La prima vedere, între prezentarea grafică a proaspetei autobiografii a lui Ştefan Cazimir şi conţinutul volumului există o perfectă corelaţie. De pe coperta IV ne priveşte o fotografie generos retuşată a autorului, rumen în obraji şi cu un surâs aproape imperceptibil în colţul gurii - un companion cât se poate de potrivit pentru o carte agreabilă, scrisă cu umor, dar care pare a avea drept unic scop crearea unui portret cât mai măgulitor al eroului său. Invocând predecesori celebri precum Iulius Caesar sau Titu Maiorescu, Ştefan Cazimir a ales să scrie despre sine la persoana a III-a, opţiune care îi permite să menţină pe parcursul întregii naraţiuni un ton detaşat, deseori autoironic. Cu excepţia faptului că povestirea începe, în stil hollywoodian, în momentul intrării personajului pe scena publică, evenimentele se succed în ordine cronologică. După o scurtă prezentare a părinţilor eroului, urmează capitole despre copilăria acestuia, despre studiile sale, despre cariera universitară pe care a urmat-o şi, bineînţeles, despre experimentul său politic intrat în istorie sub numele de Partidul Liber-Schimbist. Bârfele şi dezvăluirile senzaţionale lipsesc din cartea lui Ştefan Cazimir. Cel puţin până la momentul 22 decembrie 1989, viaţa personajului are un traseu previzibil, chiar monoton: premiant în liceu, student eminent, cadru universitar şi autor respectabil până la prăbuşirea sistemului comunist. Puţinele situaţii potenţial dramatice sunt repede rezolvate cu un minimum de neplăceri pentru eroul cărţii - un exemplu în acest sens este episodul revistei Obiala Meletarului, "organ cazono-mustăcios" ai cărui creatori, printre care şi Ştefan Cazimir, sunt sancţionaţi de adunarea generală a UTM cu admonestare scrisă (cea mai blândă sancţiune posibilă), pentru texte umoristice considerate "obiectiv duşmănoase" de activiştii din Universitate. O secţiune consistentă a cărţii este dedicată volumelor publicate de Ştefan Cazimir - fiecare dintre ele este prezentat pe scurt, împreună cu ecourile critice pe care le-a generat publicarea sa şi cu aprecierile personale ale autorului. Firul povestirii se întrerupe pentru o bună bucată de vreme, memorialistul Ştefan Cazimir cedând cuvântul criticului şi istoricului literar Ştefan Cazimir. În ciuda aprecierilor uneori exagerat de elogioase la adresa propriilor volume, scriitorul creează prezentări inteligente şi seducătoare, care pot fi privite ca excelente exerciţii de marketing cultural. Cariera politică a lui Ştefan Cazimir este analizată dintr-o perspectivă oarecum neaşteptată: înfiinţarea Partidului Liber-Schimbist apare mai mult ca un experiment literar postmodernist decât ca o iniţiativă politică reală. Mai mult decât oricare altă secţiune a volumului, capitolele care descriu aventura Partidului Liber-Schimbist stau sub semnul ludicului şi al ironiei; valoarea literară a cărţii este concentrată în aceste capitole, altminteri lipsite aproape complet de interes documentar. De altfel, ultimele pagini răstoarnă percepţia cititorului despre adevărata natură a volumului pe care îl are în faţă. Deghizată sub haina memorialisticii, cartea lui Ştefan Cazimir este, mai ales în secţiunea dedicată carierei politice a personajului, o operă de ficţiune. Volumul se încheie cu o prezentare a propriei sale geneze, ocazie de care Ştefan Cazimir profită pentru a recunoaşte cu seninătate că atât selecţia opiniilor critice pe care le citează, cât şi aprecierile pe care le face pe parcursul cărţii sunt instrumente aflate în serviciul vanităţii autorului. Scriitorul nu se mulţumeşte să renunţe la orice pretenţie de obiectivitate, ci supralicitează caracterul subiectiv al autobiografiei sale: "Şiretlicul autorului e de a-şi ascunde egolatria sub vălul ludic postmodernist..." (p. 256). Cititorul este încurajat să se întrebe dacă întregul volum nu a fost un simplu joc, interpretare care permite personajului principal să-şi păstreze aura de mister. Întrebarea cu care începuse cartea se regăseşte, intactă, la finalul ei: cine era Ştefan Cazimir?