Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Aureliu Busuioc de Alex. Ştefănescu

Un scriitor sceptic
faţî de propriul lui scris

Aureliu Busuioc contrazice imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic. Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aduce aminte de Toma Caragiu. Are, ca şi el, o voce melodios-bărbătească şi domină, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui. Devine imediat, în orice grup s-ar afla, "masculul dominant". Chiar şi acum, la vârsta de 80 de ani, sprijinit demn în baston, le face să roşească pe domnişoarele pe care le priveşte pătrunzător.
În scris are eleganţă şi o autoritate firească. Dacă se joacă, o face ca un aristocrat, nu ca un clovn.
În capitolul pe care i l-a dedicat în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi remarcă şi altă deosebire faţă de autorii din partea locului: "Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor Ťurbanť care valorifică cu predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, Ťcinematograficăť, eseistică şi având nerv ironic."
Aureliu Busuioc merge la vânătoare nu ca Mihail Sadoveanu, ci ca Eugen Negrici. Îndeplineşte lucid şi sceptic ritualurile plăcerii. Propriul său scris şi-l priveşte cu scepticism.
În 1974 a participat la o călătorie în Siberia, împreună cu Constantin }oiu şi Gabriel Dimisianu, care l-au simpatizat spontan. L-a cunoscut, tot în 1974, şi pe Nichita Stănescu; o fotografie făcută atunci îi înfăţişează pe cei doi cu câte o ceaşcă de cafea în mână: Nichita Stănescu îl priveşte atent, sfios-interogativ, pe Aureliu Busuioc, iar Aureliu Busuioc ne priveşte - ironic faţă de ideea de a fi fotografiat - pe noi, privitorii fotografiei.
Genul său predilect este proza (romanul, dar şi proza scurtă sau foarte scurtă). Raţionalismul incoruptibil, spiritul de observaţie mereu activ, curajul de a regândi adevărurile aflate în circulaţie, distanţa ironică faţă de scris, ca şi o anumită nesupunere calmă, de om de bună condiţie, faţă de orice constrângere, la care se adaugă vasta cultură literară şi plăcerea jocului, fac din Aureliu Busuioc un prozator sigur pe el şi rafinat.
*
Romanul Singur în faţa dragostei, 1966, care s-a bucurat de un succes internaţional, îl are ca protagonist pe un tânăr intelectual, Radu Negrescu, dornic să modernizeze viaţa într-un sat basarabean. Îndrăgostit, el comunică frecvent cu iubita sa prin scrisori, astfel încât romanul poate fi considerat, într-o oarecare măsură, unul epistolar. Farmecul scrisorilor îl egalează pe acela al scrisorilor lui Emil Brumaru. În cuprinsul lor găsim poezie, eseistică, umor, metafizică, joc, cât nu găsim în cărţile de sute de pagini ale unor autori cu pretenţii. Învins de rezistenţa la schimbare a mediului rural, Radu Negrescu renunţă, până la urmă, la rolul de erou civilizator şi revine la condiţia de intelectual de oraş.
Aureliu Busuioc poate, în egală măsură, să inventeze destine sau să îşi valorifice, în romane, propria biografie. În Pactizând cu diavolul, recunoaştem ceva din experienţa lui de membru al unei familii care a fost repatriată forţat în Republica Moldova şi tratată, apoi, cu ostilitate de autorităţi (pentru vina de a fi o familie bună!). Conceput la persoana întâi, romanul se remarcă şi prin voioşia cu care este scris (deşi faptele relatate n-au nimic vesel):
"Locuinţa Elvirei se afla într-o clădire cu etaj, ridicată după război de prizonierii germani, o construcţie şubredă şi lipsită de orice pretenţii.
O scară de lemn bine uscat şi bine roasă în decursul anilor dădea de veste întregului bloc că vine cineva şi pe ici-colo se crăpau uşi, fie din curiozitate, fie din nerăbdare. Un spion n-ar fi avut nici o şansă dacă ar fi trebuit să urce asemenea trepte pentru o întâlnire conspirativă..."
Altă direcţie este una parodică. Cronica Găinarilor este o monografie veselă a unei localităţi de mică importanţă. Iată cum începe:
"La treisprezece ani împliniţi ai secolului XIX, satul Găinari, comuna Roşcoveţi, de fapt, cătunul cu acest nume, o aşezare anapoda cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puţin bicisnice, nu avea rădăcini adânci, ca să poată fi căutate şi, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme. Mai mult, răsărise pe o vreme a războaielor şi împăcărilor dintre ruşi şi turci dintr-o sămânţă aruncată întâmplător într-o văiugă strivită între două dealuri întinse, populate de dropii şi potârnichi şi acoperite doar de netrebnica şi trufaşa colilie.
Sămânţa avea nume omenesc, îşi zicea Panteleu Avădanei, pe atunci încă locuitor al Roşcoveţilor, şi fusese aruncată întâmplător, pentru că abia la cinci ani de la fuga nevesti-si Rada cu un ţigan din geambaşi, când începuseră să dispară misterios şi periodic orătăniile din bătăturile gospodarilor, nişte copleşi descoperiră în dosul casei lui o groapă comună bine mascată, plină de penele, de clonţurile şi scurmuşele boghetelor şi moţatelor pierdute în atâta amar de ani."
Spiritul parodic este valorificat la maximum în­tr-o lucrare în curs de apariţie, O sumă de cuvinte, în care, cu un umor spumos, Aureliu Busuioc parodiază stilul cronicăresc pentru a povesti întâmplări din trecut amestecate (sau confundabile, prin similitudini ingenios găsite) cu întâmplări din vremea noastră:
"DE B|T|LII F|CUTE LA VREME. Zic că în războiul de o sută de ani dintre angliceni şi franţuji, comandantul armatelor galice n-au vrut să se bată la Azincourt, zicând:
- În primul rând, nu-mi place numele românesc al localităţii, apoi nu se luptă oamenii în Postul Mare. Nu-i nice o grabă, că va mai ţine războiul încă nouăzeci şi doi de ani.
Dar aristocraţii de la curte l-au luat peste picior, şi l-au numit fricos. Atunci comandantul s-a repezit asupra anglo-sacşilor, care, cu Henric al V-lea în frunte, au câştigat bătălia şi i-au măcelărit pe franţuji.
Şi au greşit straşnic aristocraţii francezi, pentru că savanţii de la Academia de istorie integrată din Chişinău au descoperit că, dacă franţujii n-ar fi priimit lupta la Azincourt, războiul de o sută de ani s-ar fi scurtat cu cel puţin trei săptămâni.
Vorba ceea: ŤDă Doamne franţujilor mintea savanţilor moldoveni cea de pe urmăť.;
DE OMENIA MAIMARILOR LUMII. Iară zic unii că un alt notar anonim (pe atunci anonimatul era la modă!) au scris despre un ţar al ruşilor - tătuca Stalin, că odată, când îşi rădea ţarul barba la fereastra Kremlinului, un copil care se juca în grădina palatului s-au apropiiat de el şi l-au întrebat:
- Nene, ce faci tu acolo?
Stalin au şters spuma de pe brici şi s-au oţărât la băieţel:
- Ia mai du-te-n mă-ta, puţoiule!
Copilul s-au speriat şi au fugit. Iar mama băieţelului au sărit de pe banca unde stătea cu o vecină şi au strigat plesnindu-şi palmele:
- Ce umanism, tovarăşi!! Câtă omenie! L-au alungat numai, dar putea să-i taie beregata!
Bine au scris Zarathrustra că: ŤŞi în oamenii puterii poate fi uneori ceva omenescť...;
DE ÎNTOARCEREA PE TRON A DOMNILOR. Scriu că la anii 1541, în luna lui gerar, Petru Rareş au lăsat baltă uneltele lui pescăreşti şi au plecat cu oaste mică de la Cetatea de Baltă, unde se ascundea de otomani şi boieri să-şi ia înapoi tronul ocupat de un turcit. Alexandru III Cornea tucma intra în a doua lună de domnie furată şi s-au lăsat prins.
- Boieri dumneavastră, au zis Petru, om blajin şi temător de lege, ce facem cu impostorul?
- Tatăl Măriei tale, Sfântul Ştefan, l-ar fi omorât fără judeţ! - făcu un boer cunoscător de Istorie.
- Surcica nu trebuie să sară departe de la trunchi! zise altul, iubitor de înţelepciunea populară a zicalelor.
- Ai auzit ce zice norodul? şopti blând Vodă şi făcu semn gâdelui...
...Mai erau patru sute şi ceva de ani până la moratoriul asupra pedepsei cu moartea, dar trebile ţării nu puteau să aştepte.
Cum au zis umanistul Atilla: ŤSunt bune lucrurile făcute la vreme.ť"
Dacă am crede, în mod naiv, că a fi postmodern reprezintă un titlu de glorie, am spune că Aureliu Busuioc este postmodern. Şi asta, încă din anii '60 ai secolului trecut.

Poezia şi jocul de-a poezia

Aureliu Busuioc scrie bine şi poezie, datorită inteligenţei sale artistice remarcabile. O antologie pe care şi-a alcătuit-o recent (la propunerea mereu inspiratului editor Gheorghe Prini), Punct, este un recital de poezie discursivă, paradoxală şi calculat-emoţionantă (semănând în esenţa ei, nu şi în ceea ce priveşte tehnica de versificaţie, cu poezia lui George Topârceanu).
Frumuseţea acestui mod de a scrie este desfăşurată (nu instantanee, ca în cazul poeţilor care se folosesc de metafore surprinzătoare). În plus, autorul ia o distanţă critică faţă de propriile lui emoţii, persiflându-le în surdină. Sau transformând poezia într-un joc de-a poezia, asemenea, din nou, postmodernilor (deşi s-a afirmat cu decenii înaintea lor; ceea ce reprezintă o dovadă în plus că postmodernii au inventat ceea ce era deja inventat).
Aşa se explică de ce poeziile sentimentale au un secret umor. Evocările nostalgice, de exemplu, par acompaniate de o pianină mecanică, efectul datorându-se enunţurilor scurte, sacadate, şarjat-simpliste:
"Visez la satul meu Oneşti/ Cu oameni harnici şi oneşti,/ La viile de pe ponoară,/ Ce tot coboară şi coboară/ Ca turmele din munţi la vale,/ Când toamnele doinesc agale.// Visez la merele domneşti/ Din merii satului Oneşti,/ Şi la tutunul foarte rău/ Din lunca Ichelului meu...// Şi-l tot visez/ şi-l tot ascult,/ Şi-l ştiu că s-a schimbat demult,/ Şi-i mulţumesc că s-a schimbat,/ Că nu-i Oneştiul celălalt,/ Că toamnele, când vin cu ploi,/ Nu urcă viile-napoi,/ Dar gustă merele domneşti/ Tot oameni harnici şi modeşti./Că stau bătrâni în cerc la joc/ Şi-l ştiu pe cel-lalt Busuioc,/ Ce mie îmi cădea bunic/ Şi-n viaţa lui n-a scris nimic,/ Dar lămurea la toţi mereu/ De ce-i tutunul foarte rău/ În lunca Ichelului meu.../ Că alţi bunici, în alte nopţi,/ Spun basme vechi la alţi nepoţi,/ Că sunt aceiaşi Făt-Frumoşii/ Şi beau primău/ şi-au nasuri roşii.../ Copilăria mea, Oneşti,/ Cu oameni harnici şi oneşti!..." (Oneşti)
Aureliu Busuioc scrie, surprinzător, şi poezie satirică propriu-zisă. Spre deosebire de precursorul său din secolul nouăsprezece, Grigore Alexandrescu, care practica o ironie ceremonioasă, poetul basarabean contemporan cu noi este violent-sarcastic. Ceea ce nu înseamnă şi lipsit de eleganţă. Versurile lui te fac să te gândeşti la o cravaşă mânuită de un prinţ furios. O furie princiară - aşa ar putea fi calificată ironia sa.
Un poem de această factură, antologic (dar nerecomandat copiilor, care îl pot citi doar cu acordul părinţilor) este Heraldică (profeţii), în care sunt imaginate steme... sexuale pentru diverse ţări. Citit în faţa unei săli pline, poemul ar declanşa asurzitoare hohote de râs. Reproducem pentru edificare ultima parte a poemului:
"Cât despre-Americi eu, vizionara,/ Nu-i văd decât pe ăia, cu ghitara/ Şi cu lambada lor în faptul verii/ Tot mai plătind tribut împerecherii/ Pe când ceilalţi, din Miază-noapte-anume,/ Importă prunci calici din restul lumii/ Deci stema lor cea dreaptă, mi se pare,/ Că-i o banană regulând dolarii.../ Nu vom uita de Rusia cea mare:/ Nici partenogeneză, nici clonare./ De unde sperma, clonul sau vaginul?/ Frumoasele îşi fac prin lume plinul,/ Cât despre ei, Ivanii, ce foloase/ Când spirtul li se scurge şi din oase?/ Deci stema ei; pe-un câmp, trântit pe-o rână,/ Un spermatozoid c-o sticlă-n mână.// Ce-a mai rămas? Japonia, desigur:/ Copiatorul face treaba singur:/ El ia copii cuminţi şi scoate copii./ Nici tu clonare, nici tu pofta popii,/ Doar nişte soia pentru proteine,/ Iar restul - ştiu dischetele mai bine./ Deci stema ei: modest, pe o măsuţă,/ Un foarte mic computer, dar cu puţă.// Nu, n-am uitat Moldova, plaiul mitic,/ va creşte năzdrăvan, deci mioritic:/ Va sta cu fundul gol la drumul mare/ S-o reguleze liber fiecare,/ Născând apoi în foarte lungi coloane/ oligofreni cu seceri şi ciocane./ Deci stema ei: cât coşcogea dulapul -/ Un cap de bou. Cum îi şi este capul..."
Trebuie să-i fim recunoscători lui Aureliu Busuioc că nu a imaginat o stemă şi pentru România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara