Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Avanpremieră editorială: Giuseppe Petronio - Un om şi secolul lui de Doina Condrea Derer

Hiperanaliticul Giuseppe Petronio (1909 – 2003), literat bine cunoscut în mediile universitare şi ale intelighenţiei europene, punea punct bilanţului a nu mai puţin de 92 de ani de existenţă cu Le baracche del Rione Americano. Un uomo e il suo secolo, Unicopli, 2001, p. 156. Titlul volumaşului trimite la cartierul de barăci ridicate în Reggio Calabria după seismul devastator din 1908, unde el şi-a petrecut o parte din copilărie. Paginile dedicate zonei aruncă lumină nu doar asupra condiţiilor economico-culturale din problematicul Sud italian în primele decenii ale secolului trecut, ci şi asupra strictei ierarhizări sociale. De la ea nu făceau excepţie nici apelativele: signora, urmat de nume, donna urmat de prenume; în fine, doar numele mic, fără vreo specificare, deşi cutremurul îi obligase pe unii pentru un lung răstimp la o frustă coabitare. Filmul transformărilor radicale din întreaga Italie inter- şi postbelică este derulat de autor odată cu cel al propriei parabole profesionale şi civice.

În multitudinea lucrărilor autobiografice, cea a lui Petronio se distinge prin caracterul precumpănitor meditativ. Factologicul, redus la enumerări şi la aglutinări de episoade disparate, pescuite din aduceri aminte, lasă locul reflecţiei în siajul întrebărilor ce i-au însoţit protagonistului-evocator existenţa. În mult prea dinamicul secol 20 turbionul evenimentelor, cel mai adesea contradictorii, l-au obligat pe acesta să ia act de realitatea efectivă, în continuă schimbare. Singura constantă: crezul în marile valori, slujite de el cu dăruire. Foarte tîrziu, în amurgul lungii sale vieţi, Petronio a disociat aceste valori de deziluzionanta ideologie căreia, cu totală bună-credinţă, i le atribuise. Suferinţa lui, ca vechi militant, egală cu dezamăgirea încercată, este amintită cu onestitate şi decenţă.

[...] Asociaţiile şi partidele mi-au schimbat radical existenţa. Să organizez, pentru mine, a fost întotdeauna un impuls aproape fiziologic. În „Cartierul American” încolonam copiii din barăci şi inventam pentru ei tot soiul de jocuri; în ultimele clase de gimnaziu şi la liceu îmi fusese încredinţată mica bibliotecă şcolară; la Iaşi, ca director al Institutului Italian de Cultură, născocisem tot soiul de drăcovenii: recitări, expoziţii de artă şi cărţi, pînă şi baluri ca să pot finanţa acţiunile culturale. Mai tîrziu, la Trieste, aveam să fiu vreme îndelungată decanul Facultăţii; la pensie, mi-am inventat pe rînd instituţii, simpozioane, reviste, colecţii editoriale: activităţi angajante, pline de satisfacţii, în care investesc mult sufleteşte. Dar, imediat după război, a fost cu totul altceva. Atunci, să organizez nu era doar un impuls fiziologic, o nelinişte intelectuală, răbufnirea nevoii de mişcare şi de acţiune; după epoca glacială fascistă echivala cu descoperirea angajării, a muncii solidare alături de alţii, cu atîţia alţii: un fapt de viaţă ce te acapara şi care revoluţiona totul: raporturile cu oamenii, felul de a concepe lumea şi pe mine însumi în ea.

A fost o epocă realmente fericită, una din acele rare epoci în care Istoria se mişcă şi ne pune în mişcare în pas vioi, susţinut. O epocă tinerească, în care trecutul nu ne apasă, prezentul este o aventură încîntătoare, iar viitorul are orizonturi neîngrădite. Cădeau una după alta teze, convingeri, certitudini, iar lumi neexplorate se deschideau în faţa unei curiozităţi nesăţioase. Discipline a căror existenţă o ignorasem total sau în parte deschideau perspective vertiginoase: psihologia, pedagogia, antropologia, lingvistica, sociologia. Citeam cu nesaţ, discutam, polemizam; păleau luminile care ne călăuziseră pînă atunci, dar se aprindeau lumini noi, faruri strălucitoare.

De atunci, de la acea epocă grăbită, fastă, au trecut cincizeci şi mai bine de ani; mai mulţi decît trăisem mai înainte; o a doua viaţă, începută ca adult, de acum soţ, tată, profesor, cu un bagaj bogat de experienţe şi afecte. Cincizeci şi mai bine de ani, şi ce ani! Într-o lume tot mai proteiformă şi complexă, care, treptat, şi-a accelerat cursul în vîrtejul unor evenimente prăvălite unele peste altele; era nevoie de efort ca să le urmăreşti: o aventură care te stoarce, dar te şi exaltă.

În viaţa privată, copiii care cresc. Atunci erau copii, acum sunt oameni în toată firea. Au terminat facultatea, s-au căsătorit, au făcut carieră, şi-au crescut copiii, care au crescut şi ei, ajunşi acum, la rîndul lor, oameni în toată firea. Fiecare îşi urmează drumul şi logica proprie, care nu întotdeauna sunt şi ale mele, aşa că uneori ne înţelegem greu. În viaţa sentimentală, două-trei pasiuni arzătoare, din cele care lasă o urmă.

În carieră, concursuri universitare ratate. Mă luptam ca Don Quijote în bătălii laice, îl atacam pe Croce şi pe crocieni, răspîndeam marxismul; în anii ’50 eram un eretic. Cînd, în ’54, la Nuoro, la o conferinţă despre Lukács, i-am pomenit pe Marx şi pe Lenin, în sală s-a lăsat îngheţul. A doua zi inspectorul şcolar i-a retras asociaţiei care mă invitase dreptul de a mai folosi sala. Apoi, după cîştigarea concursului au urmat cei nouă ani la Cagliari, cei douăzeci şi unu la Trieste, cu studenţi care se maturizează şi ei, îmi devin prieteni şi colegi, ajung „maeştri” ...; fondarea Facultăţii de Litere din Siena la începutul deceniului şapte, cei şaisprezece ani ca decan la Trieste, instituţiile şi centrele de studii înfiinţate, congresele promovate, colecţiile editoriale, colaborările la ziare şi reviste, conferinţele în sus şi-n jos în Italia, călătoriile profesionale şi turistice în străinătate, lumea străbătută cu o aviditate inepuizabilă.

O participare intensă la viaţa politică activă de-a lungul anilor ’50, urmată de o pauză, în timpul căreia mi-am trasat o metodă critică proprie, ce şi-a tras însă seva din participarea aceea; L’attività letteraria in Italia, cartea vieţii mele, refăcută continuu: ursuleţul inform din poveste, pe care mama lui, tot lingîndu-l, l-a plăsmuit. Volumul despre Parini şi iluminismul lombard, polemicile vesel-feroce. Neobositul dialog bătăios cu metodele critice vechi şi cu cele noi, care tot răsăreau, insistente şi arogante, pretinzînd fiecare, dictatorial, că era singura ... Or eu voiam să înţeleg. Nu să repudiez închistat, nici să accept acritic: să înţeleg, să descopăr chipurile din spatele măştilor, să depistez, dincolo de limbajul şi tehnica atrăgătoare, ideologiile, să-mi apropii ceea ce mi se părea că puteam să-mi însuşesc, să resping restul şi să pun în gardă. O muncă la care nu am renunţat şi pe care, încăpăţînat, continui să o fac.

Apoi, în 1974, Partidul comunist şi o nouă participare activă, alte bătălii în favoarea universităţii şi a culturii, fondarea şi conducerea Institutului Gramsci din Trieste.

Între timp, în jurul meu, vîltoarea accelerată a lumii. De la ruinele postbelice la reconstrucţie şi la boom-ul economic, de la o Italie încă rurală la Italia stat puternic industrializat. Capa de plumb a democraţiei creştine din anii Cincizeci, Şaizeci, Şaptezeci; degradarea progresivă a ţării, devenind tot mai mult America, tot mai mult Lumea a Treia, terorismul, corupţia, drogurile, mafiile ... Luptele cetăţeneşti, valurile recurente de patimi colective arzătoare: divorţul, avortul, condiţia femeii, „diferiţii”, puseele de febră datorate conştiinţei ultragiate a omului: Vietnamul, Chile, Africa de Sud, Afganistanul, Jugoslavia, rănile purulente ale lumii... Şi, la început, pe nesimţite, apoi, în goană, destrămarea miturilor care mă înflăcăraseră la finele războiului; deziluzia devastantă ca un morb pentru falimentul „socialismului real”; prăbuşirea în cîţiva ani a ansamblului de ideologii şi utopii în care crezusem, şi, cu toate acestea, încrederea nestrămutată în valorile de care îl legasem şi la care nu pot să renunţ.

În plus, în jurul meu, lumea care se schimbă fără a lăsa o clipă de răgaz; estomparea graduală într-o ceaţă densă a lumii din tinereţea şi din anii maturităţii mele. A treia şi a patra revoluţie industrială, cea electronică, cea informatică. Maşini şi tehnici noi cu care să te familiarizezi, lexicul care se îmbogăţeşte şi se modifică şi el odată cu lucrurile şi cu oamenii. Obiceiuri străine la care să te adaptezi, grupuri sociale ce se subţiază, dispar; unde-s ţăranii, unde-s muncitorii în funcţie de care îmi făurisem convingeri şi utopii?

Şi literatura, critica, arta ce-şi schimbă, şi ele, înfăţişarea cu fiecare nouă etapă. Încleştarea exaltantă, dar dură, a unei lumi pe cale de a muri cu alta, ce se încheagă în sînge şi cu greşeli. Iar eu, din nou, nu voiam să accept supus, nu voiam să resping cu obtuzitate: voiam să înţeleg; aşa au urmat: Centrul pentru literatura de masă din Trieste, cercetările asupra romanului poliţist, polemicile îndreptate împotriva prejudecăţilor prosteşti, înapoiate, împotriva avangărzilor îngîmfate şi snoabe, critica şi istoria ca „povestire”, pentru ca literatura să se apropie de „oameni”. Să înţeleg, să-mi dau seama de lumea în care trăiesc; lumea care se duce şi eu, odată cu ea.

Şi iată-mă acum, scrutînd şi scormonind prima parte a vieţii mele pentru a da de germenii bărbatului de mai tîrziu. Germenii deja încolţiţi, ce aveau să se dezvolte. Nucleul vital deja coagulat în anii aceia, care apoi avea să se ciocnească de oameni şi lucruri, lăsînd să se desprindă multe din componentele sale şi înglobînd atîtea altele. Încetul cu încetul, cu fiece zi, eu aveam să cresc, să mă maturizez, să îmbătrînesc, devenind ceea ce sunt. Vîrsta a treia? A patra? Un om în vîrstă? Un bătrîn? Un om care vede cum se lasă noaptea şi mai înainte ca umbra să-l învăluie, ar vrea să ştie cine a fost, cine este. [...]

Imagini după imagini; baloane de apă şi aer se umflă pentru o clipă, se sparg... Şi odată cu imaginile mă chinuie, cerînd imperios răspuns, întrebări sîcîitoare: întrebările din totdeauna, cele de la care am pornit în această călătorie în timp. Cine am fost? Cine sunt? Ce rost are trecerea mea prin lume? Acum, cînd povestea se grăbeşte să ajungă la sfîrşit, răspunsul devine tot mai urgent.

Dar întrebările, asemenea imaginilor, mă chinuie în van. Muşte înnebunite străbat camera bîzîind, se izbesc de geamuri insurmontabile, cad, se ridică; bîzîind, încearcă din nou. Şi în acest timp, cînd eu, cu luciditatea febrilă a insomniei, caut în zadar răspunsuri şi tihnă, Pămîntul, plămădit cu defuncţi şi cu vii forfotind, mă poartă cu sine în spaţiu, în mijlocul tenebrelor şi îngheţului fără ca nimeni să ştie să ne spună de ce.


Traducere de Doina Condrea Derer

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara