Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
August - Septembrie de Gabriela Ursachi


Ca scriitor iluminist de contur european, I. Budai Deleanu îşi măsoară dintru început anvergura unui intelect de excepţie în preajma cărturarilor din gruparea Şcolii ardelene, al cărui vîrf se va dovedi prin Ţiganiada lui. "Poemationul eroi-comico-satiric"constituie "un product nou", după cum se ambiţionează chiar "auctorele" în a-l situa pe linia originalităţii şi este limpede că el cunoaşte îndeaproape "preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rînduită" pentru a deveni cel dintîi poet român conştient că se poate face şi în limba românească aceeaşi poezie "mai ridicată şi mai subţire, cum se află la alte neamuri". Primul născut dintre cei zece copii ai preotului Solomon Budai din Cigmău, Ioan, vede lumina zilei pe la 1760 (este contemporan nu doar spiritual, ci şi fizic cu unul dintre marii lui inspiratori, Voltaire) şi se stinge la 24 august 1820, la Lwow. De remarcat faptul că nu se cunoaşte pînă astăzi nici un portret de-al său, iar din puţinele date legate de sfîrşitul vieţii s-ar putea deduce că a murit sărac (lăsase datorii în sumă de 4829,37 florini şi lucruri în valoare de numai 430,19 florini - dacă e să dăm glas şi concreteţe surselor lui Al. Piru din Varia ) şi hărţuit de creditori precum Odobescu, cu care împărtăşeşte din acest punct de vedere soarta de "personaj balzacian". Reuşise să obţină, totuşi, pe calea diligenţelor şi a petiţiilor fără număr (o altă "odisee birocratică", cum o numeşte Elvira Sorohan în Introducerea� sa) titlul de "înnobilare transilvană" cu rîvnita "graţie a scutirii de taxe", dar şi apelativul "Budai de Cigmău" cu care, în virtutea aceluiaşi gust al ironiei faţă de numele proprii, poate fi alăturat în manieră tragi-comică personajelor sale Becicherec Iştoc din Uramhaza sau Născocor ot Cîrlibaba. O disproporţie oarecum frustrantă apare între valoarea lui ca scriitor de halucinantă întemeiere (N. Manolescu reface arcul "quasi-complet al intertextualităţii" de la Ariosto, Tasso, Voltaire ori Pope pînă la performanţele moderne ale lui Joyce, Borges sau Nabokov) şi vidul de date personale ale acestui înzestrat scriitor fără chip şi (aproape) fără biografie. De aceea poate că este atît de reconfortantă versiunea călinesciană despre anii de formare ai tînărului latinist care nu a rămas deloc insensibil la "năruiturile" cetăţii romane Ceugma de unde, după chiar spusele poetului, s-ar fi tras şi numele comunei natale. E uimitor cum alte tipare geografice (Haţegul şi Retezatul) şi alte privelişti de învecinare (satele ardeleneşti pe lîngă care sălăşluiesc ţiganii) fac din Cigmăul lui Budai un fel de rai humuleştean, un nex spiritual de dăinuire a "înstrăinatului" de mai tîrziu, dar şi conturul genuin al "dalbei ţigănii". Acolo vede Budai şi tinda unor biserici zugrăvită cu muncile iadului, iar umorul inscripţiilor adecvate subiectului cu siguranţă l-au captivat. Parpangel străbate iadul ca Dante infernul (are "un purtător", iar însoţitorul, la rîndu-i, o "povaţă"), dar imaginile cu draci "în pielea goală" sînt "tocma" ca "pă păreţii bisericii noastre". Cizelarea lui spirituală se face în trepte de amplitudine progresivă: bucoavna din satul natal, Seminarul de la Blaj, Universităţile Vienei, dar şi în paşii mai mărunţi ai sîrguinţei zilnice. Psaltul de la "Barbareum", copistul şi traducătorul unor lucrări didactice devine un om de mare cultură, un enciclopedist de efigie cantemiriană. Lingvist poliglot, îşi clădeşte şantiere lexicografice în stilul lui Hasdeu, tentînd un Lexicon pentru cărturari, un dicţionar de neologisme lăsat, din păcate, sub schelele ambiţioasei intenţii. Este cu atît mai interesant faptul că }iganiada apare nu din limbajul elaborat al eruditului autentic, cît mai ales din alegoria de extracţie folclorică, purificată şi aceea de regionalisme. Lipsa particularităţilor dialectale îl miră profund şi pe Iorga, care îl ştie "ardelean născut în părţi unde nu se vorbeşte o limbă curată". Chiar dacă cu bine-cunoscuta şi atotprezenta ironie îşi numeşte poema "jucărea", talentatul scriitor ia cumva în serios acest "feliu de poezie noao", deosebindu-l de versurile ce "s-au obicinuit la cîntece de doru lelii şi de frunză verde". Ajuns magistrat la Lwow, Budai Deleanu îşi amăgeşte "ceasurile de mîhniciune" cu cîte o "zburată" în "vîrvul muntelui acestui, unde e sfîntariul muselor", pentru a-şi izvodi "poeticeasca alcătuire". Modul absolut dezinhibat în care s-a dedat "frivolităţilor" artei trădează un caracter ludic de excepţie, comparabil prin simţul artificiului şi al intuiţiei absurdului raportat la precaritatea condiţiei umane cu "bufoneriile" lui Urmuz, iar ca poemă sintetizatoare de modele şi motive literare, cu Levantul lui Cărtărescu. Vrînd "să facă gluma mai cu haz", pune rîvnă în ironie şi aceasta este dovada cea mai grăitoare că repugnaţiile faţă de istorie, cler, politică şi umanitate în general îşi săvîrşiseră cu prisosinţă lucrarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara