Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Aveţi ceva împotrivă? de Barbu Cioculescu

O pictură clasică, Pluta Meduzei, de Delacroix, cred, încerca să sugereze vârful disperării ce poate lovi un pumn de oameni cărora cerul le hărăzeşte cel mai crud destin: moartea de sete, în mijlocul apelor. Mărturisesc a nu fi fost atât de impresionat de această pânză pe cât fuseseră contemporanii ei, în plină tempestă romantică, dar nici dezamăgit, precum Eugen Barbu, contemplând ceea ce numea pogoanele de pânză colorată ale lui Delacroix. Drept este, însă, că şi eu îi preţuiesc mai mult scenele de interior algerian - Iser al nostru a tras, poate, un folos din lecţia lor.
Nu mai puţin, recunosc dificultatea de care se iz­beşte o artă bidimensională - şi fatal statică -, în faţa a ceva ce ţine ferm de domeniul a ceea ce vechii greci numeau metavoli. Dar chiar în triplă dimensio­nalitate sculpturile cu cel mai tragic subiect ale elenis­mului - sinuciderea galului înfrânt, cuprinderea de către şerpi a lui Laocoon dimpreună cu fiii săi, păstrează, şi tot fatal, seninătatea lucioasă a marmorei, duhul de agrement al operei de artă, făcută întâi de toate să placă. Martorii finelui de an 2007, în covârşitoare proporţie heralzi ai noului an 2008 au înlocuit pinacoteca şi parcul cu statui cu ecranul televizorului, unde sentimentele omeneşti cele mai diverse ni se transmit prin filmări în direct, discuţii, comentarii, jurnale de ştiri mai cu seamă.
Providenţiale emisiuni având darul de a ne ţine la curent cu tot ce, pe întregul mapamond, merită a fi cunoscut, memorat, mistuit. Dacă nefericiţii naufragiaţi de pe Pluta Meduzei ne-ar fi contemporani, i-am vedea cu ultimele zvâcnituri de viaţă sau, odată morţi, duşi în cearceafuri de către târzii salvatori. Doar figurile ar apărea într-o ceaţă - regulamentul o pretinde.
Urmăreşti filme care, construite pe ficţiune şi contând pe cumulul de efecte într-un timp prestabilit să te îngrozească, şi cum la crearea lor contribuie maeştri ai efectelor, este cu neputinţă ca, văzând ce se întâmplă unuia şi altuia, vesel şi destins cu o clipă mai înainte, un fior de gheaţă să nu-ţi cutreiere torsul, tâmplele să nu-ţi zvâcnească. Iar dacă mai eşti şi sensibil, sentimente de culpabilitate, de angoasă, depresie să nu te prindă între pietrele lor de moară. Ideea este, fireşte, că fiecare îşi alege emisiunea care îi place. Lui Stalin îi plăceau filmele cu cow-boy, mie, filmele cu Stalin. Supravieţuindu-i lui Stalin, fac ceea ce el n-a putut: urmăresc filmele la televizor. însă nu doar pe ele...
Mai nou, posturile de televiziune au fost cu toatele invadate de o rasă umană necunoscută în trecut, aceea a comentatorilor politici, a formatorilor de opinie. O categorie de persoane a căror intimă voluptate este inducerea în telespectatori a insatisfacţiei sociale, a neliniştei, a spaimei, dezgustului, deznădejdei, în porţii serale bine dozate. Veştile, concluziile sunt atât de rele, încât a nu te de îndată sinucide, chiar şi fără a mai lăsa vreun bileţel explicativ, arată clară nesimţire, decizia de a supravieţui călcând pe leşuri. Pe cadavrele celor care au şi tras necesarele consecinţe.
Bineînţeles, clima globului se încălzeşte, dar va mai dura măcar două-trei generaţii până să şi prăjească. Şi, oricum, ar fi preferabilă o glaciaţiune de vreo zece mii de ani? Desigur, petrolul se tot scumpeşte, se cam termină, preţul alimentelor creşte, pretutindeni. Noul nostru Maserati consumă, cei trei sute de cai putere pretind, un metru pătrat de construcţie costă o mie opt sute de euro - va trebui să renunţăm la cel de al treilea living, nu vom achiziţiona o barcă nouă nici în 2008 şi dacă am schimbat euro pe lei, acum vom schimba lei pe euro. Cumva, o vom scoate noi la capăt! Deci nu vom agăţa de lampa din pod o frânghie, nu vom da cu piciorul scaunului de bar pe care să ne suim. Vom bea, în schimb, o bere.
Dacă noi am tras chiulul, atunci de care nenorocire îşi freacă, până la aprindere, mâinile zecile de bărbaţi şi femei beneficiind de căldurica reflectoarelor, la televiziune? Pe teritoriul României, în chiar oraşul Bucureşti, anume la intersecţia dintre şoseaua Cotroceni şi strada Carol Davila s-a petrecut un fapt de o gravitate întrecând imaginaţia celor mai inspiraţi scenarişti de horror. Un bărbat, persoană însemnată, nu importă dacă becher sau nu, a lovit cu maşina, pe o ninsoare cumplită, fundul altei maşini, aceasta staţionară. Bufnitura a deplasat un burlan şi a speriat o duduie care tocmai traversa strada, pe zebră. Victima a căzut, şi-a fracturat un braţ şi a căpătat un cucui. Uşa maşinii care lovise s-a deschis, o mapă cu documente de maxim secret a dispărut spontan -, dar asta e o altă poveste.
Sunt ţări unde un adolescent tehui intră într-o clădire şi împuşcă zece-douăsprezece persoane, la întâmplare, înainte de a se sinucide. Asasini în serie sunt prinşi, după douăzeci de ani, după ce au violat şi ucis o sută şapte victime mărturisite, poliţia mai bănuieşte încă şaptezeci. Terorişti cu buton umplu cu bucăţi de om sfârtecaţi pieţe suprapopulate - dar o faptă atât de reprobabilă ca acea ciocnire la încrucişarea de bulevard cu stradă, nu s-a petrecut nicăieri, niciodată. Făptaşul avea douăzeci şi patru de ore, spre a-şi mărturisi fărădelegea. Ei bine, i-au trebuit treizeci. Timp în care probe hotărâtoare s-au şters, memoria martorilor s-a voalat. Poliţiştii dau din umeri, neputincioşi. Primul ministru ezită să se pronunţe, preşedintele ţării tace. însăşi ninsoarea a încetat şi se pare că pentru îndelungată vreme.
Indignarea care a pus stăpânire pe mine la aflarea incredibilei veşti, sporită de incuria autorităţii, n-a fost depăşită decât de oroarea ce se citea pe chipul crainicei. Asemeni anticelor bocitoare, frumoasa femeie îşi smulgea smocuri de păr, îşi dădea pumni în piept, lacrimi de sânge îi picurau din ochi, ţipetele ei ritualice au gonit motanul de pe calorifer, sub pat. Câinele de stână, din fundul curţii, începu să urle, luna intră în nori. Acei aleşi ai sorţii, la dispoziţia oricărui post de televiziune ce se respectă, mai adesea în număr impar şi care, în virtutea unei imense experienţe comentează ce se şi ce nu se întâmplă, se adunară spre a discuta, în formaţii strânse, evenimentul. Gravul, teribilul, terifiantul act de natură să-l elimine pe dl. Ludovic Orban din elita noastră politică, ce zic, din rândurile oamenilor liberi, ca mine şi ca dumneata. Era limpede că vinovatul trebuia să demisioneze imediat din înalta lui funcţie, o demisie de necesitate, nu de onoare, de care nu mai putea fi vorba. Daune, de asemenea, urmau a fi plătite, incluzând şi tratamentul cucuiului duduiei, în clinici specializate - din străinătate.
Dacă ezitările premierului erau de prevăzut, încetineala cu care se observa că acţionează parchetul fu socotită scandaloasă. Abolirea pedepsei capitale convenea vinovatului, care ar fi putut scăpa astfel doar cu o pedeapsă de cincisprezece ani - muncă silnică, na. Un mânios formator de opinie, în care clocotea pofta de vindictă a revoluţionarilor de la 1789, făgădui probe şi martori. Unanimitatea se instală pe întreaga ţară, odată cu ceaţa şi pâcla. Cu toţii simţeam că de acum înainte nimic nu va mai fi cum a fost. Şi ne întrebam dacă ceva s-ar mai putea face. Părea că nu!
Ieri seară, aceiaşi liberi bărbaţi apărură pe ecrane relaxaţi cu totul, uimiţi de ce se face atâta tapaj pentru un incident cu totul minor. Crainica, abordând o coafură de cel mai scump stil, renovată admirabil, expulză în câteva vorbe cutremurătorul caz, căindu-se că pe mai multe drumuri naţionale stratul de zăpadă a atins grosimea de zece centimetri. Tonul îi rămăsese dramatic, întrebarea se născu: oare să mai cutezăm a ieşi din case, pe un asemenea cataclism? Viaţa pune asemenea crâncene probleme, te bate gândul că e preferabilă pacea eternă, nirvana, extincţia cosmică. Eventual, părăsirea patriei, evadarea în mările sudului, la Pago-Pago, Bali, în Haway. Aventurierii care vor opta pentru rămânere acasă se vor târî cum vor putea în Capitală, printre un milion de automobile. în 2008, aceleaşi două milioane de bucureşteni se vor mişca printre tot atâtea maşini, în 2009, printre patru milioane de pufoase automobile. Soluţia e una singură: evacuarea pietonilor din urbe, pentru fluidizarea circulaţiei. în acest fel, toate trotuarele ar fi folosite ca parcaje, propunerea pare fără cusur. Aveţi ceva împotrivă?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara