Înapoi la pagina curenta

Arte:
Basquiat, un artist între lumi de Simona Drăgan

Recent s-a încheiat la Roma, cu o prelungire de aproape o lună, o expoziție Jean-Michel Basquiat dedicată rela- țiilor artistului cu mediul de formare, orașul New York. Deși un film despre atmosfera new-yorkeză a epocii a rulat tot timpul în holul expoziției, ideea curatorului Gianni Mercurio de a organiza cele circa 100 de lucrări din Colecția Mugrabi în jurul raporturilor operei cu orașul a fost mai degrabă o idee de fugă decât un concept vizibil. Pe durata a patru luni de turism roman de vârf, expoziția se putea recomanda de la sine fie și numai prin varietatea și valoarea intrinsecă a lucrărilor expuse, ca și prin prezentarea clară a celor mai importante teme și idei ale artistului.
Așadar, o clădire renascentistă de pe la 1500, Chiostro del Bramante, mărginind nu mai puțin cunoscuta Piazza Navona, a găzduit un artist de culoare, iconic pentru avangarda artistică americană a anilor 1980. Artistul a fost perceput de regulă din perspectiva raporturilor sale cu primitivismul, cu arta brută, cu artiști precum Picasso, Cy Twombly sau Jean Dubuffet, dar opera lui, nelipsită până în prezent de contrapunctul corectitudinii politice, a fost în realitate lansată și susținută într-un mediu artistic intelectual alb, care i-a permis încă de la început tânărului afro-american afirmarea unor obsesii artistice anti-mainstream, rapid detectoare și denunțătoare de rasism, colonialism sau superioritate culturală.
Jean-Michel Basquiat (1960-1988) a crescut în atmosfera cartierului Brooklyn din New York și s-a afirmat la sfârșitul anilor ’70 prin ambițioase lucrări de graffiti răspândite prin tot orașul, în special în apropierea marilor galerii de artă, sub semnătura SAMO. Mai târziu, s-a dezis de această primă etapă a artei sale, deși grafismul a rămas un corn al abundenței în întreaga lui carieră. Tânărul avea rădăcini haitiene și portoricane, a vorbit fluent trei limbi încă din primii ani de viață și a fost plimbat de către mama sa prin toate muzeele newyorkeze, stabilind raporturi foarte timpurii cu arta. Cu toate acestea, a rămas într-o foarte mare măsură un autodidact, care și-a urmărit cu sagacitate obsesiile artistice și existențiale, sub influența unor oameni providențiali ai vieții, de genul mamei sale sau al lui Andy Warhol, regele Artei Pop, pe care l-a cunoscut în anii săi de maximă activitate creatoare și de care a fost pentru multă vreme nedespărțit.
El însuși un „rege“ (al străzii, cum s-a spus), care în decurs de numai câțiva ani a ajuns de la condiția de runaway child la recunoașterea ca super-star, legendă, un ‘Jimi Hendrix al artei’, Jean- Michel Basquiat a fost un artist înnăscut, curios, autoreflexiv, și un spirit deopotrivă înzestrat pentru artă și publicitate. Conștient de foarte devreme de valoarea lui, a fost sigur că va dobândi curând o mare recunoaștere, dar, odată impus pe scena artistică new-yorkeză, a refuzat să devină o „mascotă a galeriilor“, ci a dorit să rămână „artist“, să își exploreze în chip matur mijloacele, obsesiile și să nu cedeze publicității mai mult decât i-a fost necesar pentru a-și hrăni vanitatea. Dispărut prematur, la vârsta de 27 de ani, în urma unei supradoze de heroină, el a lăsat în urmă o operă destul de prolifică, expresia unei discipline intelectuale și artistice pe care a minimalizat-o într-unul din interviuri, afirmând că nu lucrează compulsiv pentru că așa își propune, ci doar pentru că nu știe, îl citez, „ce altceva să fac cu mine“.
Din fericire, nu rezultă de aici, deși figura lui se încarcă retrospectiv cu umbrele sfârșitului, ideea exersării artei ca terapie, pentru că demersul lui rămâne pe tot parcursul activității sale creatoare unul cerebral, conceptual, intelectualist, în pofida unei excepționale dotări, care l-a și recomandat în epocă în ochii artiștilor și ai galeriștilor, iar pe Warhol l-ar fi lăsat, se zice, de cum i-a văzut întâia dată lucrările, „stunned“. Artistul era rapid și inventiv, într-o continuă evoluție, și lucra în tehnici mixte care scoteau permanent la iveală, de sub straturile de suprafață ale operei, atitudini politice, declarații artistice, identități orgolioase. Cei care insistă pe latura „neagră“ a artei lui Basquiat pot afla argumente cu relativă ușurință: artistul a fost perfect conștient de limitele multiculturalității americane, de aerul insultător al interesului arătat până la acel moment artei primitive de câțiva mari artiști ai modernității (gen Matisse, Picasso, Gauguin) și nu a ezitat să-și afirme originile sau pur și simplu să taxeze un intervievator atunci când acesta i-a pomenit de arta sa din perspectiva unui „sort of primal expressionism“, cerându-i ironic lămuriri: „Primal? Like ‘primate’? Like an ape?“ Dar reacția nu trebuie luată în tragic: tot Basquiat afirma, de altfel fără prea mult parapon, că nu a întâlnit pe nimeni care să aibă nevoie de vreun critic pentru a ști ce-i arta; o idee în care, intuitiv și cameleonic cum era, sunt sigură că a crezut sincer.
Cu toate argumentele însă, reducerea artei lui Basquiat la dimensiunea ei afro-americană (pe care artistul, deși și-o asuma pe de-a-ntregul, nu avea chef să o detalieze, spunând doar că este „undeva, acolo“) ar sărăci opera de unele moșteniri culturale, inclusiv europene, care explică iconicitatea și traductibilitatea operei lui în termenii unei avangarde artistice snoabe și – la acea vreme, cum au sesizat exegeții – nu tocmai deschise către multiculturalitate.
Un critic de artă (Dick Hebdige) a corectat insistența pe „primitivismul“ artei lui Basquiat, afirmând că acesta „nu era mai mult sau mai puțin autentic sau intuitiv decât al lui Picasso“; iar dacă s-a vorbit o vreme despre artist ca despre un „salvator“ (al artei sau culturii afro-americane? afro-hispanice? haitiene? portoricane? creole?), Hebdige a replicat ironic: „poate un salvator al culturii tribului de clasă medie superioară educată din Brooklyn“. Această dimensiune este, de altfel, mai totdeauna evidentă în creațiile lui Basquiat, fie că vorbim de reprezentările lumii stradale new-yorkeze, cu vedetele ei media și preocupările frivole, fie că rămânem la preocupările scientiste din reprezentările corporale anatomiste, carcase umane dezgolite, reprezentate ingenuu și trădând o obsesie a corporalității pe care a documentat-o atât științific (prin tratatul medical Gray’s Anatomy, una din lecturile sale constante), cât și cu ajutorul unor studii după Leonardo da Vinci sau sculptură romană clasică.
De altfel, întâlnirea operei lui Basquiat cu Italia nu se petrece acum, în chip metaforic, la aproape treizeci de ani (pe un 12 august) de la moartea prematură a artistului, ci ea s-a produs încă de la începutul anilor 1980, când a avut loc și revenirea lui la arta figurativă. Să-l fi influențat poate pe Basquiat, călător o vreme la Modena, frumuseț ile artistice italiene, deloc abstracte? În orice caz, din Italia datează prima lucrare integral figurativă din creația sa, The Field Next to the Other Road (1981), care a fost prezentă în vara aceasta la Roma: o compoziție înfățișând un bărbat nud, care duce vaca la păscut și are deasupra capului un halou ce poate fi un soare sau un nimb. A fost interpretată ca o tratare în cheie neoexpresionistă a unor teme biblice sau clasice, idee susținută și de tratamentul sofisticat al suprafețelor, în acest caz pictură acrilică pe email, poate o aluzie la prețiozitatea comorilor artistice italiene în comparație cu popularele sprayuri pe care, în arta de suburbii new-yorkeze, artistul nu le disprețuia la nevoie.
Expoziția a inclus și o colecție de portrete de artiști și cineaști schițate minimalist pe vase de ceramică, într-un stil ludic și foarte esențializat, dar și compoziții laborioase, colaje și asamblaje savant întocmite, în alb-negru sau culori strălucitoare, în care se regăsesc miturile culturii pop americane (fotbalul, polițiștii, vedetele, mașinile luxoase sau de epocă etc.). De remarcat, din multele autoportrete pe care artistul și le-a efectuat de-a lungul timpului, și cel expus la Roma, în care se autoreprezintă cu coafură afro și piele albă. Un adevărat „black Basquiat“, nu? În costum Armani de serie limitată, dar pătat cu vopseluri și în picioarele goale, văd cel mai bine nu doar imaginea cu care li se înfățișa în anii din urmă cunoscuților săi la lucru, ci chiar o metaforă o existenței lui tulburi între lumi.