Numărul curent: 42

Începuturile romanului românesc:
Basarabia - sfârşit de secol XIX de Pavel Balmuş


În perioada 1996-2001, timp de 5-6 ani, la Chişinău şi-au făcut apariţia câteva scrieri literare (unele ,în premieră", ca fiind pur şi simplu necunoscute, ,nebănuite"), precum şi câteva reeditări de opere devenite rarităţi bibliografice, greu de găsit în bibliotecile publice. Avem în vedere, în primul rând acel ,roman anonim din secolul XIX", intitulat Aglaia (apărut la Editura Arc, în 1996). foaia de titlu a acestei cărţulii (fără nume de autor, dar cu... trei editori) are următoarele componente: Cuvânt înainte de Dan Mănucă, Prefaţă de Ion Varta şi îngrijirea textului, notă asupra ediţiei, postfaţă, glosar de Pavel Balmuş.

La o distanţă de cinci ani, respectiv în 1996 şi 2001, vedeau lumina tiparului volumele 1 şi 2 ale unor Scrieri din Basarabia, ca aparţinând lui ,Basarab", precum le semna acesta între 1880 şi 1890, în ziarul bucureştean ,Telegraful" - ,Telegraful român"), ediţia fiind întocmită şi însoţită de utile şi indispensabile note şi comentarii, de-a lungul vremii, de către Tiberiu Avramescu, volume scoase de Editura ,Ştiinţa" (Chişinău) şi Editura Fundaţiei Culturale Române (vol. I), în colecţia de prestigiu ,Pagini despre Basarabia". în calitate de fost ,referent ştiinţific" (la vol. I, din 1996), având grijă de ,consultaţia şi revizia ştiinţifică" (la vol. 2, din 2001) ale acestor Scrisori din Basarabia, ne grăbim să adăugăm că, în cursul aceluiaşi an 2001 (o dată cu amintitul vol. 2 al Scrisorilor... lui ,Basarab"), au mai apărut reeditările: Basarabia în secolul XIX de Zamfir C. Arbure (la Editura Novitas, text îngrijit, studiu introductiv, note, comentarii, indice de Ion şi Tatiana Varta) şi Dicţionarul geografic al Basarabiei de Zamfir Arbore (în colecţia ,Testament", la editurile: Museum şi Fundaţia Culturală Română. Editor: Iurie Kolesnik. Redactor ştiinţific: Ion Dron. Redactori literari: Pavel Balmuş şi Galaction Verebceanu).

"Manuscrisul acestui roman - mărturiseşte istoricul Ion Varta, în Prefaţă la ediţia Aglaia. Roman anonim din secolul XIX (Arc, Chişinău, 1966) - l-am descoperit absolut accidental, cu mulţi ani în urmă, într-un dosar din fondul ,Consulatului Rusiei la Bucureşti", din Arhiva şMinisterului?ţ de politică externă a Imperiului Rus din Moscova. Acest dosar mai include şi câteva numere ale unei reviste cu caracter religios ş,Ecclesia"?ţ, editată de C. A. Rosetti, la Bucureşti, în 1866.

Ulterior, am stabilit că enigmaticul manuscris, în care nu erau indicate, pe prima filă şşi care lipseşte, de altfelţ, nici titlul şi nici numele autorului, nu aveau nici o legătură cu revista lui C. A. Rosetti şi a nimerit din întâmplare în acel dosar, împreună cu câteva numere ale revistei bucureştene..." p. VII).

Exprimându-ne sentimentul de recunoştinţă istoricului amintit pentru faptul că a avut norocul să descopere textul manuscris al acestei lucrări româneşti basarabene, acordându-şi şi dreptul de prioritate întru stabilirea, mai bine zis întru încercarea de a presupune cine ar fi putut întocmi această ,modestă" pânză epică, la Chişinău, în Basarabia anilor 1860-1861, precizăm că, în cadrul aceleiaşi Prefeţe, Ion Varta insistă asupra ipotezei că autor al romanului Aglaia putea să fi fost cineva (dintre cele ,două personalităţi basarabene": C. D. Moruzi ori C. Stamati-Ciurea), care ,ar fi putut avea legături directe cu Ministerul Afacerilor Externe al Imperiului Rus". Mai jos, însă, aflăm că aceste ,legături" ce au existat, chipurile, între C. D. Moruzi şi ministerul amintit, precum susţine prefaţatorul, nu pot fi invocate întru demonstrarea faptului că acest ,literat" improvizat al vremii şi-ar fi ,permis" să scrie o astfel de lucrare.

De altminteri, ipoteza aceasta o înainta autorului Prefeţei în cauză, pe un ton tot atât de categoric, şi în publicaţia Un roman al prinţului C. Moruzi, cu un an înainte de editarea Aglaiei (în săptămânalul ,Literatură şi artă", nr. 40, din 5 octombrie 1995). Cu aceeaşi ,siguranţă" (deşi formula titlul... imterogativ-imperativ) scrie Ion Varta şi în articolul Cine este totuşi autorul romanului Aglaia? (în ,Literatură şi artă", nr. 6, din 6 februarie 1998), de astă dată propunându-se, drept ,romancier", nimeni altul decât militarul ieşean-basarabean I. G. Dabija, un frecvent autor de ,rapoarte" şi ,misive anonime", adresate autorităţilor poliţieneşti ţariste de la Odessa, Sankt-Petersburg şi Chişinău, ,autor de... proiecte" şi provocări. Acesta este identificat, aici, cu un şi mai insignifiant scrib al vremii, cu Ioan Ciorăscu (considerat fondator al Şcolii Agricole din Cricova), care îşi pusese semnătura şi pe broşura-scrisoare (din 2 mai 1864), ca fiind destinată ziarului ,Buciumul" (în posibilă ,colaborare" a celor doi ,Ioni": Dabija şi Ciorăscu - transcris... ruseşte: Cerescu): ,Glasul românilor de Bassarabia"...

în general, însă, problema paternităţii asupra Aglaiei rămânând şi în continuare deschisă, trebuie să recunoaştem că pe marginea acesteia s-au expus cele mai diverse puncte de vedere, începând chiar de la ediţia din 1996. Ne referim, astfel, în primul rând, la opinia-îndemn a dlui Dan Mănucă, în concisul său Cuvânt înainte: ,Consider că cercetările de arhivă ale colegilor de la Chişinău vor sfârşi prin identificarea autorului, care poate fi şi Constantin Stamati-Ciurea" (p. VI). Din păcate, această părere (şi speranţă investită în ,colegii de la Chişinău", de către ieşeanul Dan Mănucă) nu este întru totul susţinută (ori ,ilustrată", prin dovezi documentare elocvente asupra relaţiilor lui C. Stamati-Ciurea cu Ministerul de Externe rus), aşa cum s-a văzut din fragmentele de Prefaţă a dlui I. Varta (care s-a ,aventurat" întru emiterea de noi ipoteze, de fapt).

În Postfaţă la Aglaia, am propus şi noi câteva nume de posibili autori ai acestui ,original" şi ,modern" roman (de numai 18 ,cap"-uri, adică nişte capitole ,poreclite" cronicăreşte, ca în Hronicul..., cantemirean, să zicem). întrucât am insistat poate prea mult (şi pe bază de alte presupuneri, ,argumente") asupra unui ,tandem" de autori (în persoana soţilor Alexis Nakko şi Olga Nakko, primul făcându-şi începuturile literare, în româneşte, abia pe la 1866-1867, ulterior scriind, în ruseşte, doar istoriografie şi dramaturgie, iar cea de-a doua plăsmuind proză cu preponderenţă în ruseşte, nuvela de proporţii Duduca Aglaia publicându-se, pe la 1887-1889, în ziarul ,Navorossiiski telegraf"), ne vedem nevoiţi a renunţa la ,picanta noastră ipoteză, reţinând doar amănuntul că în persoana posibilului ,alcătuitor" al scrierii în discuţie am putea avea de-a face cu nişte ,coautori.

Din amintita noastră Postfaţă ne-am permite, acum, să cităm doar următorul alineat (începutul acestuia): ,Până la identificarea argumentată şi sigură (credibilă, convingătoare, adăugăm, astăzi) a numelui acestui romancier basarabean, s-ar putea încerca a aduce dovezi în favoarea unui C. Stamati-Ciurea, să zicem, precum pare să o sugereze Dan Mănucă, în Avizul Domniei sale, devenit Cuvânt înainte". Şi pentru a nu mai reproduce, iarăşi, opinia-îndemn a profesorului ieşean, vom aminti că prin citarea ,remarcei lui Dan Mănucă (la care aderă tacit) se încheie şi paragraful ,Un roman anonim (1859?)", din compartimentul ,Pionieri şi clasici", inclus, de către Mihai Cimpoi, în cea de-a doua ediţie a monografiei D-sale O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 77-80).

Ne-am propus, aşadar, să reluăm şi să revenim (parţial) la unele dintre aceste ipoteze şi puncte de vedere, în urma câtorva cercetări personale de arhivă (la Odessa, bunăoară), a repetatelor lecturi, în paralel, ale textului Aglaiei, ale operelor literare aparţinând unor scriitori basarabeni, contemporani (şi posibili autori) ai acestui microroman, precum şi după expunerea de opinii-atitudini, din partea celor ce au scris despre această apariţie editorială - ,surpriză".

De exemplu, aşa cum scria, la ,Cronica ediţiilor" (a revistei ,Luceafărul", nr. 21, din 4 iunie 1997), Mircea Anghelescu, sub titlul începutul romanului basarabean: ,Cartea merită toată atenţia istoricilor literari şi, implicit, autorul său, încă nedescoperit. Mi se pare, de altfel, că cercetările pentru identificarea sa pleacă de la o premisă prea strâmtă: Ion Varta îl caută printre basarabenii care au avut relaţii cu Ministerul de Externe ţarist, deci ar fi avut raporturi de serviciu cu Consulatul de la Bucureşti; Dan Mănucă îl propune pe un scriitor deja cunoscut, Constantin Stamati-Ciurea".

Întrerupem aici citatul din articolul lui M. Anghelescu, spre a sublinia faptul că Dan Mănucă (pornind poate şi de la titlul acestuia, începutul romanului basarabean) va publica, în toamna aceluiaşi an, un desfăşurat studiu. Arhivele secrete ruseşti şi începuturile romanului românesc, în revista ieşeană ,Convorbiri literare" (nr. 10-11-12, respectiv din octombrie-noiembrie-decembrie 1997). Ulterior, acelaşi studiu va fi reprodus integral şi în ,Revista de lingvistică şi ştiinţă literară" de la Chişinău (nr. 3 şi 4 din 1998), precum şi în cartea lui Dan Mănucă, Perspective critice (Editura Universităţii ,Al. I. Cuza" din Iaşi, 1998, p. 63-93). Ceea ce intenţionează aici istoricul literar de la Iaşi este respingerea paternităţii, în primul rând, a lui C. Stamati-Ciurea asupra amintitului roman (deşi, aşa cum s-a văzut, iniţial admitea acest lucru), apoi a lui Al. Nakko, C. Moruzi, C. Stamati, I. Sîrbu,

Gh. Păun, M. Donici, I. Doncev ş.a.

Din păcate, acelaşi exces de zel, erudiţia istorico-literară, aplicate întru respingerea paternităţii majorităţii numelor aduse în discuţie (unele neinvocate, încă, de nimeni), nu ne pot convinge, sunt absolut ,anemice" şi ,insuficiente" pentru a-l vedea drept autor al Aglaiei pe Al. Hâjdău (1811-1872), chiar cu ,eventualul" sprijin al fiului său ,Todea" - B. P. Hajdeu (în timpul unei ,secrete" descinderi ale sale, în 1860, la Chişinău, din Iaşi, unde se stabilise în februarie 1857).

Cu totul alta ar fi situaţia, dacă am încerca să propunem celălalt ,cuplu" de scriitori renumiţi din Basarabia acelor vremuri, de la 1850-1860; îi avem în vedere pe cei doi Stamati: Constantin-tatăl (,al lui Thoma") şi pe Constantin (,al lui Constantin") - fiul, prieteni şi emuli ai celor dintâi (ai Hâjdăilor-Hasdei, în perspectivă), e drept, ceva mai în vârstă (C. Th. Stamati - cu 25 de ani mai mare decât Al. Hâjdău, pe când C. C. Stamati era născut cu 10 ani mai devreme decât Thadeu-Bogdan al lui Al. Hâjdău).

Să ne amintim, mai întâi, că numele acestora, tot într-un fel de ,tandem", erau pomenite, la acea vreme, în cartea lui A. Zaşciuc, Regiunea Basarabiei (Sankt-Petersburg, 1862, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la ,alipirea" acesteia, în 1812, la Rusia), între ,beletriştii basarabeni" fiind citaţi: ,Stamati-Basarabeanul" (adică C. C. Stamati, numit ,basarabean", probabil, spre a nu fi confundat cu C. C. Stamati, profesorul de limbă franceză de la Liceul Richelieu din Odessa), dar şi ,Stamati-tatăl".

Evident, celui dintâi (care, în mod logic şi etic, trebuia să fie pe locul secund, după tatăl său) i se dădea prioritate din simplul motiv că, între 1853 şi 1857, C. C. Stamati (,basarabeanul") editase, la Chişinău şi la Odessa (mai ales aici), în ruseşte, enorm de mult: proză (inclusiv un ,memoriu de vânătoare"), memorialistică, dramaturgie (inclusiv traduceri şi prelucrări din teatrul lui V. Alexandry, ajutat de către N. Gherbanovskii, un alt literar odesit-basarabean ,productiv" al vremii). între timp, în perioada 1855/56 şi 1860, îmbrăţişând cariera diplomatică (activând drept ,secretar" sau ,conţopist" pe lângă ambasadele ruseşti de la Berlin, Londra şi Paris) şi potrivit ,amintirilor" sale de mai târziu, Constantin al lui Constantin Stamati va mai scrie şi publica opere în limbile germană şi franceză.

Întors acasă, după 1860, căsătorindu-se şi stabilindu-se la Caracuşenii-Vechi, nu departe de Ocniţa (acelaşi judeţ Hotin), unde mai trăia ,Lebăda Basarabiei", tatăl său (care se apropia de vârsta de 75 de ani, în 1861), C. Stamati-fiul s-a decis să scrie (şi să publice) ceva şi în româneşte.

,Bătrânul" C. Th. Stamati, cunoscut (şi recunoscut) drept literat basarabean de frunte, încă de pe la 1830-1835, atât la Bucureşti, Iaşi, Braşov, cât şi la Odessa (de Chişinău nici nu mai vorbim), cel care tradusese şi prelucrase, ,adaptase" - ,localizase" atâtea scrieri din alte limbi, fiind nevoit să scrie şi în ruseşte (şi nu numai ,rapoarte" oficiale ori ,corespondenţă"), era şi ,colaboratorul" - susţinător al începuturilor literare ale fiului Constantin, implicit ale ,proiectelor" de această natură.

Judecând după manuscrisul romanului Aglaia (filele: 2-185, adică p. 3-370), este clar că avem de-a face cu o lucrare elaborată ,în grup" (în doi, cel puţin), pregătită pentru editare (eventual la vreo tipografie din Chişinău, ca cea a lui Akim Popov, sau la una pe cale de organizare-deschidere). Scrisul pare să fie al unui fost ,secretar-conţopist" de cancelarie ţarist-rusească (alfabetul fiind cel ,de tranziţie", ,mixt", literele latine precumpănind). C. Stamati-fiul era, probabil, ,autorul" transcrierii, ,direct pe curat", iar tatăl lui dictându-i textul, ,improvizat", formulat ,din mers" şi într-o limbă-grai vorbit (adică ,oral"). Cel care era ,ascultător" şi transpunea pe hârtie şi cuvintele ,dictate" (voit ,rustic", adică incorecte, neliterare şi cu calchieri) nu va mai avea timp să-şi revadă textul (acest lucru fiind făcut doar de bătrânul C. Th. Stamati, ,redactările" şi corecturile căruia se recunosc, mai ales în cea de-a doua parte a lucrării). Şi manuscrisul va fi întocmit şi trimis la Odessa doar într-un singur exemplar. La Comitetul de Cenzură, manuscrisul Aglaiei va fi primit şi avizat favorabil C. Th. Stamati şi C. C. Stamati fiind cunoscuţi (şi recunoscuţi) acolo de multă vreme; apostila (pozitivă) ,Clen Odesskago }ensurnago Komiteta, statskii sovetnik M. Paleolog" este transcrisă pe marginea filelor (r.), silabic şi cu siguranţă... binevoitoare, de 10 ori, şi aparţine unuia dintre cei doi membri activi ai Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa (A. Negri şi M. Paleolog), care, la 18 septembrie 1841, încă recomandaseră ca C. Stamati să fie ales drept membru corespondent al amintitului for ştiinţific ,din consideraţie faţă de cunoştinţele sale privind istoria Moldovei..." (apud. ed. Constantin Stamati, Scrieri, col. ,Moştenire", Editura ,Ştiinţa", Chişinău, 1993, p. 500; nota aparţine editorului V. Ciocanu). Acelaşi Mihail Paleolog fusese şi cenzorul celor două cărţulii ale lui Ion Sîrbu, editate, la 1851-1852, la Chişinău, în anul 1853 nepermiţându-i acestuia tipărirea ,scandalosului" poem Beişorul (ap. E. Levit. Ion Sîrbu, Comitetul de Cenzură... vol. Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979).

Răsfoind, astăzi, în fondul (nr. 8) ,Comitetul de cenzură de la Odessa" (ce se mai păstrează la Arhiva regională), din puţinele dosare ajunse până în zilele noastre, ne putem alege cu informaţii în plus (de ordin biografic) despre ultimii ani de activitate ai lui M. Gr. Paleolog (1800-1862), dar şi despre alţi posibili susţinători (,din umbră"?) ai romanului Aglaia, întocmit, astfel, la hotarul anilor 1860-1861).

De exemplu, în mapa nr. 29 a amintitului fond arhivistic, chiar pe fila 1 se află transcrisă o ,proşenie" a ,cenzorului M. Paleolog", cu următorul conţinut (în ruseşte, desigur): ,Pentru definitivarea unor chestiuni ale mele de familie, eu trebuie să plec neapărat în Principatele Moldova şi Valahia, de aceea rog umil Comitetul de Cenzură din Odessa a face un demers pentru a mi se acorda un concediu de douăzeci şi opt de zile peste hotare, în Principatele Moldova şi Vlahia. Odessa, 1861, aprilie 27".

Iată, prin urmare, o posibilitate de a presupune că manuscrisul Aglaiei fusese deja citit (conţinând apostila respectivă) şi că, eventual, aşa va ajunge romanul în cauză (care putea fi tipărit pentru că trecuse prin cenzura vremii) la redacţia ziarului ,Românul" de la Bucureşti (şi de unde va fi ,ridicat", peste 5 ani, în 1866, împreună cu revista ,Ecclesia" a aceluiaşi C. A. Rosetti, şi dus la Consulatul Rusiei).

Dat fiind faptul că manuscrisul romanului Aglaia mai are notată pe marginea filelor (de trei ori, dar fragmentar şi parcă... timid), alături de semnătura lui M. Paleolog, probabil pentru obiectivitate şi confirmare (când deasupra, când sub semnătura acestuia), încă o apostilă (,Ispravleaiuşcii doljnosti sekretaria Odesskago ţenzurnago Komiteta, maghistr Kazanskoi Duhovnoi Akademii, Vasilii Orlov), în aceeaşi postură (de ,secretar interimar" al Comitetului). Numele lui V. Orlov apare şi pe multe alte acte şi documente din fondul amintit, de arhivă, inclusiv pe ,comunicatul" adresat administraţiei Ministerului învăţământului Public (din Rusia), în decembrie 1862, cu următoarea informaţie: ,Comitetul de Cenzură din Odessa socoate de datoria sa a Vă anunţa pe Excelenţa Voastră, că cenzorul acestuia, consilierul de stat (M. Gr.) Paleolog, pe data de 5 a lunii curente, cu Voia lui Dumnezeu, a murit", dar şi pe Decizia luată la şedinţa extraordinară, în aceeaşi zi, de ,a-l numi cenzor interimar, în locul decedatului M. Paleolog, pe ajutorul de cenzor, asesor de colegiu, V. Th. Mihnevici" (nr. de păstrare 31, filele 95, 96).

După cum rezultă din filele de păstrare (din dosar) nr. 27, reg. 1 al aceluiaşi fond, acest V. Mihnevici adresa un ,Raport" Comitetului de Cenzură: ,Am onoarea a vă ruga umil să-mi permiteţi, din motive familiale, un concediu de şapte zile în or. Chişinău, Odessa, an. 1860, decembrie 8" (dosar nr. 27, fila 53).

Călătoria aceasta, ,concediul" (e drept, de scurtă durată) al lui V. Th. Mihnevici, nu este exclus, de asemenea, să se fi încheiat cu aducerea la Odessa (la Comitetul de Cenzură) a manuscrisului elaborat (în grabă? la Chişinău?) de către C. Stamati-tatăl şi fiul.

Casa Mihnevici de la Chişinău era foarte apropiată de cea a familiei Stamati şi a Hâjdăilor (stabiliţi aici de pe la 1850-1852); Costache Stamati, la 17 aprilie 1839, îi scria, bunăoară, ardeleanului Moise Nicoară, care, trecând prin Chişinău, ajunsese tocmai la Odessa: ,...altă scrisoare ce zici că mi-ai trimis prin fiul lui Mihnevici nu am primit păr-astăzi...". Mult mai târziu, la 1854, în Notele unui iuncher husar, tânărul Thadeu Al. Hâjdău, viitorul B. P. Hasdeu, va scrie tocmai despre acest V. Th. Mihnevici, întâlnit, în armată, lângă Noua-Odessă: ,Aflaţi că Mihnevici e un june de ispravă, fiul unui avocat din Chişinău; a terminat gimnaziul din Odessa şi şi-a luat bacalaureatul".

Aducând el însuşi manuscrisul Aglaiei (cu promisiunea de a face tot posibilul ca acesta să ,treacă" cenzura), probabil V. Th. Mihnevici l-a înmânat lui M. Paleolog (conform dorinţei autorilor înşişi), care a procedat ,prieteneşte", cum a putut şi cât a reuşit.

Totodată, suntem tentaţi a bănui că cel care aducea la Bucureşti manuscrisul Aglaiei (unde începe ,Cap"-ul I, de la fila 2 şi se încheie cu f. 185 v.), ,cenzorul" M. G. Paleolog (?) avusese, probabil, grijă să lase la Odessa, la Comitetul de Cenzură, prima filă, cu titlul romanului şi cu numele autorului, spre a nu ,divulga" sau a-l ,expune" unor posibile ,urmăriri", ,cercetări" sau indiscreţii...

Nu-i exclus; de asemenea, că această lucrare (,colectivă?") fusese întocmită spre a fi editată, cumva, şi la tipografia lui Akim Popov, unde apăreau cărţi nu numai cu caractere chirilice sau ,mixte", ,de tranziţie". Ne încumetăm să facem această presupunere, pornind şi de la o tipăritură necunoscută (şi ,nenumită" până mai de curând), care se păstrează actualmente la Biblioteca Centrală Universitară ,M. Eminescu" din Iaşi (la secţia de bibliografie, având cota III-86726), ,lăsată" aici, după 1863, de B. P. Hasdeu: ,D. HADJIELLO. Recueil de poésies, suivi du počme Djalila, Kichinef, 1860, Imprimérie A. Popoff". Pe prima copertă, subţire, verso, şi pe ultima, recto, sunt scrise de mână următoarele note elocvente, în multe privinţe: ,Pentru biblioteca naţională în Prinţipatul Moldaviei, această carte, ...ca productul tipografiei din Chişinăul, oraşul românesc, o trimite Aleco Hâjdău manu pr."; ,însemnările sunt făcute de d-l Joseph Guasquete, fostul protoarhitectul în Bassarabie..."

Am citat in extenso aceste note hâjdăuene (pe exemplarul unei tipărituri franţuzeşti-,latine", editat la Chişinău şi trimise lui B. P. Hasdeu, la Iaşi), inclusiv calificativul de ,oraş românesc" dat capitalei basarabene (descrise şi în Aglaia, unde ,se învaţă" şi ,limba română" şi se cântă ,doina românească", atât de firesc), cu scopul de a reaminti şi o apreciere a aceluiaşi Al. Hâjdău, dintr-o scrisoare a sa (din 5-6 iunie/24 mai 1866), adresată fiului său - ,prieten Bogdan", aflat deja la Bucureşti, în legătură cu alegerea reprezentanţilor Basarabiei, drept membri fondatori ai Societăţii Filologice Române (viitoarea Academie Română): ,...Bătrânul Stamate şcare împlinise de curând 80 de aniţ... se pregăteşte să moară şi m-a rugat să vă scriu să nu-l mai cheme... Eu aş sfătui... să cheme pe valorosul Stamate, fiul lui Constantin; el e un bun patriot, cu iubire către ştiinţa Patriei, care are în sufletul său toate elementele trebuitoare pentru progres. Vorbeşte despre acesta acolo..." (apud Iuliu Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti, 1913).

Vrem să credem că literatul basarabean de frunte, mai mic cu 25 de ani decât ,bătrânul" C. Th. Stamati (şi care scrisese, încă la 1835, ca şi despre alţi ,literaţi basarabeni"), tradus el însuşi din ruseşte (la 1837-1838 şi 1840), de către acesta, referindu-se la ,patriotismul" scriitoricesc al fiului Constantin (al lui Constantin) Stamati, avea în vedere şi creaţia românească a celui din urmă. Deşi această ,creaţie" se efectua, fără îndoială, într-o complexitate ,specifică" de împrejurări, C. C. Stamati debutând şi editându-se (?) ca scriitor-dramaturg, iniţial, în limba rusă (ca şi Al. Hâjdău, precum şi Thadeu Al. Hâjdău, ulterior B. P. Hasdeu, la începuturi), pe la 1860-1861, îndemnat mereu de tatăl său, se decide a scrie şi a edita ceva şi în româneşte (într-o limbă ,rustică", a ,poporului din Basarabia", ca şi viitorul autor al Muzei româneşti). Şi tot aşa, continuând a crea în alte limbi (de preferinţă în ruseşte), concomitent autotraducându-se, adaptând şi localizând propriile lucrări, C. C. Stamati, apoi C. Stamati-Ciurea vor practica acest lucru, începând, considerăm noi, cu romanul Aglaia şi până în deceniul 1888-1898, inclusiv. Cu unele excepţii, desigur, precum se va întâmpla cu celălalt roman al său, Insula Sahalin (Cernăuţi, 1894), care pare să fie scris direct în româneşte, deşi pe bază de material ,rusesc".

O altă serie de lucrări ale sale ,româneşti" e constituită din opere... rescrise, reformulate ori tălmăcite şi răstălmăcite. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu Vospominania ob ohote opo Bessarabii (editată mai întâi, în 1854, la Odessa, reeditată la Chişinău, în 1891), ajunsă a se numi doar O vânătoare în Basarabia (reprodusă abia în vol. Răsunete din Basarabia, din 1898).

C. Stamati-Ciurea modifică atât de mult din text şi idei, ,actualizând" fapte şi personaje din Amintiri despre o vânătoare... de la 1854, încă a rezultat aproape o altă lucrare, mai îndepărtată de orginalul ei rusesc. Iar o comparaţie e posibilă numai între varianta ei primară (de la 1854) şi Aglaia (de la 1860-1861), ca fiind întocmite aproape în aceeaşi epocă şi, chiar posibil de acelaşi autor. De aici, poate, şi aparentele ,diferenţe" narative, stilistice, între această traducere-rescrieree (O vânătoare în Basarabia) şi romanul Aglaia (conform ,demonstraţiei",- exemplificări a lui Dan Mănucă).