Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Bacovia şi Crist-ul său din umbră de Nichita Danilov

Direct sau indirect, mulţi dintre exegeţii lui Bacovia au afirmat, şi pe bună dreptate, că biografia lui Bacovia nu se remarcă prin nimic spectaculos. Nici în sens pozitiv, nici în sens negativ. Ea e lipsită de relief, consumându-se într-un spaţiu închis, în care predomină cenuşiul. În acest sens, viaţa intimă a autorului Plumb-ului e greu de radiografiat chiar şi pentru experţi.

Despre trăirile sale aflăm nu din însemnări, nu din relatările persoanelor apropiate, ci din poezia şi bucăţile de proză pe care ni le-a lăsat moştenire. Dar chiar şi acestea suferă mutaţii în timp, în funcţie de noile curente literare şi filozofice ce au apărut în timpul vieţii, dar şi după moartea sa. Privit la început ca simbolist (dacă nu chiar ca un imitator al simbolismului francez, ca un poet minor, în orice caz), odată cu trecerea timpului s-a constatat că opera poetică poate aparţine la fel de bine expresionismului (s-a făcut deseori referiri la Georg Trakl), existenţialismului, dar şi curentelor avangardiste. Dincolo de toate consideraţiile cred că adevărata biografie a autorului e cea interioară. În care se macină frustrările, eşecurile şi, desigur, visele de mărire. Privită în acest sens, biografia sa e compatibilă cu opera.

Bacovia e omul din carapace al lui Cehov. Silueta personajelor bacoviene are ceva din epoca filmului mut. Bacovia e un Chaplin sau mai degrabă un Buster Keaton, care, năvălind precipitat în camera iubitei, îi debitează lucruri fără sens, menite s-o îngrozească, nicidecum s-o aducă în braţele sale: „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;/ Pe catafalc, de căldură- n oraş,/ – Încet cadavrele se descompun.” Tăcutul personaj bacovian iese din tipic. Căzut pradă halucinaţiei, el nu se poate opri, continuând să delireze: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/ Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.” Un cuceritor de inimi nu şiar permite astfel de ieşiri în alcovul fiinţei dragi: „Toarnă pe covoare parfumuri tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun.” Comportamentul personajului bacovian e bizar, nevrotic. Spectrul catafalcului şi mirosul corpurilor în descompunere îl urmăresc pretutindeni. Însuşi trupul străveziu al iubitei poartă toate semnele unui univers aflat în descompunere. De aici şi rugămintea: „Toarnă pe covoare parfumuri tari” şi mai ales cumplitul îndemn: „adu roze pe tine să le pun”. Ajunşi cu analiza aici, ne punem fireasca întrebare: în ce măsură personajul bacovian e conştient de obsesia lui? Dacă mirosul cadavrelor îl obsedează, de ce nu caută să scape singur de obsesie, folosindu-se de parfum, ci are nevoie de ajutorul iubitei?! De ce încearcă s-o atragă şi pe ea în vertijul obsesiei sale? De ce îi cere să aducă roze ca el să-i acopere trupul cu aceste flori menite să atenueze mirosul de cadavru!? Explicaţia o găsim în Note de toamnă: „Tăcere… e toamnă- n cetate…/ Plouă şi numai ploaia dă cuvânt -/ E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt/ Grăbite, trec frunze liberate.” Acesta e preambulul relatării agonicodelirante ce urmează: „Deschide, dă-mi drumuî, adorato,/ Cu crengi şi foi uscate am venit;/ În târg o fată tristă a murit,- / Şi-au dus-o pe ploaie s-o îngroape.” Decorul e schiţat sumar. Sunt doar câteva detalii, răsfrânte separat. Accentul e pus pe ploaie şi pe vânt, şi pe vertijul de frunze umede ce se perindă pe trotuar. Angoasa e însă amplificată la maximum: „Dă drumu’, e toamnă-n cetate -/ Întreg pământul pare un mormânt.../ Plouă... şi peste târg, duse de vânt,/ Grăbite, trec frunze liberate”, amestecându-se, pesemne, cu sufletele ce-au fost şi nu mai sunt...Silueta sumbră, funestă a personajului bacovian nu stârneşte nici milă, nici râsul. Ea se decupează singură din peisaj pentru a- şi căuta un adăpost înăuntru, după o lungă şi precipitată fugă printr-un oraş bântuit de-o tristeţe devastatoare. „Sunt solitarul pustiilor pieţe/ Cu tristele becuri cu pală lumină -/ Când sună arama în noapte deplină/ Sunt solitarul pustiilor pieţe.// Tovarăş mi-e râsul hidos şi cu umbra...” (Pălind). Acesta-i, în mare, portretul alcătuit din câteva linii al solitarului bacovian, care aleargă în alcovul iubitei pentru a-i vorbi despre obsesiile sale. Iată-l apărând în cadrul uşii ca un spectru, tremurând din toate încheieturile: „Iubito, iar am venit.../ Dar astăzi, de-abia mă mai port - /Deschide clavirul şi cântă- mi/ Un cântec de mort.” Rugămintea nu se opreşte aici, delirul se accentuează, luând proporţiile unei apocalipse consumate în salon: „Şi dacă am să cad pe covoare/ În tristul, tăcutul salon – Tu cântă înainte, iubito,/ Încet monoton...” (Trudit). Referitor la mutaţiile percepţiei critice asupra perspectivei prin care e percepută astăzi opera, dar şi biografia bacoviană, Nicolae Manolescu scria într-un articol: „Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care sa coborât în Infern. Vedeniile aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare, ca imaginile de la panoramă. Ca prin nişte ochene triste, poetul vede corpuri de ceară cu priviri hâde şi triste şi ciudate păpuşi ce scot oftaturi mecanice. Cântarea lui e obsesivă, monotonă, dar uneori auzim adevărate strigăte de teroare. Omul care s-a coborât în Infern şi căruia întunericul i-a ars ochii, nu poate fi un disperat oarecare. Vocea se umple de un plâns sfâşietor, ce urcă din străfundul fiinţei şi încearcă să se articuleze. Copacii îşi plâng frunzele, caterincile se tânguie toamna «în mii de fluiere cântă» o durere ce nu poate fi atribuită decât întregului univers. În cea mai neagră imagine, în care Bacovia şi-a oglindit sumbra deznădejde, răsună un plânset universal…”. Într-adevăr, Bacovia nu e un „disperat oarecare”. Disperarea lui nu pare să aibă decât un singur obiect: degradarea lăuntrică, „descărnarea” substanţei umane. Omul şi eul său lăuntric sunt privite ca nişte schelete puse în mişcare de reflexe şi energii malefice, necunoscute. Bacovia poet poate fi privit ca un Iov postsimbolist şi, de ce nu, postmodernist, nici drept, nici fără prihană, pe care Dumnezeu îl lasă pradă păcatelor şi viţiilor sale, aruncându-l în groapa de gunoi a unui veac aflat în plină agonie, dăruindu-i, pentru consolare, un clavir prin care geme vântul. În Amurg de toamnă, dar şi în alte poezii, găsim cauza tristeţilor, halucinaţiilor şi disperărilor bacoviene. „Pustiu adânc... şi-ncepe a-nnopta,/ Şiaud gemând amorul meu defunct (s.n)/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem şi plâng, şi râd în hâ şi ha...”. Originea acestor stări bacoviene, scrie George Călinescu, ar trebui căutată în poezia simboliştilor. „De la Baudelaire, spune el, vin cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi, iar de la tuberculosul Jules Lafargue, toamnele insalubre, tuse şi ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul (...) îşi au originea în Rollinat.” Desigur, divinul critic are dreptate. Poezia lui Bacovia are ca punct de plecare în simbolismul francez, care l-a influenţat în mare masură. La fel de mult însă poezia sa a fost determinată şi de viaţa în aparenţă insipidă în care sa complăcut poetul. Eşecurile suferite în perioada liceală, inclusiv herpesul de pe buza superioară, dobândit în anii tinereţii, de care nu a scăpat toată viaţa, apoi ftizia şi alte tare fizice, l-au făcut să devină o fiinţă retractilă, plină de complexe, care îşi proiectează visele de răzbunare şi mărire pe un ecran interior sumbru, hilar, mărind detaliile şi insistând cu obstinaţie asupra lor.

„Lipsa de biografie” a avut o influenţă importantă în evoluţia liricii bacoviniene, împingându-i simbolismul în zona existenţialist-expresionistă. În acest sens, Nichita Stănescu are dreptate când afirmă că „departe de a fi fost un traumatizat în accepţiunea ratărilor marilor idealuri, Bacovia reprezintă una dintre cele mai nete victorii ale poeziei noastre. E vorba nu numai de o dominare a destinului, dar şi de o anulare a destinului malefic prin însăşi reprezentarea lui. A urla de durere înseamnă a-ţi consuma şi a-ţi învingea durerea. A exprima deznădejdea înseamnă totodată a o sugruma. A putea să comunici tensiunea insului strivit de spaţiul închis înseamnă a sfărâma spaţiul închis.” Privită din perspectiva zilelor noastre, poezia lui Bacovia se circumscrie mai degrabă expresionismului şi existenţialismului, decât simbolismului. Din punct de vedere grafic ea are tangenţe cu Strigătul lui Munch, dar şi cu tablourile lui Chagall, populate de logodnici bizari ce levitează deasupra Parisului crepuscular. După cum are puncte comune cu cubismul şi abstracţionismul, reducând decorul, dar şi stările psihice la câteva linii trasate într-un spaţiu al solitudinii, golit substanţă şi de sens: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri...” Nu auziţi vuind în surdină, printre copacii de cristal, urletul lui Edvard Munch?!

Totuşi, există în biografia poetului câteva „pete de culoare”, care aruncă asupra lui Bacovia o altă lumină decât cea cu care ne-am familiarizat. Una din acestea datează din anul ’46, în perioada instaurării comunismului. Brusc, Bacovia iese din carapacea sa, urcând pe ring, sub reflectoarele noului regim. Acest regim, pornind tocmai de la mesajul disperat al poeziei sale, vrea să descopere în el un revoltat, un proletar, un nedreptăţit al sorţii. Într-un interviu, Eugen Jebeleanu îi pune întrebarea dacă tonul poeziilor sale „depresive” n-ar fi fost altul în cazul în care poetul ar fi trăit într-o societate mai puţin nedreaptă.” „Mediul burghez m-a presat”, răspunde Bacovia. Tot el afirmă că încă din perioada studenţiei citea broşuri şi reviste socialiste, „România muncitoare”, „Viaţa socială”, „Facla” etc. Nu ştim dacă Bacovia a rostit chiar aceste cuvinte. Poate le-a rostit sau poate nu. Dacă le-a rostit, atunci le-a rostit dintr-un fel de premoniţie, din teamă faţă de atrocităţile celor ce încercau să- l scoată la lumină. E posibil însă ca reporterul, dintr-un motiv sau altul, să fi îngroşat liniile, prezentându-l pe Bacovia ca pe un revoltat.

În reportajul semnat de Jebeleanu apare şi o scenă bizară, neverosimilă pentru felul de-a fi al lui Bacovia. Cadrul e intim: Bacovia-junior, Gabriel, se joacă cu un ghem de mătase: motanul Ioachim, pe care-l aşează în braţele părintelui său căzut într-o stare de prostraţie. Asemănarea dintre fiu şi tată e una uimitoare. În ciuda vioiciunii afişate, privit în lumina crepuscului, fiul pare la fel de bătrân şi de trist ca şi tatăl. Letargia primului e compensată de agitaţia celuilalt. Agatha, soţia poetului, surâde plină de amabilitate oaspetelui, privindu-şi cu duioşie fiul. Tată continuă să rămână nemişcat. Însă la plecare, în semn de ospitalitate, poetul îi oferă reporterului o bucăţică de zahăr Până aici, toate bune şi frumoase. Deodată însă, în timp ce-şi ia pălăria, Jebeleanu descoperă în spatele poetului „chipul lui Crist, încadrat într-o ramă ovală.” Reporterul observă că rama e spartă. Simţind nedumerirea sa, Agatha Bacovia intervine spunând că Bacovia a încercat de nenumărate ori să distrugă „tabloul” (probabil icoana, n.n.), lovindu-l cu bastonul. Şi asta fiindcă îl „urăşte, pentru că a suferit ca şi el...” Scena ne duce cu gândul la Omul negru al lui Esenin, unde poetul sparge oglinda care îl reflectă. Bacovia încearcă să distrugă un alt spectru: cel al Mântuitorului, carei aminteşte de propria sa fizionomie. Pentru ziarele proletcultiste ale epocii, astfel de scenă era binevenită. În zilele noastre ea ridică însă semne de întrebare în mintea cititorului. Tind să cred că ea e rodul zelului reporterului sau al soţiei, care a dorit să-l scoată cu orice preţ pe Bacovia din conul de umbră, prezentândul ca pe-un poet ateu, „urzind un dor de vremuri noi”, menit să de-a „la cap” „burghezilor tirani”. Şi a reuşit, călcând chiar şi peste cadavre. A făcut totul pentru ca opera poetului să ajungă la cei iniţiaţi, dar şi la marele public. Efortul său nu a fost zadarnic. Merită să-i aducem un suprem omagiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara