Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Autori supraevaluaţi - Ştefan Agopian de Alex. Ştefănescu

Dosarul de referinţe critice al operei lui Ştefan Agopian cuprinde aproape exclusiv fraze elogioase, pline de cuvinte mari şi adjective la superlativ. Parcă ar fi albumul de impresii pus la dispoziţia vizitatorilor la ieşirea dintr-un muzeu.
„Cărţile publicate de Agopian au impus definitiv scriitura originală, fermecătoare şi profundă a acestui scriitor excepţional.” (Dan C. Mihăilescu);
„Lumea cărţilor lui Ştefan Agopian e rezultatul unui mare model primordial, construit cu migală şi rafinament”. (Gheorghe Crăciun);
„[Ştefan Agopian] îşi alege, de fapt îşi construieşte, o anume lume situată cumva în timp, şi apoi face cu ea ce vrea, după geniul său.” (Petru Creţia);
„Ştefan Agopian e un prozator admirabil, unul dintre puţinii scriitori de azi care ştiu să-şi înalţe talentul la limita cea mai de sus a rafinamentului.” (Radu G. Ţeposu);
„Consistenţa spectrală a personajelor lui Agopian pune sub semnul întrebării existenţa însăşi a istoriei.”(Carmen Muşat);
„Mărturisesc că sunt un fan al lui Ştefan Agopian şi că nu l-aş da la schimb nici pe un mănunchi de brebani, de buzuri şi chiar de marinipreda.” (Cezar Paul- Bădescu).
În plus, Ştefan Agopian a fost premiat, tradus, citat în sintezele critice, inclus în manualele şcolare. I s-a tipărit şi o fastuoasă ediţie de Opere în două volume, cu o prefaţă de Eugen Negrici (Iaşi, Ed. Polirom, 2008-2009).
Ar fi bine ca după luarea acestei doze de euforizante să nu ne mai întoarcem vreodată la operă. Pentru că, dacă ne întoarcem, vom fi dezamăgiţi. Romanele onirice ale lui Ştefan Agopian, cu desăvârşire anistorice, deşi evocă prin atmosferă lumea balcanică de la începutul secolului optsprezece şi până la începutul secolului douăzeci – Ziua mâniei, 1979, Tache de catifea, 1981, Tobit, 1983, Sara, 1987 – nu sunt mai mult decât nişte istorisiri bizare şi exotice. Prin repetare, gratuitatea lor absolută, lipsa de priză la realitate, înţelegerea creaţiei ca o activitate fantasmatică ajung să plictisească. Autorul este un manierist încă de la începutul manifestărilor lui scriitoriceşti (şi nu ca Ştefan Bănulescu, de exemplu, care a alunecat în manierism târziu, caligrafiind Cartea Milionarului).
Şi mai este ceva, ceva greu definibil, care face suspecte, din punct de vedere estetic, textele sale. Autorul mizează mult pe rafinament (cuvânt aproape nelipsit din comentariile a numeroşi exegeţi). Dar rafinamentul său este mai curând o paradă de rafinament, în condiţiile în care nu derivă dintr-o cultură literară bine însuşită. Chiar dacă nu luăm în considerare datele biografice (viaţă boemă, o facultate de chimie începută şi neterminată, reacţii rudimentare şi agresive la observaţiile critice etc.), tot sesizăm că eleganţa stilistică este falsă, exterioară, neconformă cu esenţa textului, de obicei puerilă, ca aceea a romanelor fantasy, la modă azi. (Am făcut cândva remarca imprudentă că rafinamentul trucat la care recurge Ştefan Agopian te poate duce cu gândul la obiceiul unora de-a se da cu parfum fără să se spele în prealabil. Numai eu ştiu ce am păţit după această remarcă. De fapt, nu numai eu, ci toţi cititorii articolelor semnate de Ştefan Agopian, în AcademiaCaţavencu şi, ulterior, în Caţavencii. Într-un limbaj imund, rafinatul scriitor m-a atacat zeci de săptămâni la rând. Practic, mi-a dat cu rafinamentul în cap, ca să-mi demonstreze că nu-i lipseşte.)
Ar fi nevoie de un Lucian Boia care să explice cum s-a ajuns la mitologizarea unui scriitor talentat, dar lipsit de anvergură, care exploatează la nesfârşit unul şi acelaşi mod de a scrie, confecţionat pe vremea când îl frecventa pe Nichita Stănescu (Ştefan Agopian se prezintă şi este prezentat ca prietenul favorit al lui Nichita Stănescu, deşi, în realitate, nu era decât unul dintre numeroşii tineri care gravitau în jurul marelui poet).
O explicaţie a succesului disproporţionat de mare faţă de importanţa reală a operei poate fi senzaţia de noutate pe care au produs-o cărţile lui Ştefan Agopian la vremea apariţiei lor. Prezentul era pe atunci o obsesie pentru toţi prozatorii. Ei făceau eforturi dramatice pentru a-l reprezenta ne-propagandistic şi, în acelaşi timp, pentru a nu intra în conflict deschis cu autorităţile comuniste. Aluziile, folosite cu atâta ingeniozitate, nu erau, cum s-ar putea crede azi, un joc amuzant, ci rezultatul unor sfâşieri sufleteşti. Remarcabilă era şi complicitatea publicului, care, cu un efort de descifrare, înţelegea din textele aluzive exact ceea ce trebuia înţeles. În această atmosferă morală încordată şi obositoare a apărut Ştefan Agopian, dezinteresat complet de prezent. Cu proza sa atemporală şi fantezistă, eliberată de orice responsabilitate şi propunând şi celor din jur o stare de confort moral, s-a remarcat repede. Noutatea a generat entuziasm. În plus, a funcţionat şi snobismul acelor cititori dornici întotdeauna să fie printre primii care adoptă o modă literară.
Ştefan Agopian foloseşte cu dexteritate un mijloc literar de efect: descrie cuprecizie situaţii năstruşnice şi povesteşte clar întâmplări fantasmagorice. Proza lui seamănă într-o oarecare măsură cu pictura enigmaticului suprarealist Giorgio di Chirico, în ale cărui tablouri găsim peisaje stranii, dar riguros desenate. Este vorba de acea stranie claritate a visului, prin care atrag atenţia şi unele poeme onirice ale lui Al. Philippide sau Leonid Dimov.
Aceasta este principala (şi, probabil, singura) calitate a prozei lui Ştefan Agopian, care a făcut imediat rating. Dar ea nu justifică nici pe departe includerea autorului printre scriitorii de prim-plan ai literaturii române contemporane.
În Ziua mâniei (roman de debut, pe care Alexandru Paleologu, în calitate de redactor la Editura Cartea Românească, a amânat mai mulţi ani la rând să-l publice), găsim încâlcite poveşti de familie de la începutul secolului douăzeci, aducând aminte oarecum de Scrinul negru al lui G. Călinescu. Spre deosebire însă de G. Călinescu, care cunoaşte bine lumea evocată, chiar dacă o tratează cu maliţie şi cu spirit ludic, Ştefan Agopian improvizează, făcând referiri cu totul capricioase la realitatea istorică. Termenul salvator folosit de comentatorii romanului este deconstruire (autorul deconstruieşte romanul istoric tradiţional!), ca şi cum această acţiune de stricare, de aruncare în deriziune a ceva ar reprezenta o valoare în sine. Opţiunea pentru construire sau deconstruire nu garantează nimic în literatură, important este numai rezultatul. Iar ceea ce rezultă, în cazul lui Ştefan Agopian, este o naraţiune cu multe personaje volubile şi confundabile între ele, aruncate în vârtejul unor evenimente adeseori senzaţionale, dar niciodată semnificative din punct de vedere estetic.
Din tot romanul ne rămâne în memorie modul cum i se înfăţişează domnişoarei Lucia Zărnescu bătrânul Glăvan când scoate capul pe deasupra gardului şi o strigă: „Lucia privi în direcţia vocii şi avu impresia că bătrânul Glăvan are capul înfipt într-unul din parii ascuţiţi ai gardului.” Ce imagine expresivă! Să poţi să ai o asemenea fulgerare de literatură bună şi totuşi să te scalzi într-o interminabilă vorbărie despre încrengăturile unui arbore genealogic stufos – iată o alegere greu de înţeles.
În Tache de catifea, rolul de narator îl joacă un personaj dintr-o familie boierească, Tache Vlădescu, născut în 1800 şi mort în 1848. Acesta îşi povesteşte viaţa şi, în plus, povesteşte ce s-a întâmplat înainte de naşterea sa, dar şi ce se va întâmpla după moartea sa. Este ca şi cum din fiinţa lui muritoare s-ar desprinde ideea de cronicar care şi-ar îndeplini atribuţiile indiferent de circumstanţe. Este o formulă epică interesantă şi productivă, dar autorul o foloseşte fără elan artistic, mecanic, făcându-te să te gândeşti la un aparat de fabricat fraze uitat în priză. Din istorisirea, mereu egală cu sine, răsar personaje pitoreşti, gesturi excentrice, titluri de cărţi de altădată (ca în Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu), referiri fugitive la domnitori sau revoluţionari care au existat în realitate, dar care par ireali, dialoguri inutile, însumate în „marea trăncăneală” (considerată de Mircea Iorgulescu un atribut al lumii lui Caragiale). Iată un exemplu de gest excentric:
„Piticul se aşeză turceşte pe masă, la picioarele orologiului, şi scoase de undeva un pistol cu pâlnie, un săculeţ cu pulbere şi unul cu plumbi. Îşi încărcă pistolul privind nepăsător în jur şi, când fu gata, ochi o scrumbie afumată aşezată pe o tavă de argint la opt paşi depărtare şi apăsă pe trăgaci. ” etc.
Asemenea secvenţe pot fi oricând extrase şi mutate în altă parte a romanului sau pot fi tăiate pur şi simplu, fără ca romanul să aibă ceva de pierdut sau de câştigat.
În Tobit, romanul istoric supus deconstruirii se referă la scurta perioadă (1718-1739) în care Oltenia s-a aflat sub stăpânirea austriecilor, pe baza tratatului de la Passarowitz. În centrul atenţiei se află un personaj, Tobit, eroul pasiv al unei suite de peripeţii care se succed arbitrar, ca în romanele picareşti. Tobit este jefuit la drumul mare de patru lăncieri din Boemia, i se scoate şi un ochi, apoi străbate chior labirintul istoriei ipotetice şi lipsite de logică, imaginate de prozator. Scena banală cu Ilie Moromete şi fiii săi luând masa la câmp este – datorită artei de prozator a lui Marin Preda – infinit mai captivantă decât toate aventurile fantasmagorice din Tobit.
În cuprinsul romanului Sara, care ne transportă şi mai departe „în negura de vremi” ( citat din Eminescu, nu din Agopian), şi anume până în 1703, Tobit este din nou prezent ca personaj. Alături de el apar numeroase alte figuri livreşti, cu cv-uri pitoreşti, pitoreşti şi atât :
„Înainte să moară şnegustorul de mirodenii Spurkţ a fost înnobilat de către bunul nostru împărat, pentru simplul motiv de a fi livrat curţii imperiale, într-o vreme de mare restrişte, 1.000 de funţi de piper negru, pe atunci când funtul ajunsese să coste în loc de 4 florini, 10. L-a vândut numai cu 3 şi a primit în schimbul diferenţei titlul de baron, aşa că pe crucea lui din cimitirul de lângă Leichentorlein s-a putut scrie baron, iar nu pur şi simplu Spurk. Fiul şi-a adăugat o literă la nume (c) şi acum este un adevărat baron Spurck, rentier.”
Alte cărţi ale lui Ştefan Agopian au începuturi promiţătoare, dar neinspirat, continuate, creând impresia că autorul s-a plictisit repede de ele (mai bine le-ar fi vândut neguţătorului de începuturi de roman imaginat de Matei Vişniec!). Romanul neterminat Fric, 2003, începe cu descrierea cadavrului unui bărbat, adus la ţărm de valurile mării. Acest cadavru are „falusul ridicat ca un catarg”. Interesant! Însă tot ceea ce urmează nu mai prezintă mare interes.
Două personaje legendare ar fi putut deveni Armeanul Zadic şi Ioan Geograful din Manualul întâmplărilor, 1984, care cuprinde povestiri înlănţuite asemănătoare cu un roman, scrise de Ştefan Agopian în tinereţe. Este vorba de doi „frumoşi nebuni ai marilor oraşe” (marile oraşe fiind de fapt oraşul Bucureşti al anului 1807), care până la urmă se pierd într-o complicată ţesătură de întâmplări insignifiant-pitoreşti, ratând şansa de a rămâne în memoria noastră culturală.
Probabil sub influenţa lui Ştefan Agopian, relativ numeroşi prozatori din noul val lucrează azi la deconstruirea romanului istoric tradiţional: Filip Florian (Zilele regelui), Radu Paraschivescu (Fluturele negru), Doina Ruşti (Manuscrisul fanariot) şi alţii. Înainte de a merge mai departe în această direcţie, ei ar trebui să ştie că succesul spectaculos al lui Ştefan Agopian s-a datorat unui concurs de împrejurări şi nu poate dura la nesfârşit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara