Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Athanasios Hristopoulos şi scriitorii români de Simona-Grazia Dima

Un întreg capitol de istorie literară se reanimă odată cu lectura monografiei lui Nestor Camariano, Athanasios Hristopoulos. Viaţa, opera literară şi influenţa sa asupra unor literaţi români, apărută la Editura Omonia în 2014, la 33 de ani de la publicarea ei în limba franceză, la Salonic. Aceasta este lucrarea originală, după care s-a făcut traducerea, şi ea „aduce un mare serviciu istoriei relaţiilor literare română-greceşti”, cum afirma regretata elenistă Cornelia Papacostea- Danielopolu, citată de editoarea Elena Lazăr. O lume uitată, dar foarte vie, prinde iarăşi chip în toată concreteţea sa în paginile cărţii, vădind aceleaşi aspiraţii europene ca şi astăzi. Ea respiră într-un spaţiu în care, conform învăţămintelor lui Nicolae Iorga, cultura greacă era, dinainte de epoca fanariotă, mediul ideal de împărtăşire din înţelepciunea Luminilor, marea limbă de cultură a Orientului, aptă să exprime cele mai înalte noţiuni şi simţăminte, un instrument cultural activ în toată zona est-europeană. Pe atunci domnitorii şi boierii îi angajau ca profesori ai fiilor lor pe cărturarii greci cu şcoală înaltă. Biograful poetului A. Hristopoulos, Nikolaos Koritzas (identificat ca atare de autorul volumului) este amintit de Ion Ghica, în scrisorile sale către Vasile Alecsandri.
A. Hristopoulos, supranumit „Noul Anacreon”, medic, poet, lingvist, dramaturg şi jurist, a trăit în Principatele Române, veritabil „loc de refugiu al grecilor, unde învăţaţii greci puteau să lucreze în deplină libertate, iar negustorii să se ocupe, fără oprelişti, de afacerile lor comerciale cu diferite ţări” (p. 13). Născut în 1772 în localitatea Kastoria, era fiul unui preot sărac, care a părăsit Grecia împreună cu familia, din pricina stăpânirii greceşti abuzive. Având pasiunea studiului, a urmat întâi, cu profesori vestiţi, cursurile Academiei Domneşti din Bucureşti, iar ulterior pe cele ale universităţilor din Buda şi Padova (unde a ajuns pe banii proprii, strânşi cu greu). A fost un mare erudit, îndeosebi în domeniul Dreptului, dar şi în cel al limbilor străine, al medicinei şi al filosofiei. Poliglot, ştia elină, greaca modernă, latină, română, germană, italiană şi franceză. La recomandarea unuia dintre profesori, domnitorul Alexandru Moruzi l-a angajat ca dascăl al „prealuminatelor beizadele”, l-a ridicat la rangul de căminar şi totodată l-a numit judecător la unul dintre tribunalele din Iaşi, oraşul unde viitorul poet şi-a urmat protectorul şi a scris drama istorică Ahile, jucată şi ulterior tradusă în română, şi Gramatica, prima gramatică grecească scrisă în limba vorbită (numită de el eolo-dorică).
În palatul de la Constantinopol, unde Moruzi s-a întors mai apoi, la 1807, Hristopoulos a avut răgaz să scrie poemele erotice şi bahice care l-au făcut celebru. În Grecia lui natală, care-şi pregătea metodic dezrobirea, lirismul său a constituit un factor de susţinere a tonusului naţional. Contele Marcellus, ambasadorul Franţei la Constantinopol, perpetuează în memoriile sale imaginea unui delicat om de lume, afabil şi deosebit de cult. Al. Moruzi a fost însă arestat şi trimis la galere, iar fraţii săi decapitaţi, încât în septembrie 1812 poetul şi-a urmat noul protector, Ioan Vodă Caragea, în Ţara Românească. Şi-a continuat în mod strălucit cariera juridică, fiind judecător, preşedinte de tribunal, „mare logofăt al pricinilor străine” (1813), membru al Divanului Domnesc. S-a retras din această demnitate când a fost numit mare cămăraş, un post mai modest, dar mai bine plătit. În 1816, din poruncă domnească, a alcătuit, alături de clucerul Nestor, normele juridice cunoscute drept Legiuirea Caragea, document în 11 puncte, care, deşi rămas în manuscris, a fost o sursă de inspiraţie valoroasă pentru urmaşii legiuitori. În 1818, anul fugii lui Vodă Caragea din ţară, poetul s-a retras la Sibiu, unde exista o importantă comunitate greacă de negustori, având biserică şi şcoală. De acolo ţinea legătura cu fratele şi prietenii săi din Bucureşti. Mare patriot grec, este iniţiat în societatea secretă Eteria, în 1819, şi pleacă în Grecia cu misiunea de a propaga planurile revoluţionare în Insulele Ionice. Cu toate că a dobândit încrederea celor mai înalţi conducători eterişti, s-a retras din mişcare, dezaprobând inconsecvenţa faţă de idealurile revoluţionare autentice şi complacerea în săvârşirea unor abuzuri şi fărădelegi. În 1828 revine la Bucureşti. Din 1830, din porunca lui Pavel Kiseleff, e numit în Înaltul Divan de Apelaţie sau Divanul Domnesc, considerat al treilea şi cel mai înalt for judecătoresc. A fost vornic al patrulea şi din nou logofăt al străinelor pricini, a pregătit legi şi regulamente, a lucrat la diferite capitole ale Regulamentului Organic. Spirit modern, îşi depunea banii, acumulând capital, în plasamente făcute la Bucureşti. Nu-i plăcea să fie proprietar de moşii, să-i exploateze pe ţărani, el preferând să-şi fructifice banii, dându-i cu dobândă oficială vistieriei statului (p. 35). În felul acesta a putut să-şi întreţină familia vreme de zece ani, fără a avea o slujbă. În plus, ducea o viaţă cumpătată. Poeziile sale bahice şi erotice ar putea să ne deruteze, dar Hristopoulos le-a creat în spiritul unei eleganţe de salon, spre amuzamentul unor înalte doamne (principesele grecoaice aveau la ele, aflăm, caiete cu poezii în limba greacă!), iar nu în virtutea unor habitudini personale. Idealist, sobru, altruist, casa îi era vizitată de oameni care îi solicitau ajutorul. Cel mai bine îl definesc propriile-i versuri: „Nu voi bogăţie/ Nu voi slavă/ Nici vreo mărire/ Vreodată” (ibidem).
Înlocuit de Kisellef după trei ani, firesc, la termen, dar rămas astfel fără slujbă, vizitează Grecia, unde era venerat pentru lirica sa şi unde spera să se stabilească, spre a-şi ajuta compatrioţii la instaurarea unui regim democratic. Dornic să contribuie, ca expert juridic, la elaborarea unei noi constituţii, a descoperit în confraţii săi greci nişte invidioşi redutabili, ceea ce l-a determinat să plece. A fost frapat şi de lipsa de unitate a politicienilor, măcinaţi de uri şi rivalităţi pătimaşe. În consecinţă, a renunţat la orice activitate politică în Grecia şi s-a reîntors la Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea în cadrul înaltei magistraturi. Din nou bine văzut de noul conducător al ţării, Alexandru Ghica (conştient de experienţa inestimabilă, în materie de legi, a cărturarului), e numit de acesta supleant al Înaltului Divan, apoi membru la Curtea apelativă de comerţ.
Hristopoulos a fost un apărător al limbii populare greceşti, iar opera sa poetică a fost publicată de admiratori fără ştirea sa. A mai scris versuri satirico-lingvistice, imnuri dedicate domnitorilor Ţărilor Româneşti Ioan Caragea şi Al. Ghica, o epigramă gravată pe fântâna din Iaşi, o carte de gramatică, tradusă în engleză. A luat atitudine în polemica dintre partizanii limbii culte şi ai celei vorbite, când limba greacă veche devenise un obstacol în calea comunicării uzuale. Poziţia sa a avut influenţă asupra filologilor români şi bulgari.
Întrucât cărturarii şi scriitorii români resimţeau dureros absenţa unei limbi „canonisite” (normate gramatical), mulţi scriau şi în greacă (precum fraţii Văcăreşti, Vasile Cârlova ori Dinicu Golescu). Ei au fost receptivi la Gramatica lui A. Hristopoulos, care, susţine N. Camariano, l-a inspirat pe Ion Heliade Rădulescu, grec după mamă, în elaborarea propriei Gramatici. Cuvintele acestuia, rostite în faţa consulului grec la Bucureşti, la 7 august 1848, în Palatul locotenenţei domneşti, când a fost felicitat pentru noile instituţii revoluţionare, sunt sugestive pentru „comuniunea spirituală” dintre români şi greci (D. Popovici), graţie educaţiei comune, care ştersese graniţele culturale, în acea răscruce a istoriei: „Aceste două naţii au drept una asupra alteia de a fi surori pe drumul progresului. Dumneavoastră aţi început înainte şi noi ne fericim a vă urma... m-am crescut cu limba hellenică, aceasta- mi insuflă aceeaşi adoraţie către două naţiuni, surori gemene în Hristos, a românilor şi a grecilor!”. Heliade Rădulescu a tradus poemele lui Hristopoulos, dar textele s-au pierdut. Anton Pann, grec şi el după mamă, a preluat poeme ale „Noului Anacreon” şi le-a răspândit cu entuziasm (Spitalul Amorului, Dorinţă), fără a specifica numele autorului, fiindcă pe atunci nu era stabilit dreptul la proprietate intelectuală. Poemele de origine cultă nu erau tipărite, ci, anonime cel mai adesea, circulau în manuscris, alături de poeziile populare, asimilate aceluiaşi regim, iar versurile româneşti alternau cu cele greceşti. Costache Conachi a preluat versificaţia lui Hristopoulos; în multe din poeziile sale, Nicolae şi Iancu Văcărescu (Primăvara amorului, La râu) i-au asimilat tematica, Barbu Paris Mumuleanu a fost puternic înrâurit, Grigore Alexandrescu, Gr. Grandea l-au tălmăcit, ca şi Eminescu, al cărui poem Dear fi mijloace, considerat o postumă, este de fapt o traducere efectuată fără cunoaşterea adevăratului autor. Impactul lui Hristopoulos asupra literaturii române se întinde până la jumătatea sec. al IX-lea, când influenţa grecească cedase de mult timp locul celei apusene. Citândui în permanenţă pe predecesori, Nestor Camariano stabileşte cu migală similitudinile. În numeroase cazuri, paternitatea unor versuri preluate din poetul grec a fost deja afirmată, dar au existat şi numeroase ambiguităţi, pe care el le risipeşte cu amenitate şi limpezime. Atunci când vor rediscuta întinsa şi pitoreasca perioadă a neoclasicismului, iluminismului şi romantismului românesc, istoricii literari vor desprinde noi detalii precise, substanţiale, din această preţioasă monografie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara