Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Aurel Pantea: „Înclin să cred că, din iubire, divinitatea căreia mă adresez în poezie, Isus Christos, mă înţelege şi îmi seamănă“ de ---

Stimate Aurel Pantea, te-ai născut la Cheţani, un sat din Mureş. Ce semnificaţie are locul naşterii, pentru tine, pentru creaţia ta?

Satul meu s-a păstrat în memoria mea în serii de imagini ireale. Mi-l amintesc cum îl vedeam în zile de iarnă. Era şi a rămas pentru mine o imagine pură, de un onirism chagallian. Iarna, prin nămeţi orbitori de albi, văzut de departe, cu casele lui albastre, venea în privire ca din altă lume. Dar am în memorie şi un alt sat, cu oameni aspri, munciţi de zile grele şi nopţi fără somn, terorizaţi de grija zilei de mîine. Ţin minte şi satul ce se comporta ritualic. Asta pînă la apariţia ceapeurilor. Odată cu astea, a început ştergerea memoriei. Satul meu intim şi ocrotitor e legat ombilical de prezenţa mamei. Cu ea şi prin ea am descoperit treptat lumea. Grijile ei, poveştile pe care mi le-a spus, serile cînd mă îmbrăca pentru somn cu o cămăşuţă lungă şi mă punea să rostesc rugăciuni înainte de culcare, asprimile ei de femeie ce a născut zece copii, eu fiind al zecelea, le ţin minte pe toate. În energiile ce vin şi azi în poemele mele, se simt şi acele puteri, ce mi-au marcat imaginarul. Jocurile copilăriei mele, încărcate de voluptăţi păgîne, se recunosc şi în imaginarul meu de acum. Încă de pe atunci simţeam un erotism irezistibil faţă de toate ale lumii imediate. Critica literară a remarcat imaginarul meu determinat de două elemente fundamentale: apa şi pămîntul. Simpatia obscură pentru aceste două elemente, ce presupun un simţ tactil îndrăgostit, o resimt şi acum.

A existat un factor declanşator al pasiunii tale pentru literatură şi, mai ales, pentru poezie? Ai avut în preajmă un mentor, o carte formatoare, un model?

A existat. Primele versuri le-am scris oarecum inconştiu. Am zis să scriu şi eu poezii. Şi am scris caiete întregi, fără conştiinţa unei identităţi poetice. Despre această perioadă am povestit mai amplu în interviul doamnei Gabriela Chiciudean, din anul 2008, Aurel Pantea sau poetul pentru care poemul se naşte greu. Întîlnirea cu poetul Vasile Dan a fost decisivă pentru deschiderea spiritului meu spre marea cultură. La cincisprezece ani, Vasile îmi dădea să citesc: Dostoievski, Camus, Celan, Trakl, Rilke. Lecturile de atunci sunt încă vii în imaginarul meu. Cred şi acum că dincolo de fatalitatea datelor psihice, pentru un poet sînt decisive primele lecturi. Vasile trăia în Cluj, dar venea în vacanţe în sat, povestindu-mi adevărate mituri despre viaţa literară clujeană. Fascinaţia pentru acel oraş am avut-o încă din şcoala generală, graţie lui Vasile Dan, iar studenţia mea în Cluj a fost încununarea unor aspiraţii devoratoare.

Ce semnificaţie a avut pentru Aurel Pantea întâlnirea cu Literele clujene şi cu ambianţa „Echinoxului”? Ce semnificaţie are, în general, Transilvania, pentru tine şi poezia ta?

„Echinox”-ul înseamnă pentru mine, în primul rînd, întîlnirea cu Ion Pop. Am dat examen de admitere la Filologie la Cluj şi am picat. Disperat, m-am dus acasă şi într-o buimăceală a mîniei şi exasperării, mi-am răscolit „arhiva” cu poeme, am luat la întîmplare cîteva şi „am fugit” la Cluj să îl caut pe Ion Pop. „Echinox”-ul şi echinoxiştii, alimentat de poveştile lui Vasile Dan, erau pentru mine nişte realităţi parcă de dincolo de lume. Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea erau pentru mine nişte zei. Multă vreme am avut, încă mai am, o adevărată religiozitate pentru ce însemna şi ce înseamnă pentru mine personal „Echinox”-ul şi întemeietorii lui. Între timp, spiritul critic a clarificat lucrurile, iar religiozitatea de început a fost înlocuită de o admiraţie profundă şi lucidă. L-am găsit pe domnul Ion Pop la Arizona, local mitic pentru scriitorimea clujeană, însoţit de Al. Cistelecan, Al. Th. Ionescu şi Ioan Buduca. I-am arătat pripit şi bulversat poemele, le-a citit în maniera inimitabilă a domniei sale şi mi-a dat un nou curaj cînd mi-a propus să publice unul dintre ele în revista „Echinox”. Starea mea sufletească era cu totul alta. Mi-am zis să se ducă naibii toate examenele picate, toate filologiile, intrasem deja în Pantheon. Fiecare poet echinoxist a trecut prin ceremonialul de lectură a propriilor poeme, instituit de domnul Ion Pop. Fiecare, în timpul lecturii, a trecut de la agonie la extaz şi invers. Atunci, ca şi acum, Domnul Ion Pop poseda şi posedă o pedagogie inefabilă a junelor spirite creatoare. Cred că în Istoria literaturii române contemporane locul domnului Ion Pop este similar cu cel al lui Eugen Lovinescu, ţinînd seama de ipostaza domniei sale de director de conştiinţe creatoare. Civilitatea domnului Ion Pop, spiritul moral, intelectualitatea onestă, camaraderia exigentă, truda robace, fără emfază, „să nu te-ngîmfi”, repeta domnia sa, cînd vreunul din noi trăia un triumf, se recunosc în personalitatea fiecărui echinoxist. Trecerea mea pe la „Echinox” a însemnat, de asemenea, întemeierea unor prietenii cu: Ioan Moldovan, Augustin Pop, Mircea Petean, Ion Cristofor, Georg Aescht, Virgil Podoabă, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Al. Cistelecan, Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Dan Damaschin, Gheorghe Perian, acum, scriitori remarcabili. Am mai spus-o, „Echinox”-ul are cel puţin o semnificaţie echivalentă celei a „Cercului literar”. Poezia care s-a scris şi se scrie în Transilvania se diferenţiază de poezia scrisă în alte provincii româneşti prin două dimensiuni fundamentale: prezenţa sacrului şi un extrem de pregnant angajament existenţial. Problematizarea celor două dimensiuni ale lumii e făcută de nişte conştiinţe poetice marcate de o istorie aparte şi de o cultură aparte. Conştient sau nu, mai vădit sau mai subtil, în scrisul fiecărui poet transilvănean se recunosc fragmente ale sublimului şi dramatismului istoriei transilvane. Să nu uităm că şi influenţele culturale în Transilvania au fost altele decît în sudul sau în estul ţării.

Cum, când, în ce împrejurări ai debutat editorial? Care a fost reacţia criticii literare? Te simţi îndreptăţit sau, din contră, nedreptăţit de critică? Care crezi că ar trebui să fie raportul optim dintre poet şi critic?

Am debutat la Editura „Albatros”, în 1980, graţie lui Ştefan Aug. Doinaş şi lui Laurenţiu Ulici. Casa cu retori, volumul meu de debut, a avut destule ecouri critice. Au scris despre acea carte critici importanţi: Nicolae Manolescu, Ion Pop, Virgil Podoabă, Laurenţiu Ulici etc. Carte polemică, marcată de sarcasme, spirit parodic. Mă bucur să constat că spiritul critic a remarcat existenţa în imaginarul meu a unor nuclee ce s-au amplificat în cărţile următoare. Şi cărţile următoare au fost elogiate de critică. Spiritul meu poetic se are bine cu critica literară. N-am cerut niciodată unui critic să scrie o cronică despre una din cărţile mele. Unele au prefeţe. Pentru acele prefeţe am vorbit, fireşte, cu autorii lor. Cred că au scris despre cărţile mele de poezie aproape toţi criticii importanţi de acum: Al. Cistelecan, Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Gh. Grigurcu, Ion Pop, Mircea Muthu, Radu G. Ţeposu, Nicolae Oprea, Cornel Moraru, Irina Petraş, Iulian Boldea, Ioan Holban, Paul Cernat, Andrei Terian, Mircea A. Diaconu, Ştefan Borbely, Dan Cristea, Daniel Cristea- Enache, Cosmin Ciotloş etc. Dar şi scriitori importanţi: Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Dumitru Augustin Doman, Kocsis Francisko, George Vulturescu, Nichita Danilov, Ovidiu Pecican, Vasile Dan, Mircea Stâncel, Cornel Nistea etc. „Raportul optim”, cum spui, dintre poet şi critic se naşte atunci cînd poetul scrie o carte bună sau proastă, iar criticul scrie convingător despre valoarea sau lipsa de valoare a cărţii respective. Intruziunea unor realităţi psihice extraliterare a făcut rău de fiecare dată receptării critice a unei cărţi. Fireşte, sunt îndrăgostit de acel tip de critică ce simpatizează cu opera. Asta nu înseamnă că spiritul raţionalist ce întreţine o distanţă între operă şi conştiinţa critică, mi-ar displăcea. Dar poezia este o artă gingaşă, ce solicită mai degrabă comprehensiunea iubitoare, în defavoarea unui raţionalism nemilos. Mizez pe faptul că adevărata critică de poezie este similară, dacă nu identică, unei hermeneutici instaurative, mai degrabă decît uneia a suspiciunii. Ceea ce nu înseamnă că spiritul critic comprehensiv abdică de la raţionalismul necesar înţelegerii operei poetice. Însă, în competiţia dintre explicaţia şi înţelegerea poeziei, aş apăsa balanţa, fără să provoc grave injustiţii, în favoarea spiritului comprehensiv. Ce e ciudat, în imediata contemporaneitate, e faptul că, dacă într-o conversaţie, vine vorba despre Gaston Bachelard, unele feţe sunt inundate de rictusuri de refuz şi superioritate în raport cu numele pomenit. Feţele respective devin apoi gureşe, afirmînd ritos că Bachelard e depăşit. Dacă ai răbdare să prelungeşti conversaţia cu acele feţe, constaţi că feţele respective n-au văzut nici o pagină din Bachelard, Jean Pierre Richard, Georges Poulet, Maurice Blanchot sau Starobinski.

A existat un moment de cumpănă, în activitatea ta creatoare, un moment de urgenţă şi stringenţă ce a determinat, la un moment dat, propriul tău demers creator?

Momentul de cumpănă a fost scrierea Persoanei de după amiază, a doua mea carte. De acolo începe mitologia mea poetică. Începînd cu acea carte, subiectul meu liric a început să se configureze cu pregnanţă, fapt remarcat de altfel de critica literară. Spun asta, deoarece consider că subiectul liric al unui poet este unic şi ireductibil la orice alt poet, din orice literatură. Această convingere, deşi sunt contrazis de spirite poetice uriaşe, mă determină să privesc cu îndoială heteronimia. Fireşte, subiectul poetic poate să cunoască mai multe faţete, dar sunt convins că toate acestea sunt nutrite de acelaşi indeterminat.

Critica a plasat poezia ta în limitele unui expresionism transilvan. Te regăseşti în această încadrare? Ce este, pentru tine, postmodernismul? Dar expresionismul? Se pot, acestea, concilia?

Mă simt bine în expresionism. Cred că spiritul meu poetic nu este fiul „epocii întîmplătorului”, cum spunea despre modernitate un mare filosof din secolul al XIX-lea. Hegel, despre el e vorba, identifica modernitatea, „în zilele noastre”, scria el, cu pierderea fundamentelor sacrului din om, cu un deicid, în fond. Postmodernismul, dincolo de criza imaginaţiei, pune accent pe lipsa de fundamente a imaginaţiei. Sursa acestei situaţii se află tot în gîndirea filosofului la care mă refeream. Un postmodern, dacă e întrebat al cui fiu este poate răspunde că e copilul literaturii de pînă la el. Dar se raportează la acea literatură cu ironie, dacă nu cu lipsa de respect pe care o ai faţă de o realitate fără fundamente ontologice. Parodierea unor paradigme e echivalentă cu neîncrederea că acele paradigme au fundament ontologic. Eu cred că expresia poetică e absolută şi poartă o încărcătură ontologică maximă. Ştiu, cu postmodernismul se afirmă un nou model de literatură. Dar după parodierea paradigmelor, ce pui în loc? Constaţi că eşti fiul hazardului. N-ai fundament ontologic. Eu cred că există o fatalitate a identităţii poetice. Eşti şi nu eşti în totalitate ceea ce îţi propui să fii ca poet. În identitatea lirică vin şi energii mai puternice decît voinţa subiectului. Conlocuirea lucidităţii şi voinţei cu acele energii edifică subiectul poetic. Expresionismul poeziei pe care o scriu e produs al convingerii că sunt „fiu al pământului şi al cerului înstelat”. Paradigma orfică se conjugă bine cu angajamentul existenţial total pînă la dramă. Un subiect poetic livrat total, fără ironie, experierii acelui tip de real, născut din aducerea tuturor timpurilor trăite în prezentul expresiei, ar putea fi o reprezentare a naturii mele expresioniste. Aceasta are o natură erotic-religioasă foarte pregnantă, fapt ce o dispune spre trăirea fără rezerve a tuturor fericirilor şi dramelor. Am scris o carte despre poeţi ai transcendenţei pline, formulă de opoziţie faţă de teoria lui Hugo Friedrich, transcendenţa goală, aplicată modernităţii poetice. Formula aceasta este injustă şi nu acoperă nici pe departe întreg spaţiul poeziei moderne. Cum ai putea vorbi despre transcendenţă goală în poezia lui Paul Claudel, Rilke, Trakl, Manley Hopkins etc. Transcendenţa poeţilor e tot timpul plină. Poezia e limbaj simbolic. Plinătatea transcendenţei poeţilor rezultă din însăşi definiţia simbolului.

Cum vezi realizările de până acum ale generaţiei ’80? Dar perspectivele sale de afirmare/ evoluţie? Şi-a onorat această generaţie toate promisiunile?

Sunt de acord cu ideea că schimbarea de paradigmă a poeziei române contemporane a fost posibilă odată cu afirmarea poeţilor generaţiei ’80. Poeţii acestei generaţii încă nu au terminat de scris. Dar spectacolul expresivităţii poeziei lor e încă provocator. Optzecismul poetic, fapt remarcat de spiritul critic, are extrem de multe şi evidente nuanţe. Două dimensiuni găsesc drept definitorii pentru optzecismul poetic: spiritul postmodern marcat de ironie şi parodie, născut din entuziasm cultural şi suprasaturaţie în raport cu un anume model de literatură. Zeul tutelar, cum s-a spus, al acestei facţiuni a optzecismului poetic este, fireşte, Caragiale. Dar, cum remarcau Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, acest tip de poezie se naşte şi din dorinţa nestăvilită de-a experimenta. Situaţia acestui tip de poezie este oarecum ambiguă: n-are vehemenţa negatoare a avangardismelor şi mizează totul pe ironie, parodie şi sarcasm, generînd convingerea că doar acesta este singurul mod de a fi al poeziei. Cealaltă dimensiune a optzecismului poetic este cea numită expresionistă sau neoexpresionistă. Aceasta se recunoaşte în poemele poeţilor ardeleni, dar şi la Mariana Marin, şi la Magdalena Ghica (Magda Cârneci), şi la Nichita Danilov.

Care ar fi cea mai potrivită definiţie a acestei întâlniri miraculoase dintre gând şi cuvânt care este poezia? Cum şi din ce se naşte poezia ta?

Fiecare poem al meu reprezintă o aproximare, o cuantificare parţială a indeterminatului. Asta deşi, cînd scriu, am convingerea că pot codifica întrutotul indeterminatul. Angajamentul e total. Dar de fiecare dată ratez. Ca urmare, nu scriu un Poem, scriu poeme. Mi-amintesc, aici, o idee heideggeriană. Filosoful german, într-un studiu despre Trakl, afirma că fiecare poet este destinat să scrie un unic Poem. Acest unic Poem ar fi menit să exprime întreaga existenţă a poetului respectiv, indeterminatul în integralitatea lui. Acest unic Poem heideggerian, am mai spus-o, este similar, dacă nu identic, „stării poetice” despre care vorbea Paul Valéry. Valéry scrie că toţi oamenii au stări poetice, dar numai unii sunt poeţi. Răspunzînd la întrebarea de ce doar unii sunt poeţi, Valéry afirmă că devii poet cînd întîlneşti Vocea Publică, Limba. Dacă pentru ceilalţi oameni limba are o condiţie instrumentală, pentru poet întîlnirea cu ea este doar un prilej de-a o reinaugura, încercînd prin asta să codifice integral indeterminatul. Fiecare poem reprezintă o ratare a exprimării integrale a acestui indeterminat. Poezia pe care o scriu se nutreşte din convingerea că suntem mandatari ai nonverificabilului. Încă nu a demonstrat nimeni, şi nu va demonstra niciodată, că poezia greşeşte. Poeticul reprezintă un grad maxim de înţelegere a lumii, a sinelui şi a celorlalţi. Există ceva ireductibil la alte înţelegeri ale lumii, în actul poetic. La fel cum poetul scrie poeme , încercînd să surprindă Poemul său integral, cititorul de poezie încearcă să afle Poemul său, citind poeme.

Prin pragmatismul ei funciar, lumea de azi s-a îndepărtat radical de lirism. Prin ce modalităţi s-ar putea efectua o binevenită întoarcere la lirism?

Ştiu, s-au scris cărţi serioase despre moartea literaturii. Basme şi basne. Literatura, produs al imaginaţiei, e fundamental legată de rostul omului în lume. Ar trebui un cutremur în condiţia umană, în măsură să producă dispariţia imaginaţiei, ca să se poată vorbi de moartea literaturii. Dar, aşa cum s-a spus, moartea literaturii eşuează într-un nou mod de a fi al literaturii. Or, se ştie, de la geneza literaturii s-au succedat cîteva forme de literatură. Pot să apară şi altele.

Cum, cât, când scrii cel mai bine? Ai tabieturi sau habitudini ale scrisului? Este trăirea poetică un exces, o risipire sau, dimpotrivă, ea înseamnă discreţie, elen transferat în interioritate?

N-am tabieturi. Duc germenul unui poem zile în şir săptămîni în şir, luni în şir pînă la declanşarea seriilor imagistice. Scriu în pat, la catedră, pe stradă. Starea poetică, cum se ştie de la Valéry, este iraţională şi imprevizibilă.

Poemele tale au, în sine, o anume religiozitate, resimţindu-se de o adiere a sacralităţii. De altfel, ai şi coordonat o carte axată pe problematica sacrului. Au existat circumstanţe în care ai avut o conştiinţă – mai limpede, sau mai tulbure – a unei asistenţe a transcendentului? În ce raporturi se pot afla poezia şi sacrul?

Religiozitatea mea este una funciară şi datează din primii ani ai copilăriei, rod al educaţiei creştine pe care am primit-o de la mama mea. Raporturile cu sacrul au cunoscut cutremurări, un acut sentiment al păcatului, rebeliuni, căinţe şi refuzuri, bucurie. În cele mai recente cărţi ale mele, experienţele mele cu sacrul încep să se întrevadă cu toată „oastea” de probleme pe care le are un simplu păcătos. Înclin să cred că, din iubire, divinitatea căreia mă adresez în poezie, Isus Christos, mă înţelege şi îmi seamănă. Sper să nu am o atitudine blasfemică, gîndind astfel.

Ai scris şi ai publicat, în afară de cărţile de poezie, şi cărţi de critică literară şi eseu. Care sunt motivaţiile unei astfel de dorinţe de a asuma spaţiul acesta al teoriei, eseisticii, criticii literare?

Scriu critică literară din simpatie faţă de o carte sau alta, faţă de un poet sau altul. Mă delectez. Dar scriu şi din obligaţii didactice. Bune şi astea. Pe de altă parte, spiritul teoretic prezent într-un act critic îmi clarifică problemele mele de profesor şi, nu în ultimă instanţă, de scriitor. Spiritul critic are pentru mine un rost orientativ.

În momentul de faţă, poezia, literatura, cultura, în general, par să parcurgă o perioadă de criză. E o criză de creaţie sau una de receptare? Cum s-ar putea ieşi dintr-o astfel de situaţie nefastă?

În această perioadă, în care cu (diz)graţie trăim, se desfăşoară un „cumplit” război între două galaxii: galaxia Guttenberg şi galaxia Bill Gates. Războiul este în plină desfăşurare şi fiecare din aceste galaxii cîştigă şi pierde ba o bătălie, ba alta. Este vorba, fireşte, de conflictul dintre două tipuri de civilizaţii, civilizaţia tiparului şi cea a imaginii informatizate. S-ar putea, totuşi, ca acest război între cele două tipuri de civilizaţii să aibă un final fericit, în sensul că, după stabilirea tratatelor de pace, cele două moduri de a fi ale umanului, culturalmente vorbind, să renunţe la conflict şi să se completeze unul pe altul.

Cum te situezi faţă de generaţiile mai noi? Pe cine mizezi, dintre cei tineri? De ce?

Poezia tinerilor, pusă de spiritul critic sub două etichete zdravene, minimalismul şi mizerabilismul, are fundamente în deblocarea psihică, generată după 1989, în întreaga societate românească. Amîndouă aceste dimensiuni au ca fundament rebeliunea. În fervoarea confesiunii, minimaliştii, ducînd „democraţia” expresiei la extreme, riscă să cadă în apoetic. Iar retorica rebelă a mizerabiliştilor, cu libertăţile maxime pe care le comportă, îşi are surse în optzecismul poetic. Există însă în poezia nouăzeciştilor şi douămiiştilor un tip de confesiune ce poate fi apropiat de neoexpresionişti, cu fundamente în cealaltă nuanţă a poeziei optzeciste, cea a angajamentului existenţial profund. Îmi plac poeţii ce amplifică tipul de angajament existenţial, recognoscibil în cărţile optzeciştilor ardeleni. Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu, Teodor Dună, Daniel Dăian, mai sunt şi alţii.

Îţi mulţumesc pentru amabilitatea cu care ai răspuns la întrebările mele!

Interviu realizat de Iulian Boldea

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara