aparţine naţiunilor, ci limbilor. Literatura franceză aparţine belgienilor, elveţienilor, marocanilor, vouă etc. De aceea, am făcut un reproş, într-un alt interviu, Academiei Nobel, pentru că recompensează mai ales scriitori care scriu în limbi de circulaţie – cum s-a întîmplat cu Herta Müller, născută în România, dar recompensată abia cînd publică în germană – şi lasă pe dinafară limbile mici. Mă gîndesc şi la Kadare, pe care cred că l-a dezavantajat limba şi de aceea nu a luat Premiul Nobel.

Se spune că literatura avea în comunism o importanţă mult mai mare decît azi. Preşedinţii de stat citeau romane şi dădeau drumul criticilor. Se cîştigau bani mai mulţi. Scriitorii trebuiau să cheltuiască tezaure de subtilitate pentru a păcăli cenzura. Ce credeţi?
Asta e una dintre contradicţiile vieţii. E interesant că cenzura te poate face să-ţi ascuţi armele de scriitor. Dar în cele din urmă cred că libertatea e totuşi mai importantă. Este virtutea cardinală a creaţiei. Libertatea e condiţia fundamentală a creaţiei. Dar, desigur, e vorba despre un paradox interesant care ţine, şi el, de natura noastră paradoxală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara