Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Avanpremieră editorială - Rui Zink - Cititorul din peşteră de Micaela Ghiţescu

"Dacă mai mulţi dintre noi ar scrie aşa, ar exista şi mai mulţi care să ne citească", spune Ana Baiao, critic literar, într-o cronică despre culegerea Cuvântul magic şi alte povestiri, de Rui Zink (n.1961), acest scriitor atât de original în vastul univers al literaturii portugheze contemporane. Literatură pe care o predă la Universitatea Nouă din Lisabona, după ce a predat-o şi la University of Michigan.
Autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru, cărţi pentru copii, al primului e-book portughez (şi chiar al unui libret de operă), traducător al lui Samuel Bellow, implicat în teatru stradal şi în happenings-uri, laureat, în 2005, al Premiului Pen Clubului portughez pentru roman, Rui Zink ne oferă, prin Cititorul din peşteră o mică bijuterie - adevărată pledoarie pentru lectură într-o manieră amuzant-ironică şi totodată tandră - care, odată citită, nu se poate uita.
Apărut în 2006, într-o ediţie comemorativă a Zilei Mondiale a Lecturii, am putea socoti acest volumaş un "Bildungsroman" al unui copil al străzii care, printr-o miraculoasă aventură, ajunge să se cufunde, fără voie, în lumea cărţilor unde, maturizându-se, învaţă cum să trăiască plăcerea de a citi, să fie disponibil pentru lectură, să citească totul cu spirit critic, să recitească atunci când nu înţelege ceva de la început . Toate acestea spuse fără nici cea mai uşoară umbră de didacticism, alcătuind o încântătoare "carte de pe noptieră" (în curs de apariţie la Editura Humanitas) pe care o poţi relua la nesfârşit.
ovestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi păsa prea mult, în afară de faptul că, în toiul micului lor război personal, aveau încă şi mai puţin timp ca de obicei ca să mă piseze. Eu umblam de colo-colo cam pierdut şi, când m-am regăsit, eram membrul unei bande de mici găinari în zona cheiului, lângă estuar, unde fluviul şi marea se întâlnesc ca să-şi încheie socotelile cu viaţa.
}ara copilăriei mele era o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întâmplă nimic. Ei bine, pe vremea aceea exista pe acolo o piaţă de mărfuri în fiecare sâmbătă, iar hoţomanii de noi profitam de învălmăşeală ca să şterpelim niscai portofele, fructe, plăcinţele şi alte produse care, schimbate apoi pe mărunţiş, ne dădeau oricum câte ceva.
Totul mergea de minune până ce, într-o dimineaţă în care adunaserăm o sumă bunicică, au apărut în piaţă soldaţii Regelui. Ca să facă o razie - şi să ridice tot ce se putea ridica.
Trebuie să spun că arta furtişagului nu-i chiar atât de rea cum se zice. La urma urmelor, e o activitate de schimb comercial ca oricare alta şi, mai întotdeauna, este departe de a merita faima pe care din nefericire o are. Se zice în popor că în spatele unei mari averi se află un furt mare - doar că asta nu e valabil numai pentru spatele marilor averi materiale - cele mici, ba chiar şi cele spirituale nu scapă de această umilă geneză. Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar . Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut) de către însuşi stăpânul său, ceea ce de altfel mulţi dintre noi fac cu destulă plăcere şi, aş spune eu, la un preţ suficient de modic. Evident, aşa vorbeşte un hoţ. Dacă aş fi o persoană cinstită aş spune poate că esenţa societăţii este virtutea şi că nu există virtute mai frumoasă decât respectul pentru proprietatea semenului.
Unde ajunsesem? A, da, la razia gărzilor regale.
Umbla vorba că un mare hoţ dăduse una dintre loviturile acelea de care doar o fire îndrăzneaţă şi imprudentă e capabilă, iar autorităţile fuseseră informate de prezenţa sa în împrejurimile pieţei de lângă chei.
Nimeni nu umbla în căutarea unor puştani ca mine, dar eu de unde era să ştiu? Tinereţea are întotdeauna mania enervantă de a se ridica în vârful picioarelor, aşa că m-am comportat ca furnicuţa care, pe şosea, cocoţată pe spinarea elefantului, exclama, mândră nevoie mare: "Ia te uită ce de praf am stârnit noi doi!" Fie-vă milă şi nu uitaţi că, în delăsarea părinţilor mei, încă pierduţi în camera cu oglinzi a ranchiunii lor, îmi pica tare greu să fiu dispreţuit până şi de garda regală. În definitiv, eram şi eu un hoţ şi, chiar dacă furam mini-flecuşteţe, dacă hoţ căutau, de ce să nu mă fi căutat pe mine? Să fiu eu oare mai puţin important decât ceilalţi?
Însă, îndată ce i-am văzut pe soldaţi, m-a cuprins un atac de panică fericită şi am şters-o cât am putut de repede. Ceilalţi din bandă, aşijderea. La momentul acela mi s-a părut că-i totul un fel de cadril: încercam să mă strecor sub o tejghea: acolo se afla deja Gineto; o ştergeam prin spatele unui cărucior: Licas mi-o luase înainte; mă furişam între două grămezi de legume, adăpostul era deja plin de pehlivani.
Şi acum, pe unde să fug? Intrasem la mare buculc. Să fiu la mic buculc ar fi însemnat să dorm într-un pat frumos şi toate astea să nu fi fost decât un vis. Dar nu, eram chiar la mare buculc. Pe vremea aceea habar n-aveam de unde vine expresia, presupuneam că-i o chestie de-a oamenilor mari, poveşti legate de pat şi de înşelătorii şi de bărbaţi încornoraţi sau evadări epice din închisori folosind cearşafuri drept frânghii. În fine: ideea că întotdeauna există riscuri neaşteptate când te culci într-un pat care nu-i al tău.
Am umblat aşa dintr-o parte într-alta, şi învălmăşeala era mare, pentru că piaţa gemea de şarlatani cu conştiinţa încărcată, iar eu eram departe de a fi singurul care se temea că e ţinta zelului gărzii regale, fiindcă muschetele lor aveau faima că trag mai întâi şi -ntreabă abia după aceea. Începusem să ameţesc de atâta alergat în zig-zag...
Până ce m-am trezit suspendat în gol, peste apă. Am dat cât am putut din braţe încercând cu disperare să-mi regăsesc echilibrul, dar la nimic nu mi-au servit efemerele aripi. şi aş fi căzut în apele întunecate, dacă o frânghie groasă, aproape mai groasă decât braţul meu, nu m-ar fi prins la jumătatea drumului. Mai târziu aveam să aflu că marinarii detestă să li se spună frânghiilor frânghii: dintr-un motiv care-mi scapă, preferă să li se zică parâme. M-am agăţat, aşadar, de o parâmă mai groasă decât braţul meu. Nu ştiu în ce măsură asta schimbă ce s-a întâmplat: am rămas atârnat de frânghie (de parâmă) cu braţele şi picioarele, cu capul în jos; şi cu capul în jos am avansat până la tambuchiul prin care m-am strecurat în ambarcaţiunea ancorată acolo.
Dintre toate relele, cel mai mic. Găsisem o ascunzătoare din care n-aveam să ies înainte de căderea nopţii, din următoarea cauză: dacă aş fi ieşit era semn rău, semn că m-ar fi prins. Aşa stând lucrurile, m-am aranjat cât am putut mai bine şi, deşi nu ştiam pe ce vas mă aflam, doar prost să fi fost să nu-mi dau seama că eram în cambuză. Am luat o pară mălăiaţă şi am muşcat din ea, ca să-mi înşel mai curând spaima decât foamea, fredonând în gând un cântec în vogă la epoca aceea:
Dunele-s ca şi divane
Indiscrete paravane
de catran murdar
de cactuşi şi izmă rupte.
Na-na-na...
Tolăniţi pe dune, rozând mere.
Na-na-na...

M-am deşteptat cu capul greu, cum se întâmplă când dormi prea mult sau te trezeşti dezvelit şi îţi dai seama că frigul pe care-l simţiseşi în somn era frigul pe care îl suferea corpul tău cu adevărat. Astăzi ştiu că niciodată nu trebuie să dispreţuim relaţia dintre ce e în capul nostru şi ce e în corpul nostru, chiar şi numai pentru faptul că acest cap se naşte prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau neglijenţă, îl vom deşuruba.
Aş putea spune acum câteva cuvinte frumoase despre strania legănare pe care o simţeam, dar nu e nevoie, nu-i aşa? Înainte de a vedea ştiam deja, ieşiserăm în larg. Am privit prin tambuchiu şi ceea ce am văzut nu era deloc liniştitor: nimic, nimic, decât un imens orizont albastru, un albastru indistinct, de sus până jos, dintr-o parte în cealaltă, doar albastru, o imensitate albastră, un balans albastru. Aş minţi dacă aş spune că m-am întrebat unde mă aflam, fiindcă, odată trecută toropeala, mi-am amintit imediat tot ce se întâmplase: piaţa, zarva cu gărzile regale, aproape căderea mea în apă, vasul. Tinerii pot să nu aibă multe calităţi, dar un cap limpede au întotdeauna. Problema mea era alta: cum să ies de acolo? După câteva minute am înţeles că aveam o problemă încă şi mai mare: cum să nu ies de acolo? Dacă mă găseau, aveau să mă pună să sar de pe trambulină, spre bucuria rechinilor? Contam că nu, că nu mă vor arunca peste bord, dar...
- Ia te uită, ce-avem noi aici?
Hei, maistre, ai văzut ce şoarece ne-a apărut în cală?
Haiti, mă găsiseră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara