Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Balet la Operă de Liana Tugearu

Recitalurile de balet, frecvente altădată în repertoriul Operei bucureştene, au devenit în prezent o raritate, ceea ce ne-a făcut să aş- teptăm cu mult interes reapariţia unui atare recital în actuala stagiune.
Gala Internaţională de Balet, din luna ianuarie nu a fost deloc dezamăgitoare. Alături de balerinii Companiei bucureştene au evoluat şi câţiva invitaţi, care au contribuit şi ei la calitatea spectacolului, un alt element îmbucurător fiind şi faptul că toate piesele au fost susţinute de Orchestra Operei, dirijată tot de un invitat, Cristian Sandu, sau de instrumentişti urcaţi pe scenă.
Prima parte a Galei de balet a fost de o largă deschidere pe plan stilistic şi totodată consistentă valoric, însumând atât piese pur clasice cât şi neoclasico moderne. Trei pas de deux-uri au deschis recitalul: Greta Niţă şi Barnaby Bishop au dansat în coregrafia lui Sir Frederick Ashton din Voices of Spring, pe muzică de Johan Strauss-fiul, urmaţi de Oana Babuşka şi Shohei Horiuki, în stilul binecunoscut al lui August Bournonville, din La Sylphide, pe muzica lui Herman Severin Løvenskiold, după care Cristina Dijmaru şi Marian Walter au dansat în coregrafia lui Vasili Vainonen din Flăcările Parisului, pe muzica lui Boris Asafiev. În această suită, cel care s-a distins prin acurateţe tehnică şi eleganţă a fost Marian Walter, prim balerin al Baletului din Berlin. A urmat apoi unul dintre cele mai împlinite momente ale recitalului, celebra scenă a balconului din Romeo şi Julieta, pe muzica lui Serghei Prokofiev, în coregrafia lui Johan Kobborg, interpretată de Bianca Fota şi Dawid Trzensimiech. Orice bună interpretare a unui rol este o bucurie pentru spectator, dar arareori artiştii ne dau sentimentul că recunoaştem în ei chiar personajul interpretat. Este ceea ce a reuşit Bianca Fota să ne facă să credem că avem în faţa ochilor pe Julieta, cu toate elanurile şi toate ezitările ei, cu toată dăruirea fierbinte şi reţinerile proprii adolescentei îndrăgostite. În partea a doua a Recitalului, în compania aceluiaşi partener, Bianca Fota a interpretat un pas de deux din Manon, în coregrafia lui Kennet MacMillan, pe muzica lui Jules Massenet, pe o linie interpretativă asemănătoare, dar nu identică, atât cât i-a permis fragmentul dansat. Un alt moment remarcabil, în care am venit în contact cu un dansator de excepţie, a fost cel din Diana şi Acteon, în străvechea coregrafie a lui Marius Petipa, pe muzica lui Riccardo Drigo. Iana Lasenko, primă balerină a Baletului din Berlin, o clasiciană fără cusur, de origine ucraineană, a dansat alături de un balerin cu totul special, Osiel Gouneo, format la şcoala cubaneză şi evoluând în prezent ca prim balerin la Baletul Naţional Norvegian. Urmărindu-l pe Osiel Gouneo puteam urmări, cu încântare, ce se petrece cu tehnica pur clasică transferată pe un corp cu o maleabilitate fizică pornită din altă matrice stilistică, care transformă finalurile oricărei variaţii clasice într-o formă plastică liberă, cu totul surprinzătoare. În fine, ultimele piese ale primei părţi ne-au dat prilejul să îl cunoaştem pe Johan Kobborg în noi ipostaze. Mai întâi de coregraf inspirat, în Les Lutins, pe muzică de Henrik Wieniawski, apoi de Antonio Bazzini, cântată pe scenă, la vioară de Rafael Butaru şi la pian de Ştefan Doniga. Cristian Preda şi Shuhei Yoshida, doi dansatori pe care i-am urmărit, succesiv, cu încântare, în rolul lui Alain din La fille mal gardée, ne-au încântat şi de astă dată, pe partitura delicată şi plină de umor, compusă de Kobborg, pe diferite fraze muzicale, gândite ca un posibil dialog coregrafic între cei doi, la care a adăugat, către final, şi o dansatoare, pe Cristina Dijmaru. Iar finalul primei părţi ne-a dat prilejul să vedem pe viu o partitură urmărită anterior doar pe peliculă, un fragment din Mayerling, în coregrafia lui Kenneth MacMilan, pe muzica lui Franz Liszt. Exceptând rolul comic, în travesti, din La fille mal gardée, l-am urmărit pe Johan Kobborg, de-a lungul anilor, numai în partituri clasice, ca partener al Alinei Cojocaru. De astă dată, a interpretat un dificil şi dramatic rol de compoziţie, alături de Alina Cojocaru şi Liam Morris. Coregrafia lui Kenneth MacMilan, de un intens dramatism, a fost deplin pusă în valoare de cei trei remarcabili interpreţi.
În partea a doua a recitalului, în afară de pas de deux-ul deja amintit din Manon, pas de trois-ul din Corsarul, pe muzica de Riccardo Drigo, şi în coregrafia lui Vasili Medvedev, adaptată după Marius Petipa, a fost adecvat interpretată de trei buni solişti ai Operei, Sena Hidaka, Robert Enache şi Shuhei Yoshida. La fel, pas de deux-ul din Rhapsody de Sir Frederick Ashton, pe muzică de Serghei Rahmaninov, interpretat de Bianca Stoicheciu şi Bogdan Cănilă. Fragmentul din Frumoasa din pădurea adormită, care a urmat, în coregrafia lui Marius Petipa, pe muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski, a fost un exemplu de mare fineţe stilistică. Desigur, şi Giselle şi Lacul lebedelor şi Frumoasa din pădurea adormită sunt piese aparţinând aceluiaşi repertoriu clasic, şi totuşi între ele există aparent infinitezimale deosebiri stilistice, cunoscute de profesionişti. Ceea ce a făcut ca interpretarea Alinei Cojocaru să fie impecabilă, alura ei evocând ţinuta unei regine, a fost tocmai această fină distincţie proprie fiecărei piese în parte. În prezent, Alina Cojocaru dansează în cadrul Baletului Naţional Englez, dar şi ca invitat permanent la Baletul din Hamburg, cât şi, spre bucuria noastră, la Opera Naţională Bucureşti. În fragmentul Rose Adagio din Frumoasa din pădurea adormită, cei patru cavaleri care au secondat- o au fost Johan Kobborg, David Trzensimiech, Shohei Horiuchi şi Liam Moris. Au urmat mai multe fragmente solistice şi de ansamblu din recenta premieră cu La fille mal gardée, solişti fiind Marina Minoiu, Robert Enache şi Călin Rădulescu. Gala s-a încheiat cu o altă serie de fragmente din Don Quijote, pe muzică de Ludwig Minkus, în coregrafia patriarhului coregrafiilor clasice perpetuate până în prezent, Marius Petipa, cu prelucrări de Alexandr Gorski. S-a dorit o încheiere spectaculoasă, ca strălucire tehnică, şi asta a şi fost, pusă în valoare de toţi soliştii şi ansamblul Operei bucureştene.
Deşi balanţa a înclinat către variaţiile clasice, nu au lipsit, cu precădere în prima parte a recitalului, şi piese şi interpretări mult mai libere, neoclasico-moderne, precum acelea create de Kennet MacMillan şi Johan Kobborg, ceea ce a şi făcut ca această primă parte, prin deschiderea dovedită, să îmbrace un caracter mai bogat, capabil să satisfacă categorii mai largi de spectatori, şi în special spectatori tineri. Dar mai trebuie reţinut şi faptul că, dacă în Compania de balet a Operei Naţionale Bucureşti mai există şi interpreţi români, coregrafii, adică creatorii, au dispărut fără urmă. Deci, pe prima scenă a ţării, aportul creaţiei coregrafice româneşti nu mai există. Ar mai fi, de asemenea, de discutat şi faptul că genul de spectacol reprezentat de un recital de balet, sau de un triptic de piese coregrafice pune în valoare nu o singură pereche de solişti, ci foarte mulţi balerini, multe personalităţi şi caractere, dând posibilitate companiei să-şi aducă în prim plan scenic cât mai multe dintre valorile artistice pe care le are. Din păcate, Gala din luna ianuarie a fost singura programată în întreaga stagiune, aşa că nu ne rămâne decât să aşteptăm următorul eveniment coregrafic al stagiunii, pentru a vedea direcţia spre care se îndreaptă cea mai mare companie de balet a ţării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara