Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Azilul de noapte de Marina Constantinescu

Duminica după-amiaza mă apucă toate angoasele copilăriei, panicile şcolarului că a doua zi e luni şi trebuie să ia totul de la capăt, că nici nu s-a omorît cu studiul, nici nu s-a odihnit, culpabil că nu s-a pregătit cum şi-a propus. Stau chircită pe canapea, ca pruncul strîns în burta mamei lui. Perdeaua este dată la o parte şi mă uit pe geam. Pe geamul meu mare şi frumos, termopanul cel de toate zilele şi nopţile, modern, amestec artificial de "plăcut" şi "util", de realitate apărată de diverse agresiuni: frig, zgomote, ţipetele vecinelor bătute de soţii lor întorşi de la cîrciumi, fără bani şi cu chef de scandal. Aurelian Octav Popa cîntă, divin, ceva din Purcell. Ascult acest Preludiu şi nimic altceva nu ajunge la mine. Nici zgomotul furtunii ale cărei mişcări le intuiesc însă în zbaterea crengilor. Văd cum urcă la cerul posomorît fumul de la coşul doamnei de vis-à-vis. Nu e vară şi nu o aud cum zbiară la telefon cînd vorbeşte cu "scumpi", "pisi"... Zidul este înalt, mîncat de timp, iar roşul cărămizii mă face să mă îndoiesc de secolul în care sînt. De ar fi numai zidul prăpădit al vecinei mele... E ora cea bizară: "entre chien et loup". Sau cum se traduce mai recent această expresie franţuzească, "între cîine şi lup". Sună telefonul. Şi sună, şi sună. De ce nu l-oi fi scos din priză? Sună insistent. Mă gîndesc că numai mama poate fi ca să-mi spună că fiul meu şi nepotul ei iar nu a mîncat nimic, că nu vrea să bea laptele. Am rugat-o să amîne cunoscutul anunţ după ora 18. De ce atîta zarvă pentru lucruri arhicunoscute? Poate a căzut şi eu, mamă ingrată şi comodă, nu sar repede să răspund, să-i vin în ajutor, să o liniştesc şi pe mama. Mă ridic şi mă îndrept spre telefon. În urechi mi se agită deja reproşurile, spuse cu ton strident şi precipitat, că ea se străduieşte din răsputeri cu acest copil, dar n-are nici-o vină că seamănă cu mine şi nu cu taică-său, că nu vrea să mănînce şi pe ea o bagă în mormînt, că niciodată n-am timp să vorbesc cu ea... Nu era mama. Naşa mea a căzut pe ghiaţă, a fost internată şi deja operată la Spitalul de Urgenţă. Mă îmbrac iute, dar frumos, să nu o fac de rîs. Ajung, urc scările ca fulgerul, spun parola "sînt fina doctorului X" şi intru la secţia de reanimare. Altă lume. Din toate punctele de vedere. O lume ce se zbate între viaţă şi moarte, cu multă suferinţă pentru cei aflaţi aici şi pentru familiile lor. Dar o lume a secolului acesta. Super sofisticată, super computerizată. Totul este din ultima generaţie a aparaturii necesare. Asistentele mişună continuu, fire, cabluri, sunetele monitoarelor. E cald, totul este amenajat conform standardelor clinicilor din Occident. Mă uit, mă minunez şi mă închin. "Nici chiar aşa, că doar n-am murit!", spune cu umor naşa mea. Stau vreo două ore. Mi-e deja teamă să nu mă fi obişnuit cu civilizaţia de pe pămîntul patrei mele dragi. Cobor şi mă îndrept spre ieşirea principală. E blocată. Şi totuşi, dincolo de ea, văd o forfotă ciudată. M-am gîndit că o fi fost înjungheat vreun Bulibaşă şi a venit clanu’, solidar, să-l încurajeze. Nu e deloc gălăgie şi totul pare că se desfăşoară conform unui plan prestabilit. Nu înţeleg nimic. Opresc o asistentă ca să mă lămuresc. "Sînt homleşi, boschetari. După ora 18, domnul director le oferă adăpost aici. Şi o masă." Îmi dau lacrimile şi privesc atent spectacolul din spatele uşilor grele, masive, din sticlă. Azilul de noapte. Fiecare îşi ştie locul şi ce are de făcut. Un bărbat scoate un carton, îl desfăşoară, se descalţă şi se întinde cu capul la picioarele mele. Îi văd doar tălpile şi degetele cum bat un ritm imaginar. Lîngă un stîlp se dezbracă o femeie. Îşi dă jos un tricou inimaginabil de alb, rămîne puţin într-un sutien ca spuma laptelui şi îşi pune o bluză de trening. Are o mică salteluţă pe care o derulează tacticos, cu gesturi precise. De fapt, aici toată lumea merge în ciorapi şi are gesturi exacte. Femeia aşterne în loc de cearşaf, un capot care nu poate acoperi nicicum întreaga suprafaţă. S-a aşezat pe o parte şi nu mai mişcă. Bărbatul din stînga ei îşi pune extrem de tipicar papucii din cauciuc. E mai avut, are papuci şi face o scurtă promenadă ca să vadă şi ceilalţi asta. În picioare, îmbrăcat, cu o plasă voluminoasă în mînă, stă un domn cu un zîmbet politicos, îngheţat pe buze. E noul venit. Ar vrea să stea. Nu ştie cum să procedeze. Ar vrea să întrebe pe cineva ceva. Nu ştie cum să o facă. Se bălăngăne de pe un picior pe altul, stînjenit ca orice intrus. Încăperea e plină ochi. Va rămîne, va pleca? Eu plec. Sînt imagini dure, adevărate, netrucate. Cad, în cîteva minute, dintr-un secol în altul. Poate chiar în cel al lui Gorki. Sus, la etaj, sînt oameni care se luptă cu moartea într-un timp al super-civilizaţiei, al tehnicii ultra moderne. Aici, jos, în holul Spitalului de Urgenţă, un medic salvează, altfel, alţi oameni de la moarte. La ieşirea din spital, un bătrîn fără adăpost forţează să intre. Nu are voie. Există o singură regulă ca să fii admis în acest azil, fie şi pentru o singură noapte: să nu fii băut. Omul nostru e bine turmentat şi duhneşte de groază. Mă ia complice. Trage de mine, vrea să intervin pe lîngă bodyguarzi să-l lase înăuntru. "Eu unde dorm la noapte?" Fug neputincioasă. Ce lumi se deschid atît de aproape de noi. Mergem în paralel. Ne intersectăm uneori într-un secol plin de paradoxuri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara