Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Augustin Buzura de Ioan Holban

Nuvelele din cele două volume publicate de Augustin Buzura în deceniul șapte, Capul Bunei Speranțe (1963) și De ce zboară vulturul? (1966), marchează existența acelui filtru al prozei scurte prin care și-au trecut uneltele și substanța epică cei mai mulți dintre romancierii români contemporani. Povestirile din De ce zboară vulturul? pot fi considerate, din această perspectivă, ca niște fișe ale viitoarelor romane, eșantioane de analiză a sentimentelor și obsesiilor interioare; cele mai multe narațiuni caută depistarea resorturilor complexe care declanșează trecerea în ordine psihologică de la senzație (sentiment) la obsesie.
Modalitățile demersului analitic și coordonatele psihologice pe dimensiunile cărora evoluează personajul, precizate în nuvelele celor două volume amintite, constituie nucleele în jurul cărora își structurează materia epică romanul Absenții (1970). De altfel, cred că textul acestei cărți reprezintă opera lui Augustin Buzura, cartea în măsură să ofere „efigia“ unui destin literar și o sinteză quasicompletă a substanței și procedeelor narative de abordare a acesteia, prezente în celelalte cinci romane scrise ulterior: Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1976), Vocile nopții (1980) Refugii (1984) și Drumul cenușii (1988). Victimă a propriilor complexe și nemulțumiri, reactualizate de fiecare dată când rămâne singur cu sine în camera cu pereți cenușii, doctorul Mihai Bogdan se află la punctul de frontieră a existenței, când tot ceea ce a trăit este supus unui examen sever al conștiinței lucide, sensurile trecutului putând trasa căile viitorului. Ca și Dan Toma din Fețele tăcerii, Cristian Ion din Orgolii și Ștefan Pintea din Vocile nopții, personajul central din Absenții se definește în limitele raportului care se creează între necesitatea descoperirii adevărului, a regăsirii identității de sine, pierdute în zona obscură a pre-sentimentelor și compromisul cu sine și cu ceilalți pentru asigurarea confortului social. Momentul confruntării cu propriul trecut constituie un timp al autoanalizei pe care ființa încearcă să-l evite mereu prin intermediul ipostazelor compromisului (social, material, erotic), conturând acea dramatică fugă de sine.
Cu o aceeași vocație a durerii, pentru care suferința constituie un purgatoriu al cunoașterii, pendulând permanent între certitudine și compromis, ziaristul Dan Toma, personajul central din romanul Fețele tăcerii, are multe dimensiuni psihologice și biografice comune cu acelea ale doctorului Mihai Bogdan. Dan Toma suferă de „mania“ pustiitoare a dreptății absolute, obsedat de un principiu căruia nu-i admite înfățișările sale reale. Cu Fețele tăcerii, Augustin Buzura nu-și diversifică atât tipologia personajului, cât tehnica de abordare a acesteia; discursul narativ al acestui roman propune modalitatea anchetei, a verificării unui adevăr din perspectiva mai multor puncte de vedere consemnate de ziaristul pentru care omul se identifică cu calitatea faptelor sale. În limitele confruntării cu indivizii aparținând unor alte categorii sociale și, în egală măsură, altor generații, Dan Toma își evaluează propriile-i gesturi. De aceea, momentul dialogului sau al falsului dialog coincide cu acela al autoverificării: raporturile se schimbă, anchetatul devine anchetator, confesiunea interlocutorului declanșând monologul interior – instanță a judecării propriului trecut. Evenimentele anchetate de Dan Toma aparțin „obsedantului deceniu“, dar demersul său vizează mereu faptele cotidiene și psihologia celui care deține puterea, pentru care gloria este o centură de siguranță în plus.
Ca și în cazul celorlalte două romane amintite, narațiunea din Orgolii se dezvoltă pe dimensiunile acelorași raporturi tensionale care se creează între fizic și psihic, convingere și credință, viață și moarte, prezent și trecut, implicare și absență. Organizarea în discurs a acestor corelații se face prin intermediul cazului Cristian Ion, iar modalitatea de concentrare a lor este aceea a relației stabilite între preocupările savantului și îndatoririle omului. Astfel, închiderea în universul cercetării din care sunt excluse sentimentele, prieteniile, provoacă o dramatică confruntare între sfera eului interior și aceea exterioară, a contactului uman. Refuzul confruntării cu ceilalți anulează statutul existențial al omului Cristian Ion, aflat în fața opțiunii între prezența activă în arenă, care presupune redescoperirea dimensiunii umane, și absența, însingurarea prin distanțare de ceilalți. Destinul doctorului Cristian Ion se conturează prin focalizarea unghiurilor de vedere ale diferitelor personaje, urmând o modalitate utilizată și în Fețele tăcerii: textul Orgoliilor reconstituie punctele de vedere ale vocilor trecutului (Redman și Varlaam) și cele ale vocilor prezentului (Andrei, Codreanu, Vera, Anania), pentru care Cristian Ion devine o măsură a aprecierii propriei lor vieți.
S-a spus că, o dată cu Vocile nopții, Augustin Buzura depășește o etapă de creație, înnoindu-și substanțial formula și materia narativă. În fapt, romanul din 1980 urmărește fidel coordonatele psihologice ale unui personaj, Ștefan Pintea, a cărui structură interioară este identică cu aceea a lui Mihai Bogdan, Dan Toma sau Cristian Ion: aceeași pendulare perpetuă între adevăr și compromis, același gol afectiv care protejează, dar, în același timp, înstrăinează ființa străbătută de aceeași nevoie acută a eliberării de sine și de acea dureroasă aspirație spre „altceva“, aceeași identitate creată între individ și ideea (fapta) iubită, același organic exces de luciditate; starea ființei este aceea de plutire sterilă pe deasupra lucrurilor, venind în contradicție cu efortul rațiunii lucide de a se înfige în lucruri și de a le descoperi dinamica devenirii lor interioare: Ștefan Pintea caută mereu alte paleative pentru a supra-viețui. Două sunt, totuși, elementele de noutate pe care le aduce textul acestui roman: un limbaj eliberat de contorsionările anterioare, datorate excesului de psihologism, cu evidente trimiteri la un savuros cod lingvistic argotic și familiar și o altă textură socială investigată: doctorii Mihai Bogdan, Cristian Ion și ziaristul Dan Toma se pot regăsi în muncitorul Ștefan Pintea, iar laboratorul de cercetare și redacția ziarului – în căminul de nefamiliști al unei fabrici.
Cu primul volum din ciclul epic Zidul morții, Augustin Buzura regăsește spațiul narativ, structura umană și recuzita procedeelor din primul său roman, Absenții, pe care l-am numit mai înainte cartea-efigie a prozatorului; în acel prim text romanesc, apărut în 1970, Augustin Buzura trasa liniile de forță ale unei problematici care nu a încetat, de atunci, să-l preocupe. Istoria se scrie în Refugii prin urmărirea atentă a fiecărei etape și definirea „din mers“ a fiecărui element component; antiutopia (sau „atopia“) este termenul care poate acoperi sensul evoluției destinului personajului – acel model uman finit,cât și finalitatea constituirii imaginii lumii în ceea ce un personaj numește „universul final “: acestea sunt „țintele“ romanului, punctele-cheie ale problematicii sale și, într-un sens mai larg, „pivoții“ universului epic al lui Augustin Buzura. Ioana Olaru este – cum observam mai înainte – ultimul model uman finit pe care îl oferă proza lui Buzura, Refugii fiind textul care „epicizează“ o formulare „filosofică“ a condiției umane și care își propune să „povestească“ procesul din „realitate“ prin care se certifică „antiutopia“.
Iar dacă modelul uman finit este reprezentat, în principal, prin „modelul“ Ioana Olaru, universul final – cealaltă „antiutopie“ a lui M.N.S. – se regăsește în conturul lumii, al spațiului epic; figurare a structurii personajelor – „alambicată, aleatorie, torturată de obsesia de a supraviețui“ –, lumea își selectează în roman acele calități care converg spre labirint și spre culoarea cenușie.
Iar Refugii, mai mult decât celelalte cărți ale lui Buzura, mizează pe această semnificație a raporturilor de forță. De altfel, secvența de închidere a romanului fixează în chip definitiv destinul personajului prin intermediul unei imagini venind pe o cale „culturală“ dinspre spațiul pictural: în reproducerea după Parabola orbilor a lui Breugel, aflată pe unul din pereții cabinetului doctorului Vlad Cosma, Ioana Olaru se caută și se descoperă pe sine, pe aceea închisă între cenușiul agresiv al pânzei (ecranului) din fața sa și „pata neagră“, nu mai puțin agresivă, a autorului antiutopiei pe care o „practică“ destinul său: tabloul lui Breugel este peretele celebrei grote, pe care ochii caută adevărul și nu descoperă decât „copiile“ sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara