Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Bariş Müstecaplioğlu (Turcia) Fricosul şi bestia de Sheilla Iaia


Când se trezi, Leofold crezu mai întâi că se afla în propria-i casă. Tot ce trăise parcă fusese doar un vis. Acum avea să tragă perdeaua si întunericul în care era cufundat avea să fie alungat de razele de lumină.

Însă o groaznică durere de cap îl trase înapoi în realitate. Încercă să îşi ducă mâna la frunte pentru a verifica dacă se umflase, dar degeaba, nu reuşi... Nu putea face nici o mişcare, întrucât avea mâna legată. Observă nedumerit că şi cealaltă mână era în aceeaşi situaţie. Încercând cu disperare să se mişte, îşi dădu seama că de fapt tot corpul îi era legat strâns. Începu să strige disperat după ajutor prin întuneric. Vocea care îi răspunse îi spulberă şi cea mai mică speranţă:

- Eşti al meeu...

Mai întâi crezu că avea de-a face cu o fantomă. Vocea pe care o auzise nu era nici de om şi nici nu semăna cu a vreunei alte fiinţe pe care o întâlnise vreodată. Era o voce înfricoşătoare.

- Cine eşti? Eliberează-mă imediat!, îi porunci răpitorului său, pe care nici măcar nu reuşea să îl vadă.

După un scurt moment de linişte, simţi cum un ac gros îi pătrunde prin piele. Strânse din dinţi, şi îşi muşcă buzele de durere. Prin ac începu să curgă un lichid gros. Când venele i se umplură cu acest lichid ciudat, simţi o durere şi puternică, de parcă i-ar fi ieşit ochii din cap. Înainte să leşine, vocea stranie îi şopti din nou:

- Eşti al meuu...

Scena se repetase de atâtea ori încât Leofold ajunsese să nu mai ştie pentru a câta oară se întâmplase. Imediat ce se trezea, îşi pierdea din nou cunoştinţa, întrucât lichidul i se scurgea în venă după numai câteva momente. După o vreme, începu să creadă că această tortură se repeta o dată la câteva secunde. Apoi ajunse la concluzia că de fapt continua la nesfârşit. Gardianul nu îi spunea nimic în afară de cele trei cuvinte. Leofold putea doar să ţipe de durere şi să întrebe creatura de ce îl chinuia astfel. Tânărul pierduse noţiunea timpului, iar această situaţie avea să continue multă vreme. Dar într-o zi, totul se sfârşi la fel de repede cum şi începuse.

Când Leofold se trezi, îşi dădu seama că dormise mult timp. Aşteptând să fie înţepat din nou, ca un copilaş bine-disciplinat, rămase surprins că îşi putea mişca mâinile. Îl surprinse şi mai tare faptul că se simţea foarte puternic, cu toate că fusese legat multă vreme. Când îşi deschise încet ochii obişnuiţi să fie mai mereu închişi, şi văzu tavanul, pereţii şi ciudatele plante care îi acopereau, Leofold se înfioră. Încercând să îşi dea seama pe unde pătrundea lumina în acea încăpere, suferi un nou şoc. Nu exista nicio fereastră prin jur sau vreo torţă, şi totuşi el vedea. Vedea în întuneric. Însă ceea ce zări în momentul imediat următor, îl făcu să scoată un ţipăt. În locul a ceea ce înainte el numea mâini, atârnau acum două membre care păreau a fi din lemn. Iar în loc de palme avea gheare, care erau de două ori mai mari decât mâinile sale. Sigur înnebunise. Pesemne că otrava care îi intra în corp îi provoca aceste halucinaţii. Când se ridică în picioare, văzu că era mult mai înalt decât îşi aducea el aminte. Avea un piept atât de mare, încât şi un urs ar fi fost gelos, şi era acoperit de o carapace neobişnuită. Îi crescuseră, de asemenea, şi picioarele, pentru a-i putea susţine corpul imens.

Rămase nemişcat, incapabil să se gândească la ceva anume. Apoi observă un vas plin cu apă, la numai câţiva paşi de el, şi se năpusti într-acolo. Abia reuşind să apuce vasul cu ghearele, îşi privi chipul oglindit în apă. Începu să urle deznădăjduit şi rupse vasul în două. Deodată, auzi din nou în spatele său acea voce dezgustătoare:

- Te-ai trezit, deci, scumpul meu Paznic al lui Asherta!

Se întoarse înfuriat şi văzu cel mai hidos chip imaginabil, în afară de propria reflexie pe care o văzuse în apă. Arătarea semăna cu un şoarece mare cât un copil de 9 sau 10 ani, şi avea picioare ca de păianjen. La capătul unei cozi care se zbătea ca un şarpe, atârna un ac ce părea veninos. Creatura rânji cu buzele îmbăloşate. Ieşindu-şi din fire vreme de o clipă, Leofold vru să se năpustească asupra arătării care îl torturase atâta timp, dar de fiecare dată se lovea de un perete invizibil, fără să facă măcar un pas.

Creatura râse:

- Nu te obosi degeaba, Paznicul lui Asherta... Nu îi poţi face niciun rău lui Asherta. Prin venele tale curge sângele ei. Tu îi aparţii ei! spuse aceasta din nou pe un ton înfricoşător.

Leofold, aproape plângând, căzu în genunchi. Nu înţelegea ce se întâmplase cu el. Nu îi venea să creadă în ce se transformase. Faţa lui cea chipeşă devenise atât de urâtă încât ar fi speriat până şi
un monstru. Mâinile blânde, care pe vremuri o mângâiau pe Ermira lui, se transformaseră acum în nişte gheare ucigătoare.

- În ce m-am transformat? Pentru numele lui Dumnezeu, în ce m-am transformat?

Iritat de cuvintele auzite, Asherta rosti printre dinţi:

- Nu îi pomeni numele în prezenţa mea! Tu eşti cel ales, tu eşti Paznicul lui Asherta!

Hidoasa creatură se înălţă pe picioarele din spate, îşi ridică ghearele din faţă şi zise printre dinţi:

- Eşti al meuu!

Zilele trecură repede. Leofold se supuse întru totul lui Asherta, simţindu-se din ce în ce mai neputincios. În puţinele momente în care încerca să se opună, sângele începea să-i fiarbă în vene şi era cuprins de dureri cumplite. Era nevoit să ducă la împlinire poruncile lui Asherta. Uneori ziua, dar de cele mai multe ori noaptea, pleca la vânat de miei şi cerbi, cu toate că nu găsea nici un fel de plăcere în acest lucru. Uneori, o privea pe stăpâna sa cum mănâncă şi nu se mai satură. Cu toate că mânca până şi ultimul os din ceea ce Leofold îi aducea, Asherta nu se sătura niciodată. În curând se obişnui cu ghearele, cu braţele lungi ca nişte crengi, şi cu trupul său enorm, însă uneori se gândea la iubita sa Emira, fiind convins că nu mai avea să o vadă niciodată. În momentele acelea se întrista foarte tare şi începea să verse lacrimi pe chipul său de bestie.

Într-o zi Asherta veni la el cu ochii sticlind:

- Ridică-te, Paznicul lui Asherta, ai o nouă misiune!

Leofold se ridică mâhnit.

- Astăzi voi avea ocazia să mănânc ceva mult aşteptat. La capătul tunelului se găseşte nişte carne proaspătă. Îi simt mirosul.

Privind în sus, creatura începu să adulmece în aer. Ochii îi sticliră lacomi.

- Vreau să aduci această carne la mine! Grăbeşte-te, până nu se îndepărtează.

Leofold plecă capul supus. Asherta deschise capacul din tavan, iar Leofold ajunse trei metri mai sus dintr-o singură săritură. O auzi pe Asherta închizând capacul. Îndreptându-se spre ieşirea din tunel, Leofold se întrebă ce putea fi această mâncare mult dorită. Vânase toate animalele posibile pentru stăpâna sa. Odată îi adusese chiar şi carne de urs de Geyfor, doar ca să-i potolească setea de carne. Leofold chiar fusese puţin mândru în acel moment, deoarece reuşise să doboare ursul cu mare uşurinţă, cu toate că acesta ar fi fost în stare să zdrobească o mână de oameni dintr-o singură lovitură. Mai târziu, însă, se întristase enorm, dându-şi seama că se transformase într-un monstru îngrozitor.

Când ajunse la gura tunelului şi văzu „carnea proaspătă", încremeni: trei băieţei care jucau prinsa. Deodată simţi cum i se înfierbântă sângele. Legătura lui profundă cu Asherta îl îndemna să vâneze. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu putea să intre în păcatul acestor copii! Se simţea de parcă ar fi erupt un vulcan în el. Căzând în genunchi îşi înfipse ghearele în pământ. Îi era teamă că nu se va putea stăpâni şi că se va năpusti asupra copiilor. Era hotărât să nu le facă rău, chiar dacă asta ar fi însemnat să fie doborât de durere. Îşi simţea trupul sfâşiat pe din două. Picioarele îl împingeau înainte, dar ghearele înfipte în pământ încercau să îl ţină pe loc. Dintr-o dată, începu să urle. Copiii se întoarseră către el, ţipară înfricoşaţi de hidoasa arătare şi o luară la goană. Când se îndepărtară destul cât să nu mai poată fi văzuţi şi să nu le mai simtă mirosul Asherta, durerea încetă. Leofold căzu epuizat într-o parte. Rămâne aici întins o vreme.

Apoi, la porunca sângelui care începuse să se înfierbânte din nou, se târî înapoi în tunel. Şi căzu precum o monedă imediat ce se deschise capacul. Asherta îl aştepta. Văzând că nu are nimic în gheare, aceasta începu să ţipe înfuriată:

- Câine nenorocit! Unde e mâncarea mea? Cum îndrăzneşti să te întorci cu mâna goală?

Leofold gâfâia neputincios:

- Erau doar nişte copilaşi. Nu puteam să îi omor.

Înfuriată, Asherta începu să ţipe cum nu o mai auzise Leofold până acum şi îl pălmui cu mâinile ei mici. Leofold primi loviturile fără să crâcnească, fiind incapabil să se împotrivească acestei creaturi pe care de altfel ar fi putut să o lase fără suflare dintr-o singură lovitură.

- Imbecilule! Nerecunoscătorule! Cum poţi să ieşi din cuvântul stăpânei tale? Tu îmi aparţii mie! Eşti al meu!

Asherta se opri brusc:

- E vina mea. Nu trebuia să îmi aleg un netrebnic drept câine de vânătoare. Trebuia să aleg un „Prom". Cretinul ăsta e la fel de neputincios ca şi cel dinainte. Nu voi mai repeta aceeaşi greşeală.

Leofold rămase surprins de ceea ce auzise. Făcând un ultim efort, o întrebă pe Asherta:

- Cel dinainte? A mai fost şi altul înaintea mea?

Asherta începu să râdă în hohote:

- Altul? Tu nu ştii cu cine vorbeşti, prăpăditule! Au mai fost zeci înaintea ta! Eu am patru sute treizeci de ani!