Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Atitudine de Marina Constantinescu

Am ajuns în America exact cînd se instala la putere noul preşedinte. Ritualuri, discursuri, controverse, mitinguri de protest. Masive. În multe oraşe. Ceva neobişnuit pentru locurile libertăţii. Sau, poate, tocmai de aceea. Poate că s-a atins aici o fibră sensibilă şi reacţia a fost enormă. Pare imposibil să se atenteze exact la structura ţesută din amestecuri fel de fel a societăţii americane.

Şi totuşi. Exerciţiul democratic funcţionează. Cu rezultate, încă. Judecătorul Statelor Unite a respins propunerea de a interzice cetăţenilor a şase ţări arabe să intre pe teritoriul american. M-am bucurat împreună cu cei care au crezut pînă la capăt că aşa va fi. Aroganţa se pare că este, şi ea, taxată la pachet cu ideile aberante. Care sfidează ideea profundă de libertate. Am fost destul de afectată nu de tensiuni, ci de suferinţa celor care manifestau zile în şir. În foarte multe părţi ale Statelor Unite. Mari artişti şi oameni fel de fel au reacţionat la asta. La îngîmfarea puterii şi la zdruncinarea libertăţii. M-am gîndit cît de importantă este această voce. Pentru democraţie. Dar, mai ales, pentru orice formă de putere. Cînd nu te confrunţi cu ea şi nu o mai percepi, cînd o ignori sau, mai mult, o dispreţuieşti, vocea aceasta este astupată de cealaltă. A linguşelii. A slugilor îndoite de spate peste popor ca să-şi apere favorurile. Privilegiile. Mici sau enorme. După putinţă. Eu am trăit douăzeci şi trei de ani într-o astfel de ţară. Cu gura zăvorîtă. Şi cu o pătură aşezată peste ţara mea. Nu ca să o încălzească. Şi nici ca să o protezeje. Ci ca să o întunece, să o sufoce, să-i deformeze coloana în absenţa luminii, să-i determine anomalii în dezvoltare, carenţe în gîndire, în ceea ce era permis să se vadă, să se spună, să se simtă, să se trăiască. Este greu de povestit, chiar şi azi, ce înseamnă bezna minţii şi dictatura, structura ei, relaţia între un pol al puterii şi masa adulatorilor ei, nu pentru ideologie şi principiile ei, ci pentru imediatele şi obezele privilegii, care îneacă venele şi arterele de grăsimea suficienţei şi a automulţumirii. Ce înseamnă frica, teroarea, umilinţa, dispreţul, minciuna, mascarada.

Din 1989 s-au schimbat multe. Dar nu îndeajuns de multe. Se păstrează constant o aroganţă a celor care ajung la putere. Îşi sînt suficienţi. Uită, brusc, cum funcţionează o democraţie şi că sînt în slujba oamenilor, direct, şi nu doar a lor şi a celor care le înalţă imnuri de slavă. Se instalează, brusc, cinismul, vorba în doi peri, se agită armele puterii, rictusul feţei, un zîmbet ipocrit, superior, care stă agăţat de colţul gurii într-un echilibru fragil. Ca de atîtea ori la noi, la oamenii noştri politici. Se invocă votul democratic şi că forţe oculte vor să atenteze la instituţiile statului. Ca şi acum. Din nou. M-am gîndit, uneori, ce s-ar fi întîmplat dacă Ceauşescu ar fi fost mai abil şi ar fi dat suplimente de bani şi, în general, liber la mîncare... Nu mi-am aprofundat gîndul. Mă uitam la americani. Sînt în stradă nu pentru lipsuri materiale imediate. Ci pentru principii. Pentru ce este fundamental: Libertatea. Unii pricep mai greu asta. Că există principii şi că ele trebuie apărate. Nu doar sărăcia, nevoile şi neamul. Ca o vorbă în vîntul ciudat al acestor vremuri. Chiar şi în democraţii precare ca aceea de la noi se amendează cinismul şi aroganţa. Din cînd în cînd. Tot ce se face urît şi în întuneric. Pe genunchi. Cu o grabă suspectă, desigur. Ca şi în ’90, oamenii puterii de astăzi au acelaşi discurs. Aceleaşi şabloane. Mentale şi verbale. Halucinant! Că agenturile străine sînt implicate, că Soros, tot el!, este în umbră – mă întreb cine va mai fi de vină pentru „dezastrul” din România cînd Soros, un domn deloc tînăr, se va duce – celor aflaţi în stradă, că se dau bani în Piaţa Victoriei, aşa cum se „dădeau” dolari şi blugi în Piaţa Universităţii, că oamenii sînt în general scoşi în stradă de „cineva”, sînt manipulaţi de anumite televiziuni, că oamenii nu pot să iasă fiindcă li se pare o porcărie ca Guvernul să considere prioritatea începutului de mandat eliberarea puşcăriilor supraaglomerate, chipurile, şi îmbunătăţirea traiului greu al puşcăriaşilor. E puţin ciudat, nu-i aşa, ca asta să fie punctul unu absolut al unui început de guvernare într-o ţară în care statul nu a construit, în toţi aceşti ani, un spital, o şcoală, un teatru, o sală de concerte, într-o ţară în care se tot cîrpeşte cîte ceva pe ici, pe colo şi se fură de peste tot.

Cînd Regele se îndepărtează de popor, cînd simţurile lui amorţesc şi cînd minţile se îmbată de aburii puterii, Bufonul îl poate face să-şi vină, din cînd în cînd, în simţiri. Bufonul este cel ce spune adevărul. Cu orice preţ. Chiar şi acela de a fi considerat nebun de apropiaţii puterii. Interesant că echivalentul în engleză, „fool”, chiar asta înseamnă. Nebun. Bufonul este cel ce ţine conştiinţa trează. A Regelui. A Societăţii. Bufonul îşi poate ieşi din matcă. Precum cel al lui Marius Manole din recentul Regele Lear de la Teatrul Naţional din Bucureşti. El este însoţitorul Regelui său. Este cel care suferă, care se zbate neliniştit pentru că el este cel ce vede adevărul. Îl şopteşte. Îl strigă. Ară scena în stînga şi în dreapta, năvăleşte în sală, se caţără pe scaune, îşi face loc în mintea tuturor şi strigă adevărul. Zgîlţîie conştiinţele din adormire, le însămînţează pe unele noi, le încurajează pe cele vii. Este inepuizabil în a face asta Bufonul lui Manole. El îşi iubeşte regele. Dar şi adevărul. Vine peste noi, peste public, peste această comunitate, şi muşcă cuvintele fierbinţi ale realităţii. Scena aceasta şi performanţa extraordinară a lui Marius Manole din acest spectacol mă urmăresc. Mă neliniştesc. Iar zilele astea m-au ars. Ca fierul încins. Am văzut destule montări cu Lear. Nu şi pe cea a lui Penciulescu, din păcate... Dar nu am descoperit niciodată un Bufon ca acesta. Dominator pe scenă. Cu o creativitate inepuizabilă. Cu o forţă susţinută de transă, de o energie care îi încarcă fiecare cuvînt şi vibraţia trupului. Care se îndoaie, se ghemuieşte, ţîşneşte ca un arc, sare, dansează. Nu-ţi poţi lua ochii de la el. Chiar şi cînd tace. Sau se mişcă, uşor, în mîini, pe o margine de „prăpastie”. Care face orice pentru Regele său şi pentru adevăr. Care luptă ca ceilalţi să nu se abată prea mult de la ce este just. Este barometrul devierilor şi hipersensibilitatea lui îl face să-şi iasă din matcă. Să nu permită derapajele. Bufonul lui Marius Manole strigă ce este injust şi nedrept. Monologul lui celebru devine un Manifest. Bufonul vine peste noi. Ca un val puternic şi rece. Este ubicuu. Îşi urlă manifestul ca cineva să audă. Să se trezească.

Bufonul lui Manole este fantastic! Este Bufonul unui actor mare.

Poate că, uneori, Bufonul oricărei societăţi se instalează în cîte o Piaţă. Şi strigă adevărul. Oricărui Lear. Şi celor din jur. Poate că există conştiinţă. Şi aripi de înger. Şi lumină. Nu poate... Există sigur!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara