Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Atât de apropiate, atât de diferite... - Târgul de Carte de la Frankfurt pe Main de Rodica Binder

Rețeta metamorfozării unei istorice rivalitățimimetice, cum definise René Girard relația dintre Franța și Germania, într-o prietenie durabilă, într-un ménage à deux, conține, pe lângă necesarele ingrediente ale unor tradiții culturale comune, un aditiv obligatoriu: voința politică.

De la război la pace
Lectura neterminatei dar celebrei scrieri Despre război, a prusacului Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz, i-a dat savantului francez ideea de a duce mai departe într-o carte proprie, reflecțiile și teoriile predecesorului său, pe care l-a considerat un om al epocii Luminilor. Girard a decodificat cifrul relației conflictuale dintre cele două națiuni vecine: dorința comună de a domina Europa. După moartea lui Carol cel Mare, nepoții săi, Carol cel Pleșuv și Ludovic Germanicul, au început un război fratricid care va marca istoria continentului. Iată de ce gestul reconcilierii în 1963, la Reims, între generalul de Gaulle și cancelarul Adenauer este atât de important, le reamintea René Girard contemporanilor în 2007, la lansarea cărții sale intitulate Achever Clausewitz. Tot atunci, mărturisea că pentru el, literatura este mai puternică decât așa-zisele științe umaniste, referindu-se concret la anii 1960. Deși memoria academicianului francez, decedat în 2015, nu a fost evocată, cum poate ar fi fost mai mult decât oportun în această toamnă, când Franța a fost invitata de onoare a Salonului de Carte de la Frankfurt pe Main, sub genericul Francfort en francais- Frankfurt auf französisch, observatorii mai avizați au putut simți reverberația unora din ideile girardiene în subtext.
Conform uzanțelor, evenimentul promoțional franco-german a luat dimensiunile unei ceremonii de stat. Ritualizarea rațională sau emoțională, după vorbitori și împrejurări, a voinței politice, nu a perturbat firescul manifestărilor bilaterale începute înainte de zilele târgului și continuate programatic mult după încheierea acestuia. Pe alocuri, și mass-media germane au recurs la ironia subtilă, specifică culturii galice, ca profilaxie sau antidot la ridicolul care dacă nu ucide totdeauna, poate pândi și însoți solemnitățile.

Forța imaginilor
Caricaturile subtile și pline de tâlc reproduse pe foaia de titlu în ediția specială a suplimentului literar al cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung, consacrată prezenței franceze la Frankfurt, pot fi interpretate ca o excelentă glosă iconografică a evenimentului. Măcar din acest motiv, merită încercată sumara lor descriere. E noapte. Pe cer nu strălucește luna, ci un... croissant, binecunoscutul corn franțuzesc, flancat de trei stele. La palida lumină, pe pământ, o vagă siluetă antropomorfă, de sex feminin, având drept cap un covrig, un Brezel, citește o carte. În spate, la sol, se află o halbă plină cu bere, cu guler de spumă foarte înalt. Pe a doua jumătate a aceleiași pagini, într-o compoziție complementară, covrigul a luat locul lunii. Deși de astă dată tabloul este realizat în regim diurn, stelele se zăresc pe cer, în aceeași poziție. Personajul, de sex masculin, ține și el în mîini o carte deschisă. Pe cap poartă o bască. O sticlă de vin, în stânga, o franzelă în dreapta, promit să-i astâmpere setea și foamea. Reduse la esențial, detaliile indică fără echivoc identitatea etnică a celor doi cititori. Din titlu aflăm că ei ar fi aproape cei mai buni prieteni. Există însă ceva care perturbă superlativul relației după cum rezultă și din insidioasa întrebare, formulată în chapeau: De fapt, cum funcționează acestménage àdeux? Textul explicativ și informativ deopotrivă, interpus între cele două imagini, cea de sus și cea de jos, reține momentele de vârf ale evenimentului și semnalează o cotitură îmbucurătoare: prietenia franco-germană, care sa cam uzat în timp prin reluarea mecanică a declarațiilor și dovezilor de bună intenție, credință și fidelitate, s-a înviorat brusc. După instalarea la Palatul Elysée a lui Emmanuel Macron, jumătate din personal vorbește germană, iar Angela Merkel se lasă fotografiată cu foarte multă plăcere alături de noul președinte al Franței. De buna înțelegere a cuplului franco-german depinde, nu în ultimă instanță, viitorul Europei – li se atrage atenția cititorilor, invitați în cele din urmă să se lase molipsiți de noua bună dispoziție a partenerilor și inspirați de imaginile semnate de artistul austriac Nicolas Mahler, un adevărat multitalent, familiarizat cu cultura franceză. Reputația sa internațională este datorată ingeniozității, forței subversive a stilului hiper- minimalist, sagacității cu care a transpus în registru iconic, caricatural, scrierile unor clasici ai modernității: Proust, Musil, Kafka... În fine, în subsolul foii de titlu, cu litere de-o șchioapă, dar tipărită invers, cu susul în jos, stă scrisă formula: Vive la différence!

Avantajele diferenței
Diferență care, după cum prea bine se știe, se manifestă între cele două țări în cele mai variate forme și împrejurări. Celebrarea ei dezamorsează latențele conflictuale dintre parteneri, fără a anula contrastele de temperament, stil, mod de comunicare, viziune.
De altfel, nici că se putea o mai flagrantă deosebire între felul în care, în registru discursiv, Angela Merkel și președintele Emmanuel Macron, au oficiat inaugurarea Salonului de Carte. Pentru a marca importanța evenimentului, uzând politicos de pragmatismul ei deziluzionant, de abilitatea de a nu spune lucrurilor pe nume și nici de a pune degetul pe rană, gazda a vorbit doar 15 minute. Cele câteva repere politice fixe, obligatorii, banale, în relațiile bilaterale, au fost asezonate cu ideea că literatura ar putea contribui la domesticirea globalizării, precum și cu câteva aluzii laconice la un trecut cultural comun: Heine la Paris, hughenoții la Berlin... În final, destăinuirea, măgulitoare la adresa invitatului, cum că deși nu vorbește franceza îi face plăcere să o audă, a dat o ușoară notă personală discursului cancelarei, și mai palid în comparație cu strălucita prestație oratorică a președintelui Macron, care a luat cel dintîi cuvântul. Dar și răgazul necesar spre a-și articula, entuziast și persuasiv, patetic la nevoie, ideile și erudiția. Implantată în discurs, ampla acoladă a profundelor legături culturale între cele două țări, atât de apropiate dar atât de diferite, a fost deschisă cu o trimitere la Goethe, care în convorbirile sale cu Eckermann își exprimase bucuria stârnită de traducerea în franceză a dramei Faust, de către Gérard de Nerval. Exemplele de consonanță și empatie intelectuală nu au ocolit nici teritoriile mai accidentate ale filozofiei. Macron a amintit că Paul Ricoeur, în plin război mondial, l-a tradus pe Husserl, deși ar fi avut toate motivele să urască Germania. De notat că ediția specială a suplimentului literar al cotidianului francez Le Monde, partener al Târgului de Carte la Frankfurt, publica în cuprins o analiză a receptării atât de diferite, în oglindă, a filozofiei lui Heidegger. Trecutul său brun, gânditorul a fost membru al partidului național-socialist între anii 1933 și 1945, a dus la marginalizarea teoriilor sale în Germania. Impresia că în Franța receptarea acestora, oarecum în oglindă, ar fi fost mai favorabilă, se cere relativizată.

De la rivalitate la emulație
De secole, Franța și Germania se observă, fac schimburi pe toate planurile, fiind confruntate azi cu aceleași probleme politice, cu aceleași dificultăți – crede Mathias Enard, scriitorul laureat al Premiului pentru ~nțelegere Europeană de la Leipzig, în 2015. Amplul său eseu, publicat simultan în original, în cotidianul francez citat și în traducere germană, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, ar putea genera impresia că, în cele din urmă, diferența între cele două națiuni dispare. Să fie doar o falsă impresie? Și da, și nu. Fiindcă cine a citit măcar romanul Busola știe că Mathias Enard este mereu în căutarea valențelor culturale, a interferențelor ce-i apropie și unesc până și pe protagoniștii rivalităților mimetice.
Cu nu multă vreme înaintea întâlnirii francogermane de la Frankfurt, săptămânalul „Der Spiegel“ deplîngea amorțeala de care s-a lăsat cuprinsă cultura dezbaterilor de idei în Germania. În căutarea unor explicații, articolul depista efectul tranchilizant și soporific al politicii consensului, promovată de Angela Merkel și imperativele unui rigorism moral alimentat de conștiința unor culpe istorice – cele două războaie mondiale din secolul trecut, nazismul, Holocaustul.
Rezultatul este o anumită intoleranță la ideile dreptei, refuzul de a dezbate opiniile ce contravin așa-zisului common sense, o lipsă de curaj în extirparea prin dialog a sâmburelui otrăvit din miezul problemei. ~n context se cere amintit că acest tip de reacții au luat, tocmai la Salonul de Carte de la Frankfurt, forme agresive, tumultuoase, la standul editurii germane Antaios, considerată de extremă dreaptă, prin înfruntările între exponenții extremei stângi și cei ai dreptei, curmate prin intervenția poliției. Faptul că participarea controversatei edituri la eveniment a fost admisă, a făcut ulterior obiectul unei dispute colaterale dar civilizate, între adepții interzicerii accesului unor edituri de dreapta la viitoarele manifestări și între reprezentanții Bursei Librarilor Germani, care au invocat respectarea libertății de opinie. Revenind la articolul din „Der Spiegel“, acesta recomanda ca model de vitalitate, curaj intelectual și cultură a controverselor, situația actuală din învecinata Franță.
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că Le Mondeidentifica autorii contemporani pentru care Germania are motive de a-și invidia invitata de onoare : Michel Houellebecq, Valérie Despentes, Lyonel Trouillot. Lista poate fi continuată: Tristan Garcia, Annie Ernaux, Didier Eribon, Leila Slimani, Yasmina Reza, Kamel Daoud, Boualem Sansal.
Scriitorii francofoni conferă un adevărat atu Franței în competiția cu literatura germanofonă, estima Jürgen Christian Kill, unul din editorii germani foarte activi pe terenul promovării literaturii din Hexagon. Prezența în Germania a unor valoroși scriitori cu origini migratorii, remarca editorul, nu s-a soldat încă cu acel suflu literar înnoitor pe care așa-zisul metisaj l-a declanșat în Franța.
Dar care ar fi sursele seducției pe care autorii francofoni o exercită asupra cititorilor și editorilor germani? Radicalitatea, libertatea de ton, îndrăzneala formală, calități de care – afirmă editorii de dincolo de Rin – nu dispune nici unul din autorii lor autohtoni, sună răspunsul dat de cotidianul francez citat.
Cel care posedă și exercită din plin aceste calități, la care se adaugă și cea de emițător dezabuzat al unor profeții sumbre, este Michel Houellebecq. Prezent, împreună cu Yasmina Reza, pe scena Teatrului din Frankfurt pe Main, două seri la rând de fiecare dată în fața a 800 de spectatori, Michel Houellebecq a anunțat, în cuprinsul unui foarte amplu interviu publicat în „Der Spiegel“, la mai bine de o săptămână după închiderea Salonului de Carte, că se va retrage din spațiul public.

Poate fi un scriitor francez germanofil, dar eurosceptic?
Părerile și ideile emise de un autor care îi desfide pe jurnaliști, acuzându-i că se erijează în apostolii morali ai unor vremi fără religie și morală, au avut un amplu ecou mediatic. În timp ce în Germania Houellebecq trece drept unul din cei mai radicali scriitori contemporani, un diagnostician necruțător al suferințelor și însingurării individului în lumea modernă, în Franța natală el are imaginea unui unui literat imund, provocator de polemici aprinse. Acest clivaj de percepție, sesizat de autorii interviului, pare a avea o explicație, dată de Houellebecq însuși: germanii, mult mai afectați de istorie și de vinovățiile acumulate în cursul acesteia, se pot privi mai lucid în oglindă. Este oare Houellebecq un germanofil? Răspunsul este unul afirmativ, în măsura în care autorul declară că este mai inițiat în filozofia și literatura germană decât majoritatea colegilor săi. L-a citit mai întâi pe Nietzsche, a fost impresionat de spiritul acestuia, nu și de filozofia lui, imorală și respingătoare. Pe când avea 25 sau 27 de ani, l-a descoperit pe Schopenhauer, o adevărată revelație, cutremurătoare. Îi plac și romanticii germani, a căror popularitate la vremea lor o găsește comparabilă cu cea a rock and roll-ului în anii 1950. A tradus chiar pasaje din Schopenhauer în franceză. De notat că impresiile sale de lectură au fost editate foarte recent în volum subt titlul En présence de Schopenhauer și au apărut în traducere germană chiar în vara acestui an.
Întru totul revelatoare, nu neapărat din p e r s p e c t i v a imagologică cât din cea a metamorfozării unei rivalități mimetice într-o prietenie aproape perfectă, într-un ménage àdeux, sunt părerile autorului despre relațiile dintre Franța și Germania, țări fixate, ca nimeni altele în Uniunea Europeană, una supra celeilalte. Cât de departe merge însă cunoașterea reciprocă – vor să afle interlocutorii germani. Houellebecq crede că în Franța se vorbește despre Germania mai mult decât despre orice altă țară, ceea ce i se pare uluitor. Dar are impresia că germanii îi cunosc mai bine pe francezi și fiindcă ei călătoresc mai des în Franța decât francezii în Germania. Francezii sunt impresionați de performanțele economice ale germanilor, dar nu îi invidiază, ceea ce garantează buna calitate a relațiilor lor, chiar dacă în competiția cu vecinii de dincolo de Rin nu ei sunt învingătorii. Și cu toate acestea, nu îi urăsc pe germani, disprețuindu-se mai degrabă pe ei înșiși.
Nu mai puțin memorabile sunt opiniile politice ale scriitorului învinuit de un incorigibil pesimism. Sunt eu deprimat sau starea lumii este deprimantă sună, formulată retoric de Houellebecq, dar rămasă în suspensie, marea nedumerire.
O adevărată religie are un efect mult mai puternic asupra minților oamenilor decât o ideologie, remarcă Houellebecq, referindu-se la conflictul cultural între fanatismul religios islamic și o Europă occidentală laică și secularizată, în care însă spiritul religios, în ocurență catolicismul, câștigă din nou teren. Cât despre idealul Statelor Unite ale Europei, acesta i se pare scriitorului francez, convins că voința de suveranitate națională nu va dispărea, o pură himeră. Un punct de vedere care, în treacăt fie amintit, contrastează cu cel împărtășit de scriitorul austriac Robert Menasse, autorul unui roman caustic la adresa eurocraților de la Bruxelles, intitulat Capitala, răsplătit cu Premiul German al Cărții în această toamnă.
Houellebecq diagnostichează și o problemă afectivă a Europei: ea este inaptă de a stârni sentimente pozitive, carență pe care președintele Macron încearcă să o elimine cu grandezza și spirit vizionar, lansând apelul: urmați-mă!
Că Germania are acum, cu formațiunea AfD, intrată în Parlament, un partid de extremă dreaptă, i se pare lui Houellebecq dovada că și Republica Federală intră în regimul unei normalități europene, după ce a preluat rolul de țap ispășitor în Uniunea Europeană. Cât despre ofensiva stângii care îl cotează pe scriitorul controversat drept neoreacționar, laolaltă cu unii filozofi care au abandonat pozițiile stângiste în favoarea unor opțiuni conservatoare, ea ar fi comparabilă cu lupta unei fiare prinsă întro cursă, din care nu mai poate scăpa, simțindu-și sfârșitul aproape.
Crede Houellebecq într-o renaștere a culturii europene? Și-ar dori o astfel de cultură, în care are încredere. Nu însă și în politica Uniunii Europene. O cultură poate exista și înafara unui stat . Dovada – a existat o cultură germană cu mult îninte ca un stat național german să fi fost înființat și poate ar fi fost mai bine așa pentru Germania. Ceea ce se poate spune și despre Italia. O comunitate culturală europeană ar fi mult mai promițătoare decât situația actuală. Conștient că în anumite privințe căutările sale se situează, intuitiv, sub limita raționalului, Houellebecq răspunde și la întrebarea de ce s-a decis să nu mai dea interviuri: este conștient că nu poate exprima ceea ce are cu adevărat de spus și că lucrurile despre care poate să scrie, sunt mult mai profunde, că au o bătaie mult mai lungă decât cele despre care poate vorbi.

Scurte impresii de vizitator...
Dar ce ne spun lucrurile care pot fi văzute? s-a putut întreba, în anumite împrejurări, vizitatorul Tîrgului de Carte. Bunăoară, ce mesaj a transmis pavilionul Franței, scăldat în lumina zilei, după ce ani de-a rândul alte invitate de onoare și-au înscenat, misterios și fabulos, prezența într-o umbră protectoare, aidoma celei ce domnește în sălile de teatru... Un miros ademenitor de lemn, materia fără de care nici hârtia și nici rafturile bibliotecilor în formele lor tradiționale nu s-ar fi putut întrupa, se răspândea din interiorul pavilionului, pe culoare. Proiectul ambiental a fost conceput de studenții Facultății de Artă și Design din Saint-Etienne: rafturi suple, filigrane, aerisite, de lemn negeluit, dispuse labirintic, găzduind nișe de lectură și instalații multimedia, plus 45.000 de cărți în toate limbile pământului, trimițând vizitatorul cu gândul la utopica, infinita Bibliotecă imaginată de Borges... La care se adaugă cele 1200 de titluri de carte franceză, traduse în germană doar în acest an, expuse în această toamnă, la Frankfurt.
Alături de amfiteatrul destinat dezbaterilor cu public, în inima pavilionului, a fost instalată clona perfectă a tiparniței lui Gutenberg, la care scriitorii invitați și-au putut vedea reprodusă prima pagină a unei scrieri proprii, după ce au acționat instalația cu forța brațelor. Momentul când Angela Merkel și Emmanuel Macron au tipărit, manu propria, prima pagină a Declarației Drepturilor Omului, a oficializat funcția simbolică a magicei invenții a tipografului german.
Din lemn negeluit au fost și rafturile conice, modeste, în care la standul României au fost expuse cu parcimonie cărțile unor edituri din țară. Inexplicabilă pentru o țară care este și trece încă drept francofonă, a fost absența unui minim salut livresc, adresat invitatei de onoare a Salonului, Franței și literaturii francofone, măcar prin expunerea tematică a unor cărți și traduceri, din română în franceză sau invers. O scăpare cu atât mai regretabilă cu cât la București, la începutul lunii noiembrie, conferința femeilor francofone fusese deja din timp stabilită. O conferință de presă la stand, programată în penultima zi a Salonului, cu participarea unor importante personalități culturale și politice, a fost destinată României, ca invitată de onoare la Salonul Internațional de Carte de la Leipzig, în primăvara anului 2018. Bine ar mai fi fost ca pe întreaga durată a desfășurării Salonului de la Frankfurt, o instalație optică, simplă și ingenioasă, să fi atras publicului atenția, invitându-l la viitorul eveniment promoțional din metropola saxonă. Binevenit ar fi fost și un plus de publicitate la stand, vizând dezbaterea cu public, sub genericul Rumänien quo vadis, programată pe 12 octombrie la Salon Weltempfang, în incinta complexului expozițional, organizată de rețeaua TRADUKI, a Institutului Goethe, programul de susținere a traducerilor, împreună cu Ministerul român al Culturii, sub genericul Quo vadis Rumänien? Și de astă dată, poate nu atât carența de conținut cât cea de vizibilitate a făcut ca prezența României la Salonul de Carte de la Frankfurt să nu fie pe măsura posibilităților și încă și mai puțin a așteptărilor...