Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Autodevorarea tehnicii de Sorin Lavric

După 11 cărți de informatică și alte cîteva proze scurte după calapod science-fiction, Mircea Băduț, născut în 1967, la Râmnicu-Vâlcea și absolvent de Electrotehnică în 1992, face pasul spre eseistica de tip speculativ, publicînd un volum pestriț, al cărui titlu, voit strident, irită cititorul cu sunetul lui gongoric. Dar cum cea dintîi impresie poate înșela, deschizi cartea cu dorința de a-ți infirma gustul neplăcut de la început.
Și chiar așa se întîmplă, Mircea Băduț fiind un spirit care, la pragul celor 50 de ani pe care îi va împlini în curînd, suferă de un sindrom des întîlnit în rîndul oamenilor de știință, sindrom pe care îl putem numi: sațietatea de tehnică și pofta de sens. La mijloc e o intuiție de care mulți am avut parte: cu cît cîștigăm în eficiență cu atît pierdem mai mult în profunzime, omul modern fiind o marionetă căreia privilegiul vieții interioare i-a fost extirpat. Nu mai știm să stăm în noi înșine, spre a fierbe în drojdiile pe care propria minte le secretă. Suntem mereu smulși în afară de o puzderie de întîmplări inepte, de a căror serbezime, dacă am fi conștienți, ne-am rușina. Și drama e că toată smulgerea merge într-o singură direcție: spre ridicarea unei închisori tehnice, în care, în ciuda avertismentelor, ne complacem cu aerul că suntem liberi. Din cele patru elemente care alcătuiesc universul unui filosof sănătos – natura, cărțile, zeul și femeia –, tehnica le elimină pe primele trei, ca din ultima să facă o păpușă docilă destinată maculării pornografice.
Hotărît să fugă de temnița tehnicii, Mircea Băduț își alege, drept teme de meditație, două categorii de subiecte: micile întîmplări de peste zi și ultimele achiziții ale tehnicii. Și poate nimic nu-l definește mai bine decît reflecția în marginea GPS-ului din care mai toți șoferii și-au făcut idol: „Utilizînd GPSul ajungem mai repede la destinație, dar ratăm farmecul rătăcirii pe străduțe. Nu e atît fiorul că m-am pierdut prin spațiu încercînd, cît senzația că altfel văd lumea din jur atunci cînd o amușinez, o pipăi cu mintea.“ (p. 35) Iată temele în care Băduț place, cum place cînd scrie despre experimentele privind influența muzicii asupra creșterii plantelor (sub sunetul lui Mozart ele cresc armonios, sub cel al rock-ului se chircesc) sau cînd descrie indiferența blazată cu care am întîmpina un om care știe tot (i-am întoarce spatele de teamă să nu ne schimbe convingerile), sau cînd face o analogie între descurcarea cubului Rubik și atitudinea mistică din sufletul omenirii.
Reacțiile lui Băduț, deși trădează o fibră contemplativă, ascultă de un tipar științific. E sfînta deformare pe care domeniul în care a respirat o viață o exercită asupră-i. În loc de scheme, autorul propune grafice, desene sau formule. E tabietul intelectului pozitiv care digeră o temă cu ajutorul rutinei căpătate în decenii de exercițiu matematic-fizic. Prin gura autorului tehnica se întoarce împotriva ei, făcîndu-și autocritica. E ca o autodevorare făcută în cunoștință de cauză, cum unui filosof nu i-ar sta în puteri. Tocmai de aceea eseistul Băduț nu are timbru speculativ, limba de care face uz fiind pe jumătate tehnică, pe jumătate literară, dar în afara acelui lexic din care filosofia și-a făcut un blazon. Nu e vorba de o lacună, ci de o obișnuință de care nu poate scăpa. Băduț e un gînditor lucid făcînd uz de un jargon sec, fără farafastîc stilistic, dar atunci cînd simte că își obosește cititorul prin exces de detalii tehnice, trece în extrema cealaltă, scriind niște bucăți idilico-bucolice, inspirate de legenda Miorița și a Mînăstirii Argeșului. Un salt mai drastic cu greu poate fi găsit, cititorul simțindu-se zdruncinat de schimbarea regimului de spirit al lecturii: acum o meditație fină despre „modelul cibernetic al cercurilor de adevăr“ și apoi o pleașcă cîmpenească despre „Mioara mică“. Firesc ar fi fost ca Băduț să fi separat cu severitate genurile, punîndu-le în două volume distincte. Așa însă, impresia de analecte heterogene, conținînd de toate pentru toți, fără un criteriu de selecție, se impune de la sine. Un volum eclectic ca un bazar, în cuprinsul căruia Mircea Băduț place numai acolo unde, lăsînd deoparte duioșiile mitice, intră în pielea unui tăios observator al închisorii tehnice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara