Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Avangardism vintage de Daniel Cristea-Enache

Volumul nou semnat de Nora Iuga, ascultă cum plâng parantezele (titlul începe cu literă mică, iar pe copertă și pe pagina de gardă, numele autoarei este scris între paranteze pătrate), e ilustrativ nu numai pentru imaginarul său poetic, ci și pentru diferența dintre avangardismul nostru originar și cel de astăzi, înțeles nu doar ca un moment de istorie literară. Avangardismul „pur” era antiliric și non-poetic, propunând forme de expresie care să violenteze corpusul tradițional de teme, motive, semnificații și simboluri. E vorba de un modernism extrem și sărit de pe spirala evoluției unui gen literar. Dadaismul neagă tot, tradiționalism și modernism deopotrivă, iar linia de ruptură se continuă până la auto-contestare și implozie.
La Nora Iuga, dimpotrivă, avangardismul se istoricizează și se înseriază. Sincronă cu neomodernismul și cu postmodernismul autohton, poezia ei se hrănește din varii surse și urmează, la vedere sau subteran, filiații pe care avangardiștii „puri și duri” le-ar fi denunțat pe un ton combativ. Extrem de interesant mi se pare felul în care autoarea, pe cât de citită, pe atât de creativă în ascultă…, recondiționează, ajustează și remodulează avangardismul istoric. Acesta e făcut să intre în combinări imposibile (teoretic) de principii și criterii cu postsimbolismul bacovian, cu melosul tradiționalist și cu un frisonant expresionism alimentat, peste limitele convenționale ale respectivei paradigme culturale, de ororile „proaspete” ale secolului 20. Prin urmare, avangardismul Norei Iuga va fi încărcat ca un șlep cu mai tot ceea ce avangardismul nostru originar se străduia să arunce peste bord. Supraîncărcarea e operată însă cu aceeași economie de mijloace artistice, într-o formulă brevilocventă, într-un format redus. Iată, de pildă, cămașa nestoarsă lipită de trup, de numai șapte versuri: „ci vino odată Elviro./ în cămașa nestoarsă./ lipită de trup. cu pasul alb./ cu părul desfăcut. blondă/ ca rapița. la cină să jucăm barbut./ fă să cadă banul. de pe-un mal pe altul./ scoate-mă din apă. sunt brațul tău rupt”.
Poemul pendulează între comic și tragic și cade, ca banul, pe partea întunecată a existenței explorată și intensificată liric. Nu numai că Nora Iuga nu repudiază liricul, dar ea îl utilizează frecvent, în imagini și tonuri romanțioase, melodramatice, pentru a-l implica în asocieri improbabile, dacă nu imposibile, care curentează. Dacă, aici, „pasul alb” e o imagine vădit poetică, bine lucrată, la fel de atent construite sunt și enunțurile înconjurătoare, aparent banale, „populare”, cvasimahalageș ti. Poeta asociază registrele și face astfel încât aria tematică și stilistică preferată într-unul dintre ele să se contamineze de termenii (lexicali și sonori) din „zona” cealaltă. Spațiul atât de redus al textului pretinde o adevărată virtuozitate poetică în asemenea asocieri, contaminări, hibridizări, iar riscul este acela al supra-semnificării. O poezie care înseamnă prea mult(e) își pierde prospețimea și, în timp, frumusețea expresivă. Nora Iuga evită acest risc mai întâi prin bunul său gust, iar apoi prin ludicul comparat de Nicolae Manolescu, în cronica lui din România literară, cu cel arghezian. Dacă însă la Arghezi ludicul crea o atmosferă specifică și un regim aparte al expresiei poetice, aici el are mai degrabă funcția de a destructura și restructura textele, atenuând nota tragică și funebră.
E drept că infantilizarea versurilor nu urmează mereu aceeași strategie de „amortizare”. Hiperinteligentă, autoarea schimbă din mers accentele: în vine și un câine, un popă care „sare șotronul” se numără printre personajele unei scenografii și unei regii macabre. Vaporul „din parcul Titan” (locuitorii cartierului cunosc referentul) devine centrul unei lumi inițial mirifice, magice, de feerie, infestată de oroarea unei istorii acutcontemporane, cu „măști de gaze”. Tot ceea ce era „copilăresc” și sărbătoresc se încarcă de tensiune și arde cu un fum ce se vede „dincolo de copaci”. Jocul poetic continuă, descripția cadrului și inserția personajelor făcându-se alert ca în desenele animate; dar imaginile ce vin în serie, în rafală, sunt tot mai îngrozitoare: „e fum dincolo de copaci. arde vaporul din parcul Titan./ ospătarii zboară. pe covertă pescărușii. cu șervetul/ pe braț. cu creionul după ureche. gâturi lungi și/ subțiri. se înnoadă sub aripi. casiera de la ponton./ strigă: următorul. următorul e un popă. sare șotronul./ vine și un câine. în rest furnici. și albine. poartă/ măști de gaze. le așteaptă țara făgăduită. stați degeaba./ anunță casiera. s-a înecat plasatorul”.
Finalul e nereușit, plasatorul înecându-se pentru ca poeta să poată plasa o poantă; dar poemul rămâne unul remarcabil prin dinamica transformării tabloului convivial-impresionist într-unul expresionist. Nora Iuga excelează în realizarea, din câteva tușe numai, a unor asemenea scene cu personaje exprimate de o gesticulație terifiantă. Ceea ce este apropiat și familiar, în cercul intim, pe conturul de toată ziua al realității prea bine cunoscute, poate deveni, dintr-odată, îndepărtat și straniu, de nerecunoscut. Cotidianul liniștitor, în exact ca o cârpă, pare călcat în picioare de umbre care se opresc în cadru și de „unul care fuge prin întuneric”, într-o tăcere ea însăși macabră. O întreagă proză de „realism” contorsionat, la antipodul celui edulcorat, încape în numai câteva versuri, compuse cu o mână sigură de o poetă inconfundabilă: „seara, mototolesc ziua în pumn. o pun pe foc./ nu scoate flacără. sfârâie. exact ca o cârpă./ a frecat cimentul măcelăriei. acolo s-a comis/ un viol. umbrele s-au oprit. n-au intrat/ în trecutul lor. sunt niște haine. călcate ‘n picioare./ de unul care fuge prin întuneric. cu mâinile întinse./ deasupra ca orice bec. inima. de tăcerea ei atârnă”.
Textul poetic este organizat în versuri foarte scurte, cu o predicație bogată, sub „tăcerea” inimii, iar diferența față de avangardismul nostru originar e sesizabilă. Artista contemporană recondiționează stiluri și atmosfere, reconstituind o întreagă lume, recuperând o burghezie de belle époque, pe care predecesorii căutau s-o epateze. Avangardismul Norei Iuga e unul vintage. Departe de a rupe cu tradiția poeziei noastre, o reface – e adevărat că într-un mod sintetic și concentrat, nu discursiv și „epic”. În ochelarii din Germania, dadaismul va fi practicat la a doua mână, într-un mod care substituie aleatoriul selecției cu densificarea simbolică a fiecărui vers. Dacă la Tzara totul trebuia să fie hazard, aici, din contra, toate se încarcă de semnificație. În alte poeme din carte aveam câte o proză constituită poetic, acum vedem un film: „calul aleargă. țiganul îl biciuiește. aici/ e o hartă. râurile sunt roșii. pământul e/ roșu și soarele. cade în Dunăre. ei vopsesc/ ouă. plănuiesc o excursie. la Cazane. tu o iei/ pe alt drum. automobilul îți taie umbra. te/ clatini. mă uit după tine. nu mai vii la hotel./ ești pe năframa Veronichii. semeni cu altcineva./ porți ochelarii din Germania. număr întâlnirile noastre./ pierd șirul. ultimul deget îmi cade mereu. îl găsesc/ în dicționar. la litera J. citesc: Jupiter. 775 milioane/ kilometri depărtare de soare. pe planetă se observă/ o pată. de culoare roșie și formă ovală.”
Un volum, excelent, al unei poete rafinate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara