Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Evocări:
Aurora Cornu – apogeul şi începutul unei poveşti de Radu Aldulescu


Spre sfîrşitul Săptămînii Mari a anului 2002 treceam printr-o perioadă specială întrucîtva - de cinci ani nu mai reuşisem să public nici o carte, în ultimele două luni îmi muriseră ambii părinţi, eram pe cale să pierd apartamentul în care locuisem cu ei în ultimii cinci ani şi tot felul de plictiseli de genul ăsta.

Cam aşa a început povestea. Ioan Groşan ne-a pus în legătură, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva despre venerabila doamnă. Totodată, era puţin probabil ca ea să fi auzit de mine. Cert e că am făcut cunoştinţă primind din mîna pe care mi-a întins-o un plic pe care scria Fundaţia Aurora Cornu, conţinînd nişte bancnote de o sută de dolari - nu mai contează cîte, deoarece valoarea acelor bani era pentru mine, în împrejurările date, pur şi simplu inestimabilă, un dar în preajma Sărbătorii Învierii Domnului, venit prin mîna unei necunoscute. După aceea am aflat: Aurora Cornu, un fel de Maică Tereza a scriitorilor săraci, este ea însăşi scriitoare, poetă şi prozatoare, actriţă cîndva şi realizatoare de film, deşi în România (locuieşte în Paris şi în New York) e percepută mai ales ca prima soţie a lui Marin Preda.

Anul următor, în vară, cînd a revenit pentru cîteva săptămîni în România, am scris despre ea un reportaj-interviu care cuprindea printre altele şi expunerea intenţiei de a construi o mînăstire pe un deal din satul prahovean Cornu, ca urmare a unui vis şi a unei revelaţii avute în timpul vizitării Ţării Sfinte, la trecerea prin Cana Galileii - întîmplări ce ar putea configura un nou început al poveştii, apărut de altfel în Suplimentul Ziua Literară sub forma unui text trunchiat, masacrat aş putea spune, cu un chapeau înţesat de alzii răutăcioase gratuite la adresa personajului meu, datorat colegului nostru (al meu şi al Aurorei) de breaslă şi Asociaţie a Scriitorilor Bucureşti, Ştefan Agopian. A ieşit chiar pe dos decît îmi propusesem, ca urmare a unui lung şir de piedici şi încercări ce nu avea să se domolească prea devreme. Nu fusesem de asemenea în stare să prevăd că, deşi nu mai stă în România de patruzeci de ani, Aurora poate stîrni iritări în mediul literar autohton, ca orice scriitor român care se respectă altminteri.

A plecat din ţară într-o perioadă grea pentru literatură, marcată de constrîngeri ale cenzurii ideologice, dar în care, în mod aparent paradoxal, începuseră să se afirme nişte valori durabile. Spun doar aparent paradoxal, fiindcă o bună parte din acele valori ivite în apogeul proletcultismului se formaseră în interbelic, de unde au luat deschiderea spre marea literatură, tradiţia şi-n general bunele obişnuinţe de stil şi structură ale romanului. Pe Petru Dumitriu şi Marin Preda, neegalaţi nici pînă azi, după douăzeci de ani de literatură în regim de libertate, Aurora i-a cunoscut îndeaproape cît a lucrat la secţia de poezie a revistei Viaţa Românească. În cei patru ani cît i-a fost soţie, se ştie că a fost inspiratoarea lui Preda, îndem-nîndu-l să-şi transforme manuscrisul unor amintiri din copilărie în ceea ce avea să devină Moromeţii.

Dorinţa de a călători, de a vedea lumea, a făcut-o să se rupă definitiv de România, unde nu era posibil aşa ceva. În 1965 a ajuns chiar în centrul lumii, în Parisul care la acea primă întîlnire i s-a părut chiar aşa cum şi-l imaginase: un oraş romantic, al boemei şi artiştilor, care te îndeamnă să-l descoperi răbdător, pas cu pas. Ca un semn al sorţii, mentorul ei în descoperirea Parisului în acei ani a fost Ely Lothar, fiul nelegitim al lui Arghezi. Lothar i-a înlesnit intrarea în boema pariziană, ajutînd-o să-şi împlinească dorinţa de a cunoaşte pe cei mai mari scriitori ai lumii. În cartierul St. Germain mai ales, îşi aminteşte Aurora, puteai să stai în cafenele alături de toate geniile timpului, cu condiţia să nu fii bogat, ci doar boem ca ei. Aşa cum ea avea să-i ajute pe alţii, şi ea a fost ajutată la vremea aceea. Soţia lui Pierre Emmanuel, bunăoară, i-a plătit chiria cîţiva ani buni. Doamna Vioasnoff, o aristocrată rusoaică albă, prin felul cum a tratat-o, i-a creat senzaţia că-i acasă, cînd ea era pe drumuri. Între timp a scris cronici de poezie pentru Europa Liberă şi a primit rolul principal în filmul Genunchiul Clarei, al celebrului regizor Erich Rohmer. A realizat ea însăşi un film - Bilocaţie, care spune povestea unui om trăind în acelaşi timp în două oraşe diferite. Pe Rohmer l-a cunoscut prin prietenul ei Jean Pîrvulescu, un român cu o biografie fabuloasă, fugit din România anilor 50, traversînd Dunărea înot, ezoterist, ocultist, iniţiator al unei mişcări filozofice avînd şi azi adepţi ce-l urmează ca pe un maestru, autor a 10-15 cărţi apărute în Franţa... Am avut şansa să-l cunosc pe Jean Pîrvulescu în primăvara acestui an, în apartamentul Aurorei din Paris, ca un bonus al şansei de a fi ajuns la Paris tot datorită Aurorei şi doamnei ambasador Roxana Iftimie, care mi-a organizat o serată literară cu public la Ambasada României din Paris. Încă o şansă decurgînd din anterioarele a fost aceea de a fi prezentat la serată de Aurora Cornu şi de domnul Nicolae Manolescu... Revin la venerabilul om de cultură Jean Pîrvulescu, care, în cursul întrevederii noastre, mi-a expus teoria şi credinţa lui asupra unor şanse de alt fel, venind în urma aşteptărilor îndelungi şi marilor suferinţe: marea şansă a românilor, aşadar, de a beneficia de influenţa sfinţilor martiri canonizaţi în închisorile comuniste şi mai cu seamă prin experimentul de la Piteşti, unic în lume prin atrocitatea lui. Mi-a dat mult de gîndit de atunci încoace teoria şi credinţa lui Jean Pîrvulescu, verosimilitatea ei, că mîntuirea românilor va fi înlesnită şi viitorul le va fi luminat de sfinţii martiri creaţi de torţionarii comunişti.

Relaţiile Aurorei cu românii din Paris aspiranţi la gloria literară au fost pe potriva stilului ei direct şi incisiv. A frecventat cenaclul poetului Mămăligă, alături de Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eliade, Constantin Tacu, Ion Cuşa şi alţii, nescăpînd prilejul de a se certa la cuţite cu Eliade, invitat să ţină o conferinţă despre Mioriţa şi pe care l-a întrerupt şi l-a contrazis, neputînd să fie de acord cu teoria lui despre balada naţională. Şi cu Cioran s-a certat, pe cînd îl însoţea în plimbările lui zilnice prin grădina Luxemburg. Una din discuţiile lor a început în franţuzeşte, avîndu-l ca subiect pe Marin Preda, care, întîlnindu-se cu Cioran la Paris, s-a prezentat ca fiind cel mai mare prozator român. „Chiar aşa şi este!", a replicat Aurora îndoielii vădite a lui Cioran, care a ţinut să-i atragă atenţia că aşa ceva nu se spune. „Cum aşa, domnule Cioran? Ce ar fi trebuit să spună Goethe dacă l-a fi întrebat cineva ce fel de poet este?" Cearta lor a continuat în româneşte şi a culminat cu constatarea lui Cioran: „Cu temperamentul dumitale vei avea mare succes la Paris!". Pentru Cioran, a avea succes la Paris echivala cu o mare nenorocire, iar a-i ura cuiva un astfel de succes era ca şi o insultă gravă.

Fără a viza numaidecît succesul la Paris, motivaţia Aurorei a fost în primul rînd ruperea de România, pentru a putea călători. De două ori a fugit de-acasă în copilărie, la 11 şi la 13 ani, iar a treia oară, la 14 ani, a reuşit să fugă definitiv. Fuga spre centru, titlul romanului ei, publicat iniţial în engleză şi apărut ulterior la Editura Albatros, în 2003, sugerează o dată-n plus dorul de ducă şi curiozitatea de a descoperi lumea înscrise în gena scriitoarei. În peregrinările ei prin lume, Aurora s-a simţit în permanenţă păzită şi ajutată. Cînd cel de-al doilea soţ, Aurel Cornea, cineastul român emigrat şi el în Franţa, a fost luat ostatec de teroriştii din Liban ca operator al Televiziunii Franceze, Aurora se ruga în fiecare zi pentru el, iar noaptea citea psalmii de cumpănă cu prietena ei Vera Lungu. Cu toate astea, o încercau mari îndoieli. Cînd nimeni nu s-ar fi aşteptat, Aurel a fost eliberat şi a apărut acasă în ziua de Crăciun, Dumnezeu vrînd parcă să-i arate mila şi darul care doar de la El pot veni. Aurel i-a povestit atunci că, în timpul încarcerării, a trecut prin aceeaşi experienţă mistică, punîndu-şi toată nădejdea în divinitate. A fost un prilej în plus pentru Aurora de a înţelege că Dumnezeu aşteaptă omul doar într-un spaţiu de suferinţă, verificînd astfel şi teoria prietenului ei de-o viaţă Jean Pîrvulescu.

Multe experienţe de acest fel vor fi pregătit revelaţia Aurorei din Cana Galileii, întîmplată într-o vreme cînd drumurile ei prin lume parcă ar fi dat să se întoarcă spre satul natal, dînd să facă posibilă acea imposibilă întoarcere asupra căreia medita Marin Preda şi l-a frămîntat la un moment dat şi pe Cioran. Fiecare în felul său tînjeşte după o întoarcere la origini. Despre Aurora se poate spune că a înfăptuit-o chiar, prin ridicarea în satul Cornu a unei mînăstiri pentru maici, ca loc de meditaţie, rugăciune şi pomenire. După îndelungi aşteptări şi piedici, după demersuri la oficialităţi şi după completarea sumelor de bani necesare investiţiei prin vînzarea averii părinţilor, în 2008 a fost finalizată construcţia mînăstirii Sfîntului Ioan Evanghelistul pe coasta dealului Frăsinetului, excavat şi transformat în platou. Pe coasta acelui deal sub care se deschide perspectiva văii Prahovei de la Ploieşti pînă spre Sinaia, urcau duminica şi de sărbători sătenii din Cornu. O fac şi acum, ca să meargă la slujbă.

Anul acesta, pe 25 septembrie, de ziua Sfintei Eufrosina, am urcat şi eu pentru prima dată dealul Frăsinetului pentru a participa la slujba sărbătoririi celui de-al doilea hram al mînăstirii Sfîntului Ioan Evanghelistul, alături de enoriaşii din satul Cornu, Aurora, rude de-ale ei, cele paisprezece maici tinere, licenţiate toate, maica stareţă Parascheva şi părintele duhovnic Arsenie, licenţiat în fizică atomică... O poveste în apogeu şi totodată un început de poveste, care conturează personaje noi, folosind cuvintele auzite de mine de la Aurora Cornu în răstimpul celor opt ani de cînd ne cunoaştem. Mînăstirea ctitorită de ea are drept hram şi protectori pe Sfîntul Ioan Evanghelistul şi pe Sfînta Eufrosina, o fată de la ţară, despre care ştim din Vieţile Sfinţilor că a fugit de acasă ca să-l caute pe Dumnezeu, un amănunt biografic în care Aurora s-a regăsit, înţelegînd o dată-n plus că şi atunci cînd este lîngă tine, Dumnezeu te aşteaptă să-L cauţi.