Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Balcanismul transmutat peste Ocean de Gabriela Gheorghişor

Gellu Dorian, Cartea de la Uppsala, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 364 pag.

Gellu Dorian este un autor destul de prolific. Scrie poezie, proză şi cronici literare într-un ritm susţinut. În 2015 a publicat un volum de poeme, Închizi fereastra. Şi zbori!, anul acesta aruncă în lume încă un roman, Cartea de la Uppsala.

Dacă precedentul, Casa Gorgias (2011), era o naraţiune (în ramă) de reconstituire istorică (viaţa unui erou civilizator al vremurilor fanariote, de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea: misionarul austriac Johann Gorgias, mason al lojei londoneze şi trimis special al Casei de Habsburg într-un târguşor moldovenesc), Cartea de la Uppsala are în vedere două teme deopotrivă vechi şi de actualitate: „visul american” sau emigraţia românilor în America şi delirul protocronist sau „dacopatia” (cu termenul recent al lui Dan Alexe). Povestirea gravitează însă şi aici în jurul unui imobil, un bloc uriaş din Megapolisul american, Duane House, care adăposteşte, pe lângă alte naţii, şi câteva sute de români. Unii au ajuns pe „Pământul Făgăduinţei” în anii ’70-’80, fugind ilegal din România comunistă, pentru a nu semna pactul cu diavolul Securităţii, alţii au plecat în căutarea bunăstării după căderea regimului Ceauşescu. Călătoriile peste Ocean ale naratorului, care ne introduce în comunitatea românilor din metropola americană, au loc în preajma anului 2000.

În ciuda detaliilor de localizare, Cartea de la Uppsala nu este un roman despre American Life Style, ci, mai degrabă, despre un modus vivendi balcanic: emigranţii toacă vorbe, chefuiesc, mănâncă şi beau, se acuplează pe apucate. De aceea, naraţiunea nu are tensiune ori crescendo, rulând aceleaşi imagini ale petrecerii şi ale desfrâului. Chiar şi destinul lui Iulius Apolsin devine de la un moment dat încolo previzibil: paranoic, visând să schimbe istoria românilor (şi a lumii) prin dovedirea preeminenţei dacice în Europa, cade sub fascinaţia unei cărţi din 1687, cumpărate dintr-un anticariat din Uppsala, Zamolxis Primus Getarum Legislator, scrisă de Carolo Lundio. În scopul „întâlnirii” cu zeul se supune unor experimente periculoase de deprivare senzorială şi de coborâre în peştera din Samos, din care va scăpa cu viaţă, dar nu şi cu minţile întregi. În final, aflăm că este internat într-un azil de neuropsihici, sub pază federală şi CIA. Traducerea cărţii, sustrasă de Igor Tumurug, kaghebistul sub acoperire care-l asistase în katabasis-ul nebunesc, ajunge la Moscova.

Nici personajele nu au cine ştie ce consistenţă, ilustrând sumar câteva tipologii: omul muncitor care face roade oriunde (Iancu Onufrie), obsedatul de o idee care îl duce la pierzanie (Iulius Apolsin), adaptatul descurcăreţ (Irin, managerul unui club pentru români, preotul ortodox Teofil, predicatorul adventist Iustin Canafu, adventistul Nedu, supervizor al reţelei de electricitate de la Trump Tower şi reparator de alternatoare, Mister Tacu, administratorul blocului, John, proprietarul unui celebru restaurant), ratatul (Ştefan Codoban, zis Make, disident al comunismului, devenit alcoolic şi asistat social în S.U.A., Mara, femeia lui, fostă profesoară de franceză, acum trăind din job-uri pasagere de guvernantă ori damă de companie pentru un celebru topmodel). Femeile sunt, de regulă, profitoare şi/ sau veşnic în călduri: Vera (nevasta lui Onufrie), Alexia (prietena Marei, menajera unei familii de evrei), Eleonora (soţia lui Apolsin), Adela (consoarta tinerică livrată lui Nedu de comunitatea adventistă). Excepţie face exotica Alma, traducătoarea claustrată a cărţii de la Uppsala, cunoscătoare de latină, erudită, yoghină, paranormală. Un personaj fără noimă existenţială în roman (dincolo de faptul, amuzant, că e jinduit de toate emigrantele amatoare de sex), dar cu rol metatextual este naratorul. El vine prima dată în America împreună cu trupele de dansatori populari, antamaţi să dea spectacole în comunitatea românilor cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Nu ni se spune în ce calitate. Spre sfârşitul romanului, aminteşte în treacăt informaţia că la a treia vizită în America ar fi dus cărţile unor scriitori români de acolo, pe care „le-a editat”. Subminează însă, încă de la pagina 9, convenţia pur realistă a naraţiunii: „exagerez, cum o să-mi placă să o fac de-a lungul acestei cărţi”. Pe parcurs, mai vorbeşte despre propria ubicuitate, despre sine însuşi ca „cel ce le ştie şi vede pe toate”, despre plăcerea de a fabula, despre faptul că poartă „puterea incomensurabilă a aceluia care mă instituise ca ordonator al unei lumi din building-ul Duane House”. Se încearcă, astfel, un amestec al artefactului postmodern cu o concepţie mistică despre autor ca medium divin. Naratorul are, pe ţărmul Oceanului, viziuni cu chipul de sfânt al lui Onufrie, aude voci, intră în rezonanţă cu gândurile Almei. Dar totul rămâne, de fapt, confuz.

În povestirea din roman, împănată cu multe discursuri de „enciclopedie” dacopată, se vehiculează tot felul de nume, inventate, dar şi reale (mai ales de artişti români). Butoiul Verde (care devalizase o bancă în România şi se ascundea în America, finanţând proiectul funambulesc al lui Apolsin de „restabilire a adevărului istoric”) şi demnitarul Cornescu (venit să se întâlnească în secret cu Butoiul Verde) sunt, probabil, personaje „cu cheie”. N-am înţeles însă de ce era nevoie de schimbarea numelor lui Eliade şi Culianu (savantul Adairie McLee şi profesorul de astronomie Panio Lunciutreau), având în vedere că apoi se precizează că Alma visa să ajungă la catedra de la Chicago, „pe care o slujise atâta timp Mircea Eliade”. Tot ca o ciudăţenie, aş semnala capitolul al treilea, singurul scris ca un continuum, ca o singură frază, în cascadă, de douăsprezece pagini şi jumătate.

Din punct de vedere stilistic, este supărătoare utilizarea repetitivă a pronumelor demonstrative: „a înţeles din veselia acestuia că joaca nu a fost în zadar. A zâmbit şi i-a dat de înţeles acestuia că…”, „spunea acesta, când era vorba să acorde o concesie în favoarea acesteia”, „Eleonora i-a interzis acesteia să mai intre în camera lor. Autoritatea acesteia faţă de Iulius s-a impus după câteva luni, în care l-a făcut dependent pe acesta de ea” etc.

Memorabile în Cartea de la Uppsala sunt frazele despre românii emigranţi care poartă cu ei în lume metehnele de acasă: „Nimeni nu vorbea despre români ca despre greci sau polonezi, cehi sau chiar ruşi, ci despre o ceată pripăşită pe aici, dezmembrată şi gata să se autoanihileze. La fel ca acasă”. Dar, mai ales, imaginea simbolică a capacului unei guri de canal pe care scrie cu litere mari „România”.

Cu tot cu elementele senzaţionaliste care însoţesc povestea fantasmelor identitare ale personajului Iulius Alposin, Cartea de la Uppsala este romanul unei umanităţi de tip balcanic. Trăncăneala şi cheful ţin loc de acţiune. Dramele sale se răstoarnă în parodie. Speranţa subzistă însă în mărul domnesc, răsărit din seminţele plantate de Onufrie în pământul american de la Monticello.

Cartea de la Uppsala este un roman cel mult interesant prin pitorescul său. Nicidecum „un roman de forţă”, cum entuziast îl prezintă Constantin Dram pe coperta a IV-a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara