Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Bacovia sau paradoxul degradării de Gheorghe Grigurcu


Daniel Dimitriu supune poezia lui Bacovia unei noi, substanţiale, lecturi, al cărei rod e volumul intitulat Bacovia după Bacovia. E încă o dovadă a marii vitalităţi estetice, a actualităţii frapante de care se bucură această creaţie al cărui astru, spre mirarea, de pildă, a lui Mircea Eliade, a urcat în ultimele decenii alături de cele ale lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu. Care să fie explicaţia fenomenului? Credem, spre deosebire de G. Călinescu, care punea accentul pe poza poetului, că e vorba tocmai de depăşirea unor atitudini mecanice, ale unor stereotipii proprii simbolismului, de o evoluţie în direcţia unei mari autenticităţi personale. O autenticitate tragică, a cărei înţelegere a tranzitat, după cum sesizează Daniel Dimitriu, de la un pol al receptării mai mult sau mai puţin convenţionale la altul, opus. De altminteri, interpretările cele mai avizate ale lirismului bacovian n-au făcut caz niciodată de "poza" lui, conspectîndu-i substanţa morală, într-un registru suficient de omogen. O "înţelegere imediată, confortabilă" îl viza pe bardul solitudinii, tristeţii, provinciei, al nevrozei, al constituţiei hipersensibile, evocate prin mijlocirea unei materialităţi simple, originare. Nu de un clişeu e vorba, totuşi, ci de o emblemă critică, degajînd o noutate. Iată aprecierea binecunoscută a lui E. Lovinescu: "Expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia cinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie diferenţiată de natura putredă de toamnă, de ploi şi de zăpadă cu care se contopeşte. O astfel de dispoziţie sufletească e o dispoziţie muzicală, căreia i s-ar putea tăgădui interesul, nu însă şi realitatea primară; în ea salutăm poate întîia licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţeşte". Ea este acompaniată de alte opinii relevante, ale lui Şerban Cioculescu ("nesfîrşita ploaie autumnală" şi "troienele de zăpadă materializează universul îndărăt, către nefiinţa originară, către starea de indistincţie a elementelor"), Perpessicius ("suflet nedezlipit de placenta haosului originar", înfiorat "de toate ecourile atavice"), Vladimir Streinu ("traiul orb al materiei, al primordialităţii concrete"), N. Davidescu, acesta din urmă cu o memorabilă asociere preistorică: "poezia d-lui Bacovia are, în ciuda scurtimii ei, ceva din greutatea cu care, probabil, odinioară, se vor fi mişcat uriaşii Plesiosauri în nămoalele primitive, înainte de a fi dispărut". Cu justeţe, Daniel Dimitriu remarcă o contradicţie între această trimitere la primitiv, la abisul originar, şi raportarea la decadenţă, la simbolism a poetului, aşadar la o realitate "crepusculară, în plin proces de degradare": "Lovinescu însuşi se contrazice atunci cînd afirmă că legătura acestei poezii cu simbolismul e prea făţişă, întrucît simbolismul nu este expresia acelei elementare stări sufleteşti şi nici a nihilismului estetic de care este acuzat Bacovia".
Apare însă cu timpul o altă perspectivă exegetică şi anume cea a interpretării poeziei lui Bacovia ca ilustrare a celuilalt pol temporal, escatologic, legat de sleirea ciclului cosmic, cînd materia se preface în pulbere, revenind la haos. Apa nu mai e spaţiul geneziac, placenta cosmică ori acel "neant substanţial" pe care-l notifică Bachelard, în L'Eau et les Rêves. Intuiţia unui atare tablou apocaliptic o are, încă în 1934, Ovidiu Papadima: "Întreaga atmosferă (...) în care se manifestă chipul lent al poeziei bacoviene, urmărirea lucidă a unui inevitabil scoborîş sfîrşit, îi sugerează o idee de a curma suferinţa prin anticiparea vastă a unui final care nu va întîrzia: moartea, dispariţia în anonimatul inert al materiei, fantoma unui gînd ce rătăceşte obsedant în poezia lui Bacovia". V. Fanache vorbeşte despre "forţa şi evenimentele nestăpînite", care sînt "dezlănţuite stihinic în revărsare apocaliptică de ape şi de foc", iar Dan Laurenţiu vede la Bacovia un univers întruchipînd "un punct terminus al prăbuşirii şi destrămării greoaie". Care e adevărul? Avem sentimentul că ambele imagini critice îşi găsesc pilonii de susţinere în creaţia la care se referă. Ea este atît "primitivă" cît şi "apocaliptică", aurorală şi crepusculară, într-un efort al materiei de a-şi transcrie istoria, de a se recomanda complet de la stadiile sale primordiale pînă la cele finale. Avem a face cu o circularitate vizionară a unui lirism foarte complex, cu un amplu fundament cosmic, lirism a cărui introvertire dureroasă, maladivă, se asociază cu o extrovertire spectaculoasă la nivelul stihiilor, a biografiei universului.
O altă problemă pe care o pune Daniel Dimitriu este cea a "crizei limbajului" bacovian, care ar reprezenta nu efectul unei crize estetice, ci "reflexul unui declin universal": "În urma unei contrageri continue, materia se împuţinează, devenind în ultimul stadiu în care mai poate exista materie-emisie, o emisie sonoră abreviată, cum anticipa acel "Of!" din Monosilaba de toamnă. Aş spune că acest text e un fel de program liric ce va fi respectat îndeosebi de ceea ce a fost la sfîrşitul ei poezia bacoviană. Reziduurile unei lumi degradate se confundă cu silaba, sonoritatea aceasta nefiind doar un echivalent a ceea ce este ultima fărîmă de materie, ci ultima ei formă de existenţă, existenţă redusă la sunetul care îi comunică prin oftat sfîrşitul". Două observaţii sînt de făcut aci. Mai întîi că aşa-zisa "criză a limbajului" nu apare decît către sfîrşitul creaţiei în chestiune, cînd într-adevăr cuvintele, ca şi raporturile dintre ele, se împuţinează, se rarefiază, sucombînd aproape în deşertul alb al hîrtiei. Faza cea mai substanţială a producţiei lui Bacovia ni se înfăţişează, chiar dacă nu ca "o sărbătoare ce stă sub semnul abundenţei, al risipei", suficient de "inspirată", de consistentă. Vidul verbal e abia un semn final al epuizării. În al doilea rînd, credem că se face o confuzie între degradarea lumii şi degradarea limbajului (repetăm, caracteristică doar fazei de amurg a poeziei lui Bacovia), care n-au nici o relaţie de cauză-efect, nici un aspect de constrîngătoare "joncţiune", ultima oglindind pur şi simplu un proces psihic, de depleţiune, şi unul estetic, de impas. A trage perdeaua dezagregării discursului peste panorama dezagregării cosmice poate fi un gest metaforic, dar mai puţin unul explicativ. Trupul atribuit discursului "care din pricina slăbirii s-a transformat în schelet" e mai curînd al...poetului decît al operei sale, a cărei semnificaţie decurge din întregul ei textual şi estetic.
În schimb, putem accepta pe deplin observaţiile ce au în vedere tipul de sonoritate bacoviană ce transformă cuvintele în obiecte, deci o "armonie imitativă" (de sorginte posibil macedonskiană), care constă într-o suită de sunete în genere dezagreabile, de zgomote, strigăte, hohote, tot soiul de discordanţe: "Această identificare între structura materiei fizice şi cea a materiei verbale face ca de multe ori textul bacovian să apară ca un produs hibrid, alcătuit din materie-cuvînt şi din cuvînt-materie. E ceea ce anunţă însuşi titlul Plumb, cuvînt a cărui structură sonoră, şi ea monosilabică, reproduce zgomotul unui corp greu ce cade. Construcţia fonetică are o configuraţie simetrică, nucleul sonor este vocala "u" (care reproduce un zgomot înfundat, un vuiet interior) flancată imediat de două consoane mai puţin "dure" (lichida "l" şi nazala "m") iar la cele două capete, de consoanele bilabiale "p" şi "b", care au o sonoritate explozivă". Plumbul răspunde şi conceptului de element greu, de element mort, cel de-al patrulea element: Pămîntul mort. Dăm cuvîntul Svetlanei Matta: "În radioactivitate se declanşează o serie de transformări vii, un produs final şi stabil, un reziduu ce supravieţuieşte dezintegrării şi, ca un precipitat, cade la fund, acesta e plumbul"... Prin urmare, "partitura" bacoviană, una a zgomotelor (e şi remarca lui Alexandru George), se desparte de melosul simbolist. Încă o dată, autorul Scînteilor galbene se îndepărtează de "poza" simbolistă în care a fost încercuit. "Bacovia, afirmă Daniel Dimitriu, nu are forţă, abilitate, capacitate de invenţie. Tot timpul pare a reproduce ceea ce scriau simboliştii, a fotografia decorul tîrgului, al mahalalei în care a trăit, a repeta plînsul şi rîsul său "în hâ, în ha"". Aparent, doar aparent nu are "forţă, abilitate, capacitate de invenţie". De fapt, stoarce din această imagistică iluzoriu împrumutată seve imprevizibile, adînc tulburătoare, de factură mai curînd expresionistă (haosul, coşmarul, stihiile răzvrătite, discordanţele), purtînd marca de fabricaţie proprie.
La fel interesantă ni se pare insistenţa criticului ieşean asupra reificării în cadrul poeziei bacoviene, proces tutelar, derivînd din starea ei agonică, din ceea ce Ion Caraion a numit "sfîrşitul continuu". Dacă în alte creaţii lirice întîlnim adesea însufleţirea, personificarea, aci stăpîneşte tranziţia din organic în anorganic, mineralizarea. E un fapt scos în evidenţă încă de Vladimir Streinu: "Mişcarea poeziei bacoviene nu se ridică din amorfism spre organizare, ci, dimpotrivă, se înscrie ca o cădere din uman în mineral". Daniel Dimitriu precizează: "Distrugerea vieţii înseamnă reificare, dar şi lichefiere, pulverizare a acesteia în vid. (...) Acel proces al mineralizării s-a declanşat chiar de la început. Bineînţeles, el se accentuează pe parcurs, devenind o realitate mascată, subînţeleasă. În Scîntei galbene, de pildă, "Verdele crud", mugurul "alb, şi roz, şi pur" sînt ca nişte oase în deşert, într-un spaţiu sufocat de artefacte, de construcţii, de asfaltul din tîrg, spaţiu în care forfoteşte o lume, o gloată agonică. Avem aici o confirmare a ceea ce a spus Petre Pandrea referitor la poezia bacoviană "a asfaltului", care a înlocuit-o pe cea a "pajiştilor verzi"".
Fireşte că în acest plan al devitalizării, al "dispariţiei", al aneantizării, eul liric capătă conotaţiile corespondente. Spre deosebire, bunăoară, de "demiurgicul" Arghezi, Bacovia se identifică cu individul frustrat, şters, anonim, suferind. E "naufragiatul" din arhaicele locuinţe lacustre, elevul palid şi terorizat dintr-un "liceu-cimitir", frecventatorul de cavouri, muşteriul cîrciumilor sordide, supravieţuind mai mult decît vieţuind, combustibilul său fiind de "tăceri şi singurătate". În consonanţă cu acest ritual al reducţiei existenţiale, nu şovăie a-şi minimaliza, în unele împrejurări, şi arta, declarînd, în 1927, într-un interviu acordat lui I.Valerian: "N-am nici un fel de crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva(...). Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau adesea de vorbă cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le citi mai tîrziu. Nu-i vina mea că aceste notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată par vaiete. Nu sînt decît pentru mine". E oare o conştiinţă de artist ratat? Mai curînd, crede Daniel Dimitriu, se află în chestiune "un deconspirator iscusit al ratării, al eşecului care i-a fost viaţa, "un piccolo la frizeria vieţii", care mătură cu "măturica durerilor semnele bucuriilor prezentului pentru unii...". De asemenea, s-a văzut un iubitor de poezie care a devenit poet pentru ca să moară: "Eu sînt poet... să pier". Într-adevăr, redactarea textelor poate fi asemuită cu un gest de sinucidere lentă, odată ce se consumă cuvinte, se consumă şi viaţa. Prin apropierea de tăcere a vrut să dovedească şi faptul că, asemenea lumii în care trăieşte, se apropie de vidul morţii". După cum nu i se poate atribui limbajului poetic bacovian o dezagregare care e a lumii aşa cum o percepe poetul, avem impresia însă că nu putem vorbi nici de o "cădere în vid" a acestuia, în calitatea sa de creator, ci de o "contaminare" a lui de vid, care se exprimă prin cultul tăcerii (exprimate!), prin nonretorica absolută asumată... declarativ. Nu e o "afazie", cum consideră un comentator, ci mimarea unei afazii, nu e o "formă ideală" a poeziei ce se autoanulează, aşa cum socoteşte altul, ci o formă a poeziei în toată puterea cuvîntului. Nonretorica nu e mai puţin o retorică. Prin acelaşi sistem metaforic mineralizant trecut, verbul se obiectivează: "Poezia lui Bacovia nu este doar un lanţ de semne, ci şi un obiect, ale cărui componente sînt grafemele, acele inscripţii pe suportul colii albe de hîrtie ale căror forme se contrag, se fărîmiţează". E vorba, în consecinţă, de un proces productiv al poeziei, iar nu de un deces al ei. Indepent de tabloul universului în decompoziţie, poezia rămîne un obiect ale cărui elemente, grafemele, se comportă conform unei discipline proprii, care mimează neantul fără a-i ceda.
O dovadă suplimentară a faptului că Bacovia nu este "identic" cu descompunerea pe care o tratează ca pe o temă, o constituie intenţia sa de performanţă, intenţia de-a face din rostirea dezarticulată, sincopată, din tăcere, o textură sui-generis. Vorbind cu sine însuşi, ca interlocutor, a dorit a-şi transforma discursul într-un obiect estetic valid, în felul său atractiv. A intenţionat a-şi construi, din rebuturi, din deşeuri, din negativităţi existenţiale, o existenţă fictivă. De unde, în acest mediu rebarbativ, un anume narcisism. Ceea ce admite şi Daniel Dimitriu: "Nu este exclus ca această autoexaminare, autoreflecţie care face ca actul creator să apară dictat de exigenţele cititorului, să fie o manifestare narcisiacă, să exprime tentaţia autorului-cititor de a-şi vedea creaţia o performanţă (chiar un exerciţiu de virtuozitate), aceea de a capta în cuvînt ceea ce tinde să dispară, să nu existe, de a face din însăşi această captare o reprezentaţie, un spectacol ce aduce la lumina rampei criza, neputinţa, o scenă goală pe care se rătăceşte un personaj care vorbeşte delirant sau tace. Pentru Bacovia afazia este un stimulent care-l face să construiască din reziduurile lingvistice o imagine cutremurătoare". Simptomatic, în însemnările intitulate Divagări utile, întîlnim un Bacovia conştient de valoarea sa. Poetul copleşit de discreţie, ros de o rea conştiinţă, alienat, marginalizat, nu ezită a-şi adresa elogii: "Eu sînt Dumnezeul şi judecătorul meu". Sau: "George Bacovia, artist înmormîntat şi nemuritor în acelaşi timp". Sau: "Un fenomen din naştere... superior oamenilor". Creaţia a fost steaua polară a lui Bacovia, inalienabilă într-un univers şubred, enigmatic, pîndit de goluri sinistre, căci "acolo sînt de neîntrecut", aşa cum s-a rostit cu integră conştiinţă de sine. Daniel Dimitriu, Bacovia după Bacovia, Ed. Junimea, Iaşi, 1998, 166 pag., preţ 12240 lei.