Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Averea criticului de Răzvan Voncu

Nu este un secret pentru nimeni că, în viaţa literară românească, de ieri şi de azi, criticul este personajul cel mai detestat.

De la Maiorescu (execrat de liberali, considerat chiar un „trădător al naţiunii” de către ardeleni) la E. Lovinescu (pe care dreapta interbelică nu-l scotea din „jidovit” şi „vândut”) şi de la G. Călinescu (împotriva căruia Iorga rostea cuvinte de nereprodus) la Nicolae Manolescu (pe cât de iubit, înainte de 2008, pe atât de vânat, după apariţia Istoriei critice a literaturii române, mai ales de către foştii adulatori), criticul literar român a avut, mai tot timpul, viaţă grea. Chiar şi în epoci în care rolul său a fost salvator pentru literatură şi pentru societate – cum au fost anii ’80 –, magistratura sa gratuită nu a fost universal recunoscută. Criticul este, în ochii mulţimii, un cârcotaş, un cariu, a cărui incapacitate de creaţie îl face să paraziteze literatura, hrăninduse din aceasta şi lăsând în loc doar goluri.

La mai vechile metehne ale scriitorului (şi cititorului) român s-a adăugat şi nefasta perioadă comunistă, care a dat noţiunii de critică un înţeles complet deformat. Unul care presupune o apriorică depreciere a operei, o demolare, al cărei rost nu este nicidecum unul estetic, ci social. O judecată de valoare defavorabilă devine, astfel, în intrepretarea literatorului moldo-valah, o înjurătură, nu o opinie onestă, care, în plus, are de înfruntat atât opiniile altor critici, cât şi proba timpului. Critica nu este văzută, la noi, ca un serviciu dezinteresat adus ideii de operă de artă, ci ca o agresiune personală împotriva „sufletului de vioară”, care este artistul.

De aici şi până la aberante acuzaţii de... corupţie literară nu mai e decât un pas. Primul acuzat a fost, cred, G. Călinescu, singurul geniu pe care l-a dat disciplina noastră şi, totodată, şi unul dintre criticii cei mai detestaţi, în pofida unei superficiale adulaţii care datează din anii ’60. Cel mai recent pe listă, dintre cei mari, e Nicolae Manolescu, acuzat de toate relele pământului şi terfelit fără ruşine tocmai de către scriitorii pe care el i-a format, i-a învăţat carte şi i-a promovat (ceea ce adevereşte că la noi, la români, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită). Orice judecată de valoare mai rezervată sau omiterea din Istoria critică... s-au transformat, în gândirea tribală a spiritului primar agresiv, cum spunea Marin Preda, într-o culpă susceptibilă de interpretare... penală. Orice scriitor nemulţumit de poziţia pe care o ocupă (sau nu) în Istoria critică..., în loc să îşi pună întrebări fireşti asupra propriei opere, se refugiază rapid în concluzia că nu valoarea sa insuficientă este cauza, ci cine ştie ce interese murdare ale criticului. Nu aveţi decât să citiţi – ţinându-vă, metaforic vorbind, cu mâinile de nas – ce au scris, în acest sens, Cristian Teodorescu şi Marius Chivu, ca să vă convingeţi că nu exagerez nici cu un milimetru.

Întâmplarea face să îmi pice din nou sub ochi un document pe care îl mai văzusem cu câţiva ani în urmă, dar căruia atunci nu-i dădusem semnificaţia cuvenită. Este vorba de certificatul de moştenitor emis în urma decesului lui G. Călinescu. În el sunt enumerate bunurile care alcătuiesc averea criticului. Parcurgerea documentului nu este, cred, lipsită de importanţă pentru a-i coborî cu picioarele pe pământ pe cei care, din pricina propriei lor neputinţe (ca să nu zic impotenţe) literare, îşi permit să maculeze actul cel mai dificil şi mai plin de responsabilitate al literaturii, care este actul critic.

Aşadar, iată, pe scurt, ce a lăsat după el G. Călinescu: un autoturism Volga, două copii după Boticelli, trei tablouri de Ciucurencu, unul de Mirea şi unul de Ressu (toate, de mici dimensiuni), două fotolii Biedermayer (actul precizează: „cu stofă de mătase uzată, decolorată”), două scaune-fotoliu, un covor de lână oltenesc şi unul basarabean, o carpetă şi două covoare persane şi o bibliotecă. Totul, pe din două cu soţia sa, Elisabeta Călinescu. Aceasta a moştenit şi drepturile de autor pentru opera criticului (încălcate masiv, în anii ’90, de editori fără scrupule).

Actul mai precizează în final: „Imobile nu sunt”. Adică G. Călinescu nu avusese nici o locuinţă în proprietatea sa.

Atât. Asta e toată averea care rămâne după o viaţă de critic literar, care, în plus, fusese şi profesor universitar (până la eliminarea din 1948), academician, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară şi deputat în Marea Adunare Naţională. Atât a agonisit autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, al monografiilor lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă, al Impresiilor asupra literaturii spaniole şi al romanelor Enigma Otiliei sau Bietul Ioanide. Atât a strâns cel acuzat, după apariţia Istoriei..., că şi-ar fi traficat judecăţile de valoare şi şi-ar fi acomodat opiniile în funcţie de interesele pecuniare de moment. Inventarul bunurilor unuia dintre cei mai mari români ai secolului XX nu se ridică nici măcar la nivelul averii unui burghez oarecare, care nu a produs nimic pentru cultura naţională. Nu cred că aceste date nu erau cunoscute celor care formulau respectivele acuzaţii. După cum nu cred nici că din cauza bietului covor de lână basarabean sau a copiilor după Boticelli aveau cuvinte atât de aspre despre moralitatea criticului. Ci din cauza a ceea ce susmenţ ionatul certificat de moştenitor nu cuprinde, şi anume opera critică. Care, spre deosebire de autoturismul Volga (ajuns de mult... rugină), este eternă şi conţine până azi diagnosticele corecte despre opera detractorilor X sau Y.

E vană speranţa că atacându-l pe critic vei putea devia sau oblitera judecata lui. Chiar când este eronată – căci nimeni nu e infailibil –, nu macularea morală a criticului care a pronunţat-o o va anula. Macularea spune, hélàs, mai multe despre consistenţa etică a celor care o practică, întrucât, cum se ştie, obsesia moralităţii le caracterizează mai degrabă pe damele de consumaţie expirate, decât pe oamenii cu adevărat virtuoşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara