Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Avem motive de îngrijorare de Barbu Cioculescu

Comunismul este o doctrină politică ce poate fi pozitiv receptată sau ferm respinsă, la alegere în cazul fericit. Crimele sale sunt de competenţa tribunalelor şi pot fi absolvite sau condamnate după punctul de vedere în care te situezi, al victimei sau al profitorului.
în sine, o doctrină politică este realistă sau utopică, starea pură fiind rareori atinsă, odată ce aplicarea se izbeşte de multipli factori modelatori de o asemenea vivacitate, încât nici chiar părinţii fondatori să n-o mai poată recunoaşte. Mai cu seamă punerea în acţiune a unei doctrine ce ascunde o utopie modifică esenţial premiza iniţială generoasă, disipatoare. Cu atât mai mult când o utopie cu pretenţii de aplicabilitate îşi găseşte agenţii în societăţi încleştate în situaţii limită, pretinzând imperios o salvare grabnică. Bineînţeles, cu acceptarea de sacrificii ce n-ar fi fost de gândit în împrejurări normale.
Comunismul, fascismul, nazismul au fost copiii unor războaie pierdute care s-au lăsat cu căderi de coroane, pieiri de imperii şi mai cu seamă cu mizerie, pe o asemenea întindere teritorială şi o atât de mare durată de timp, încât factorul continuităţii a devenit caduc. Stocul de valori ale coeziunii sociale s-a topit sub dogoarea catastrofelor. în malefice circumstanţe, sub constelaţia nudei necesităţi, însăşi noţiunea de libertate a suferit o fatală corupere redefinind-o în sfera necesităţii acceptate.
într-un asemenea start, atât utopistul propovăduind o nouă orânduire pentru un mileniu, cât şi politicianul obsedat de coşniţa zilnică a alegătorului au avut de ţinut seama de amănuntul că speţa umană are obişnuinţa de a se hrăni zilnic, foamea prelungită pricinuind moartea. Şi unul, şi altul izbutesc sau eşuează în funcţie de reţeta cu care întâmpină ineluctabila caracteristică a rasei umane.
Prognoza pretinde ca mai întâi să se calculeze de câtă hrană se dispune, faţă de numărul de guri în aşteptare. Rezultă, cu evidenţă, că numărul de amatori de mâncare este mult superior rezervelor existente, că a împărţi puţinul la toţi petenţii înseamnă a-i pierde pe toţi. Similar, pe o navă care se scufundă şi unde bărcile de salvare pot primi doar o câtime din pasageri un triaj sever şi ad hoc îi îmbarcă pe unii, iar pe ceilalţi îi lasă pradă sorţii. Revine studiului să constate dacă foametea a fost autentică ori nava sabordată, cert e numai că monitorii în cauză au procedat făcând abstracţie de orice sentiment care i-ar fi putut afecta.
Trimiterea la moarte a uriaşe grupe umane putea ridica obstacole de conştiinţă celor cruţaţi şi prin urmare beneficiari ai triajului. Acestea puteau fi înlăturate în măsura în care cei destinaţi trecerii în nefiinţă ar fi putut fi înfăţişaţi ca vinovaţi de situaţia în cauză, parazitari, perverşi agresivi, morbizi grevaţi de fatale anomalii somatice. Este o schemă sumară, de tradus în ceea ce a fost lupta de clasă pe o şesime de glob, holocaustul, în Europa ocupată de nazişti. A demoniza adversarul pe care l-ai destinat exterminării - dacă nu consumului! - e un procedeu vechi de când lumea. Cu incontestabile performanţe a ilustrat războaie religioase pustiitoare, ca şi răfuieli fără istorie.
Pentru a fi asasinat şase milioane de evrei, nazismul a fost condamnat, criminalii săi diriguitori suiţi în spânzurători. Pentru crime de egală - dacă nu şi mai teribilă anvergură - comunismul merita un tratament identic. Părtaş la câştigarea celui de al doilea război mondial, Stalin nu a sfârşit înfăşurat într-un covor dat cu gaz şi incendiat, mareşalii săi şi-au zăngănit voluptuos decoraţiile până la sfârşitul zilelor, ca, de altfel şi Molotov, Jdanov, Vâşinski, iar Beria plătind tribut modului de a se face politică în U.R.S.S.! Cele 3600 de vagoane de sânge vărsat de soldatul sovietic întru îngenunchierea nazismului, într-o conflagraţie care a justificat utilizarea bombei atomice, i-au creat comunismului un scut rezistent, un regim special.
Nu înseamnă, însă, că factura crimelor sale se deosebeşte în vreun fel de aceea a nazismului, ori că diferenţe de substanţă obligă la tratamente deosebite, genocidul fiind capul de acuzaţie ce se aduce fiecăruia dintre cele două totalitarisme. Nazismul nu a mai putut reînvia, comunismul stăpâneşte mai departe în comunităţi de pe trei continente, partide comuniste din Uniunea Europeană participă la coaliţii guvernamentale, ca unele ce s-au dezis de tarele istorice ale ideologiei lor. în ţări care n-au avut parte de dictatura proletariatului - a comunismului care hotăra cine are sau nu dreptul la viaţă - opinia publică este placidă, nu întrevede vreo primejdie venind din direcţia unui partid, de regulă în opoziţie, şi care acceptă regulile parlamentarismului.
în statele din fosta sferă de influenţă a comunismului, partidele comuniste s-au transformat în formaţiuni social-democrate, deci, printr-o uluitoare metamorfoză, în ceea ce detestau mai mult. Asemenea regelui barbar care a ars ce adorase şi adoră ce arsese - şi, probabil, ca şi acela, fără cine ştie ce procese de conştiinţă. Cât ne priveşte, modul în care, de pildă, într-un interval de un deceniu dl Ion Iliescu, din comunist garbaciovist s-a prefăcut în partizan al despotismului luminat, apoi adept al democraţiei parlamentare, din adversar al proprietăţii, adept al reformelor - fie şi în sensul caragialian, să se schimbe, dar atunci... - este exemplar.
Cum întru totul instructivă lipsa oricărei atracţii către condamnarea comunismului de care face dovadă clasa politică românească de după 89. Ai zice că nu simte niciun imbold să-şi facă harakiri. Jenant la culme cum, la un pas de primirea României în Uniunea Europeană, decizia de a condamna oficial comunismul, ca doctrină politică, întâmpină rezistenţă în sânul Puterii şi consternează opoziţia. Fireşte, s-ar putea trişa şi aici, în paradisul sferturilor de măsură, dar clasa politică actuală a învăţat ceva în cursul a trei cincinale, cu toate că ar fi bucuroasă să găsească formula prin care să satisfacă şi capra, şi varza.
În rest, toată lumea e de acord că ar trebui făcut ceva, cumva, cândva, un ce purificator din care să rezulte un cât de mic bine.
A te despărţi de trecut râzând a fost o lozincă scumpă - fiindcă mincinoasă - comunismului. A te despărţi de trecut întorcându-i spatele ne pune sub nas fişele unei patologii sociale cu care nu avem a ne mândri. Când, în dosarul condamnării comunismului, preşedintele României procedează cu o prudenţă pe care nu i-o cunoşteam, când dl Băsescu - şi-i dorim o grabnică însănătoşire - are sinceritatea de a ne dezvălui şi motivele de fapt ce-i complică opţiunea - de pildă, existenţa unui guvern comunist în Republica Moldova, căruia noi îi căutăm în coarne -, când dânsul pretinde că are nevoie de probe ştiinţifice, provenind din surse de specialitate spre a se pronunţa trebuie să facem un efort în plus spre a înţelege pe ce lume trăim.
Şi cum se ştie că dl Băsescu nu numai simte, dar şi presimte pulsul societăţii româneşti, avem motive de îngrijorare. Nu pentru că am fi în urma Europei ce ne va primi, ci pentru că suntem în urma noastră înşine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara