În 1970, Michel Foucault, prefaţînd la Gallimard volumele lui Georges Bataille, scria: "Astăzi ştim: Bataille e unul din cei mai importanţi scriitorii ai secolului." Citindu-i azi cuvintele, nu poţi să nu te întrebi: narcisism, orbire, complezenţă dulceagă? Căci, judecată din unghiul solipsit cu care francezii îşi contemplă cultura, fraza lui Foucault nu are nimic surprinzător. Nu hiperbola ei are a ne irita, ci totala inadecvare la autor. Bataille e mare doar prin marea exagerare cu care i-am putea umfla însemnătatea operei. Autor eclectic şi risipit, aflat mereu în afara părţii consacrate a culturii pariziene, Bataille atrage prin neconformismul preocupărilor, dar nu prin profunzimea lor. E genul de autor a cărui operă nu poate da naştere tematicii unui curs academic: Bataille e atît de heteroclit încît nu-i poţi aduna ideile într-un întreg. Într-un cuvînt, nu poate fi povestit, ci doar aproximat prin formule cît mai echivoce. E precum pilitura de fier ale cărei aşchii, în lipsa unui magnet, stă răscolită în toate direcţiile.

Tocmai de aceea nu poţi să-l aşezi pe Bataille într-o categorie anume. L-ai numi scriitor, dacă nu ai vedea cît de convins este că veleităţile sale de economist improvizat ascund de fapt o mare vocaţie. Apoi, numai un spirit însufleţit de un umor negru îl poate numi pe Bataille gînditor. În plus, trebuie să ai o înclinaţie de-a dreptul morbidă pentru verdicte sarcastice ca să-l poţi aşeza în tagma filozofilor. A fost mai curînd un insurgent a cărui stofă n-a putut să ţină pasul cu propriile ambiţii culturale. Pe scurt, a vrut mai mult decît putea. Un partizan fără recunoaştere oficială care s-a răzbunat pe contemporani scriind bucăţi cît mai exotice şi mai greu de clasificat.

Cu o cultură de autodidact rebel, a cărei substanţă a fost contaminată de ranchiunile dominante ale comunismului francez, Bataille îndeplineşte toate condiţiile ca să fie considerat un autor expirat. Cînd citeşti cu cîtă uşurinţă declară, în Partea blestemată, că a descoperit legile generale ale economiei, nu poţi să nu te gîndeşti la acei oratori din pieţele publice, care, declamîndu-şi inepţiile în faţa trecătorilor, căutau să-i convingă că ideile lor vor răscoli lumea. Bataille nu a răscolit lumea, în schimb a scandalizat un public avid de apariţii neruşinate. Cu el, francezii au dobîndit ce şi-au dorit: un lăutar cîntînd pe mai multe registre fără a apuca să adîncească vreunul.

E surprinzător cum Sartre, între-un moment de neaşteptată onestitate culturală, l-a decretat pe Bataille "paranoic", liniştind întrucîtva apele în privinţa bibliotecarului de la Carpentras. Şi fiindcă filozof nu-l putem numi pe Bataille, căci ne-ar trebui prea multă poftă de umor absurd, nu ne rămîne decît să-l aşezăm în rîndul literaţilor cu veleităţi meditative. Cel mult, dintr-un scrupul elementar de politeţe postumă, îl putem încadra în rîndul suprarealiştilor, tagmă în care Bataille poate intra cu uşurinţă alături de atîţia alţi autori cu identitate culturală incertă. Oricum, fără Bataille, sanatoriului ideologic al Franţei postbelice i-ar fi lipsit o piesă clinică de primă mărime.

Cînd a scris, la tinereţe, un roman cotat drept pornografic (Istoria ochiului, 1926), recurgînd la acel amestec de sexualitate şi perversitate care mimează foarte lesne adîncimea unui spirit emancipat, francezii l-au privit ca pe un spirit iconoclast. Atras de Sade şi de tot ce desfidea moralitatea unei societăţi aşezate, Bataille a trecut de la Freud şi Breton la potlatch-ul lui Marcel Mauss şi la lupta de clasă a lui Marx. Şi la ei a rămas pînă la sfîrşit. Cărţile pe care le-a dorit un fel de trepte menite a-i ridica rangul doctrinar sînt tocmai La notion de dépense (Noţiunea de cheltuire) şi La part maudite (Partea blestemată), ambele adunate în volumul apărut de curînd la Editura Art. În ele, Bataille vrea să facă figura unui autor sobru, aplecat spre esenţele ultime ale societăţii. Rezultatul este o alcătuire hibridă care nu poate să nu te nedumerească, căci nu poţi înţelege de ce Bataille mărturiseşte că i-au trebuit 18 ani ca să scrie cele 200 de pagini, cîte numără Partea blestemată, op din care astăzi numai primele trei părţi mai pot fi citite cu interes, în vreme ce ultimele două sunt stînjenitoare: "Societatea industrială" (partea a patra) este o diatribă împotriva putreziciunii burgheziei, mostră tipică de aberaţie marxistă, iar "Datele prezente" (partea a cincea) reprezintă o pledoarie jenantă pentru justeţea cauzei comunismului din Uniunea Sovietică. Citindu-i enormităţile rostite pe marginea luptei aspre, dar juste, pe care autorităţile o duc în URSS, îţi vine să-ţi spui că, o dată cu Bataille, încă o victimă a muşcat din momeala marxismului european. Că a făcut-o nu e de mirare, de mirare este că nu a simţit nevoia de a se căi după aceea.

Care este de fapt ideea lui Bataille din Partea blestemată? Ideea seamănă cu o aplicare a teoriei termodinamicii în domeniul societăţilor istorice. Aşa cum principiul al doilea al termodinamicii ne spune că orice sistem fizic evoluează spre o creştere inevitabilă a entropiei sale (măsura dezordinii şi a cantităţii de informaţie din acel sistem), tot aşa orice activitate umană este însoţită de acumularea unui exces de energie biologică. Omul este o fiinţă care produce energie în exces, iar această energie, odată formată, trebuie să fie eliberată într-un fel sau altul. Eliberarea aceasta nu este eficientă decît dacă forma pe care o îmbracă este una prin excelenţă neproductivă. Cu alte cuvinte, orice activitate productivă va culmina în ceva neproductiv: distracţii, ritualuri religioase, războaie, sacrificii şi jocuri. Ceea ce înseamnă că tot ce e neproductiv este necesar, căci orice eliminare a excesului are nevoie de o supapă socială. Debuşeurile colective sunt obligatorii şi ele dau cheia istoriei umane. Viaţa însăşi este o risipă grandioasă de energii care s-au acumulat în exces. Eliberarea acestui exces se poate face în două forme: violentă sau paşnică. Viitorul omenirii depinde de felul cum oamenii vor şti să-şi cheltuiască paşnic surplusurile de energie.

Ideea aceasta este atrăgătoare şi plauzibilă, numai că ea încetează să mai fie atrăgătoare atunci cînd e folosită ca o schemă invariabilă menită a explica evenimentele istorice, mişcările de masă sau răsturnările politice. În clipa aceea simţi cum autorul merge cu şublerul ca să potrivească detaliile în aşa fel încît să-i iasă demonstraţia. Că orice muncă neproductivă are rostul de a elibera excesul de energie poate fi acceptat, dar de aici şi pînă la seninătatea cu care Bataille pune apariţia lui Luther şi a lui Calvin pe seama problemelor economice ale epocii lor e drum lung, un drum care aminteşte de convingerea cu care marxiştii afirmau că la baza cruciadelor au stat cauze economice şi contradicţii de clasă. Apucătura de a explica univoc suprastructura prin infrastructură şi superiorul prin inferior îşi găseşte la Bataille expresia în formula cheltuirii prisosului de energie. Toată istoria omenirii poate fi decodificată prin prisma acestei formule.

Din păcate, Bataille nu-şi aplică formula decît pe cazuri izolate, lăsînd impresia că încropeşte variante de interpretare pe care le-a furat de la alţii: de la Marcel Mauss a luat teoria potlatch-ului, dela Charles Bell a luat capitolul destinat politicii lui Dalai Lama în Tibet, iar de la Marx a luat ideea fatalismului economic care ghidează de jos în sus societatea. Rezultatul este o carte care rezistă prin titlu (Partea blestemată) şi prin schema de inspiraţie fizică pe care Bataille o descrie în Noţiunea de cheltuire. În rest, dincolo de ideea surplusului de energie care trebuie eliminat în cursul unor activităţi neproductive, cartea nu mai are nimic de oferit.

Tocmai de aceea te surprinde elanul cu care Bogdan Ghiu, în postfaţa volumului, îl laudă pe autorul francez. Excelentul traducător care este Bogdan Ghiu nu se sfieşte să-l considere pe Bataille "un scriitor insuportabil, de evitat, de ţinut în rezervă. În scrisul căruia spiritul îşi sărbătoreşte nunţile imposibile, catastrofale, cu carnea, devenind gîndire pură, impersonal divină." (p. 232) Cu asemenea etichete gongorice de pe urma cărora Bataille aduce cu posesorul unei lucidităţi impersonale de origine divină, portretul picurînd de dulceaţă hagiografică închinat lui Bataille e aproape gata. Nu mai rămîne decît să lăudăm detaşarea cu care bibliotecarul francez a cercetat lumea, detaşare pe care nu a avut-o defel. În rest, Bataille nu numai că nu e insuportabil, dar e chiar dezamăgitor prin stupizeniile pe care le declamă. Într-un singur loc are Bogdan Ghiu dreptate, cînd spune că Bataille e de evitat. Într-adevăr, a două oară nu-l mai citeşti. Sau, dacă totuşi o faci, ori îţi place să te amuzi pe seama gogoriţelor însăilate pe marginea soartei celor obidiţi - lumpenproletariatul lui Bataille - sau pe seama cauzelor economice care provocau sacrificiile umane la azteci, ori ai plăcerea de a-ţi terfeli mintea punînd-o în contact cu un autor de mîna a doua.

Una peste alta, heterogen şi prolix, Bataille a fost suficient de inspirat ca să cînte melodia de succes a epocii postbelice: marxism împănat cu psihanaliză şi cu un dampf de ifos suprarealist. Un autor a cărui actualitate nici măcar francezii nu se mai încumetă a o susţine.