Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Aurelia Mocanu şi Pavel Şuşară în dialog despre Florin Ciubotaru de Pavel Şuşară


Aurelia Mocanu: Am avut, probabil, amândoi, surpriza celei mai recente expoziţii a lui Florin Ciubotaru, găzduită un timp destul de scurt de Galeria Simeza. A fost o expoziţie pe care artistul şi-a pregătit-o şi ca expoziţie de etapă la o vârstă seniorială şi la un prestigiu asumat de decenii, motiv pentru care a ţinut să fie impecabilă, iar acest lucru îl vom confirma împreună. Cei care au venit la vernisaj au avut prilejul sa vadă un Ciubotaru extrem de dozat, cu nişte probleme asupra limbajului picturii foarte fin formulate, cu problematizarea unor formule picturale enunţate în etapele anterioare, dar puse intens în lucru acum şi, mai ales, puse să rezolve declarat "viaţa unui motiv pictural". Este un pretext cripto-figurativ care evoluează cu o eleganţă, cu o inteligenţă plastică extraordinară, cu impunerea foarte serioasă a problemei cadrului şi suportului picturii în datele bidimensionalului, dar cu umor, cu rezolvări imprevizibile şi în primul rând cu un dozaj de etalare pentru o galerie anume, pentru un spaţiu anume. Este o adevărată lecţie despre ceea ce înseamnă să pregăteşti o expoziţie pentru un spaţiu dat. Cum vă raportaţi la primele mele impresii?

Pavel Şuşară: Sunt perfect de acord cu ceea ce ai spus. Cu adevărat, expoziţia lui Florin Ciubotaru de la Simeza a fost o expoziţie exemplară din toate punctele de vedere. În primul rând managerial, pentru că a demonstrat cum se face o expoziţie depăşind acea spontaneitate, acea vocaţie a improvizaţiei atât de obişnuită la noi, de a aduna obiectele pe care le ai la un moment dat şi de a le găsi cu tot dinadinsul o sintaxă în clipa în care le pui într-un spaţiu comun, într-o sală în care publicul are acces în mod legitim. Prima performanţă a acestei expoziţii este faptul că ea a fost gândită şi a funcţionat perfect ca o demonstraţie unitară, ca o structură cu un sens de lectură foarte clar şi cu o urmărire a traseului spaţial foarte convingătoare.

A.M. - Expoziţia s-a numit "Portret" şi a avut un afiş complicat, poate mai complicat şi mai explicativ în acelaşi timp decît expoziţia însăşi. Să repovestim în primul rând, dacă ne e permis, chiar demonstraţia.

P.Ş. - Aceasta e componenta exterioară a expoziţiei, este aparenţa ei mecanică, tehnică dacă pot să-i spun aşa. Există însă o performanţă şi în ceea ce priveşte administrarea propriei creaţii într-o anumită etapă şi a creaţiei înţelese ca energie structurată, ca formă de exprimare care a ajuns la un anumit statut, la un gen de maturitate, dar şi a creaţiei orientate, a creaţiei înţelese ca proiect şi nu ca discurs global. Din acest punct de vedere, expoziţia lui Florin Ciubotaru este una extrem de bogată în substanţă plastică şi în gândire estetică. Nu e o expoziţie care vine în consecinţa unei autorităţi dobândite şi care trage toate foloasele de pe urma acestei autorităţi. Până la urmă, este aproape un debut.

A.M. - Florin Ciubotaru şi-a ridicat o ştachetă foarte sus, atât pentru el, cât şi pentru tot ce înseamnă mediu profesional înconjurător, mai ales că este şi profesor şi este permanent înconjurat de tineri.

P.Ş. - Eu am perceput această expoziţie ca pe o expoziţie fără memorie, deşi pictorul a consacrat anumite motive şi un anumit tip de limbaj. Iar aceste motive, dintr-un anumit punctde vedere, sunt decelabile aici, chiar dacă au permanent în substanţa lor un coeficient de imprevizibil. După perioada lui figurativă, din anii '70-'80, aceea cu focul, cu lemnele...

A.M. - cu ghemele, cu spinii, cu gogoaşele de mătase....

P.Ş. - ...care trimitea explicit către un anumit tip de exterioritate, către structuri obiectuale pe care le exploata cu o insistenţă de multe ori halucinantă, Ciubotaru a trecut la structuri plastice pure; ovoidul, elipsoidul, care constituie un fel de nucleu generativ şi care iniţiază un discurs de semne în care coexistă două tipuri de tensiuni: o tensiune introspectivă, implozivă, şi una manifestă, explozivă, ambalate într-o retorică non-figurativă, dar foarte uşor de urmărit pe traseul acesta al imaginii.

A.M. - Au fost expoziţiile de la Rotondă Etaj 3/4 şi cea de la Dalles în care Ciubotaru era, într-un sens, cosmogonic, cu vidul acesta capturat pe o elipsă şi cu detalierea materiei magmatice din jur...

P.Ş. - Era un fel de demonstraţie despre cum pot fi instrumentate două componente esenţiale ale gândirii în general, nu neapărat plastice: capacitatea de analiză şi capacitatea de sinteză. Analiza şi sinteza, micro- şi macro- existau simultan în aceeaşi expoziţie. De data aceasta, Ciubotaru a venit cu o expoziţie care îi confirmă traseul, pentru că nu e ruptă de discursul lui general, dar care, în acelaşi timp, îl şi contrazice în retorica pe care a instituit-o. Este un tip de compoziţie, mai exact un tip de imagine care a ieşit din bidimensional şi s-a revărsat cumva şi în spaţiul din jur, în cel tridimensional. Din acest motiv, pictorul a dat o importanţă mult mai mare suportului, aspectului tehnic propriu-zis, decât instrumentelor legitime ale picturii care sunt suprafaţa, suportul, tuşa, culoarea...

A.M. - pe care le onorează, de altfel, magistral... Inteligenţa suportului şi jocul cu fragmentarea, cu reobiectualizarea unei schiţe într-un ansamblu de schiţe şi apoi, în sala ultimă, suportul însuşi, ramă cu adâncime, cutie cu transparenţe, pictura pe plexiglas...

P.S. - Senzaţia pe care o creează privitorului e de spaţiu absolut securizat, nontangibil, aseptic. Această joacă a lui Ciubotaru cu suprafaţa de tip tradiţional, dar şi cu o anumită aspiraţie spre obiectualizarea picturii fără a mima însă sculptura, face ca pictura să se transforme în obiect prin propriile ei resurse, printr-un fel de evoluţie firească, de creştere legitimă şi de la sine înţeleasă. Pe de altă parte, este de reamarcat extrem de interesanta tinereţe a picturii lui Florin Ciubotaru. Există o dimensiune ludică...

A.M. - ...absolut năzdrăvană. Prin însăşi această figură incertă pe care şi-a ales-o, între sămânţă şi paletă, această semisferă oarecum cu chip care e aparent neplăcută şi spre care evoluează în absolut toate desenele lui, uneori întâlnindu-se cu o pisică zbuciumată sau cu o siluetă de friptură de pui, creează o ecuaţie de un dozaj extraordinar. Eu i-am spus o expoziţie "farmacon" pentru că lucrează cu otrăvuri şi elixiruri într-un dozaj extraordinar. Şi circuitul expoziţional este foarte bine conceput.

P.S. - În mod evident el păstrează autoritatea înaltă a unor repere pe care le avea dinainte. Acest semn în formă de rinichi, de ovul care merge către un anumit tip de fetus, către o fiinţă nedefinită încă, dar care are un clar potenţial germinativ, un potenţial cosmogonic...

A.M. - ...mie mi-a plăcut să-l asemăn şi cu o paletă de pictura, e şi unealta artistului... Acest incert al figuraţiei e o specialitate a lui Ciubotaru, să pună în joc un motiv cât mai banal.

P.Ş. - Pe de altă parte, există şi o glisare permanentă între acest motiv neidentificat încă, dar cu un potenţial generativ extrem de puternic, şi anumite elemente denotative care par a fi un fel de degradare, prin evoluţie, a acestui motiv originar. Dacă ne uităm bine chiar la modul în care şi-a pus pe perete lucrările se va vedea că şi aici există modalităţi de manipulare a obiectului. Pe de o parte, e hârtia aproape neadministrată, pictată şi prinsă în pioneze; un fel de sălbăticie, de eboşă de atelier, dar şi o stare placentară a pânzei, iar, pe de altă parte, există produsul foarte bine administrat, dus până la calofilie, constrîns la un fel de disoluţie prin perfecţiune. Iar acest tip de migrare a motivului cosmogonic spre forma istoricizată, a ovoidului spre ipostaza lui degradată prin evoluţie, se regăseşte inclusiv la nivelul obiectului.

A.M. - Am o metaforă cinematografică pentru cele doua săli ale galeriei: lucrurile se joacă între Călăuza lui Tarkovsky şi Matrix, între materia colcăitoare şi finitudinea artificială.

P.Ş. - Oricum, Florin Ciubotaru e o natură paradoxală, construită pe adversităţi, el fiind simultan un voluptuous şi un geometru, un arhitect şi un distrugător al formelor. Tipul acesta de oscilaţie între zone extreme nu e străin de structura lui profundă. Din acest punct de vedere, expoziţia este o performanţă pentru că pictorul a reuşit, în pofida aparentei oboseli pe care o afişează el ca persoană, să fie de o acurateţe şi de o vitalitate adolescentină în expresia şi în substanţa ei. Cred că Florin Ciubotaru nu ar fi putut să facă această expoziţie fără infuzia de nebunie, de non-convenţional, pe care calitatea lui de profesor, permanent în mijlocul tinerilor, i-a pus-o la dispoziţie. Lecţia de cristalizare a început cu el însuşi. Şi tot el este cel mai fidel şi poate cel mai spectaculos discipol al lui Florin Ciubotaru.

P.S. Pe 9 august, Florin Ciubotaru a împlinit 65 de ani. Dialogul de mai sus este şi o urare implicită pe care i-o facem cu acest prilej.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara