Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Atelier Teatral - Andrei Şerban de Marta Petreu


File de jurnal
Miercuri, 8 iunie.

Prima zi de grevă a ceferiştilor. Trenurile vor fi oprite în cea mai apropiată gară, la orele 7, pentru câteva ore.

Va ajunge rapidul de Bucureşti cu regizorul Andrei Şerban şi cele două reprezentante ale Ecumest-ului, Oana Radu şi Ştefania Ferchedău, până în gara Clujului? Mă traversează o nelinişte ciudată, mocnită; pentru teatru, pentru actori, pentru studenţi, chiar şi pentru mine. Ştiu din lecturi ce gust amar i-a lăsat experienţa celor trei ani de la Naţionalul bucureştean. Îl vor convinge zece zile de master-class să revină şi să monteze un spectacol la Cluj? Îl va inspira frumoasa clădire barocă în curs de renovare, sau, poate, nici nu va lucra în ea? Ce impresie îi vor face oamenii, spectatorii celor două întâlniri anunţate pentru lecturarea unui capitol din memoriile sale, volum în curs de apariţie la Editura ,Polirom", şi a prezentării unui film, cu fragmente din recentele sale premiere, din această primăvară: Faust de Gounod, la Metropolitan Opera din New York, şi Visul unei nopţi de vară de B. Britten, la Chicago Opera Theater?

Cu câteva minute înainte de declanşarea grevei, coboară pe peron Andrei Şerban. O siluetă longilină, luminoasă, foarte modernă şi firească, aşa cum s-a mai spus. Şi, totuşi, spre ce asociaţii mă îndreaptă memoria? Dacă mă gândesc la arta interpretativă: figura călugărului Rubliov, din filmul lui Tarkovski, apoi, la mozaicurile şi icoanele catedralelor Sfânta Sofia din Kiev şi Uspenie din Vladimir, cu o spiritualitate mai blândă în expresie decât a reprezentărilor bizantine, dar cu o mare putere de concentrare interioară, de care iei repede seama.

Programul începe să se deruleze cu repeziciune. Prima întâlnire, primul cadou. Andrei Şerban spunea că nu mai face cadouri României. Oare? Nu face nici o selecţie şi acceptă să lucreze cu toţi cei 56 de studenţi ai Facultăţii de Teatru din Cluj. Se merge pe încredere şi li se explică la ce folosesc aceste work-shop-uri: la nimic concret: la pregătire; pregătire, un cuvânt care va reveni mereu în discursul regizorului. Li se împart scene din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, nu mai mult de două pagini pentru un grup. Apoi vedem locaţiile posibile pentru work-shop. În final, se hotărăşte pentru scena mare a Teatrului şi pentru scena mică (spaţiu de repetiţie al Operei, ce reproduce la scară redusă scena mare). Din păcate, şi în aceste zece zile, dispunem alternativ cu Opera de scena mare.

Ora 15:30: După o foarte scurtă pauză, întâlnirea cu cei 30 de actori ai Naţionalului, în sala de repetiţii ,I.L. Caragiale". Şi actorii merg pe încredere. Un atelier e un câmp deschis de lucru, le explică Andrei Şerban. Întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui mai mult e aceea asupra instrumentului propriu: ,nimic nu-mi aparţine, decât eu însumi". Se fac referiri la cartea lui Stanislavski, Munca actorului cu sine însuşi, adică la importanţa de a te întoarce la studiu, la şcoală. Revine mereu şi mereu în discurs cuvântul pregătire, pregătirea pregătirii. Importanţa pregătirii fizice. Diferenţa dintre stilul de lucru al dansatorului, pianistului sau cântăreţului, interpreţi pregătiţi, cu ,instrumentul" reglat, şi actorii, care-şi ajustează foarte rar ,vioara, instrumentul" (trupul). Întâlnirile vor consta din exerciţii fizice, vocale, încălzire individuală şi de grup, un preambul în uşurinţa deschiderii spre partener, a propriei deschideri şi a stăpânirii propriilor mijloace, şi lucru pe fragmente din diferite piese. Primul text propus: Ivanov de A.P. Cehov. Aşezaţi în cerc, actorii citesc cu voce tare, regizorul schimbând la anume intervale interpreţii. Ce impresie le-a făcut piesa? îi întreabă Andrei Şerban. Cum e în raport cu celelalte piese mult mai jucate ale lui Cehov? Ion Vartic punctează: ,Caracterele sunt aici mult mai aspre faţă de acelea din celelalte piese ale lui Cehov". Se discută finalul, care diferă de prima versiune. De fapt, la Cehov, pistolul nu funcţionează niciodată. E deja 7 şi jumătate. Coborâm în cabinetul directorial. Andrei Şerban provoacă discuţii animate. Ce credem despre prima întâlnire? Cum ni s-a părut? Spre deosebire de studenţi, actorilor le împarte scenele nominalizându-i pe roluri. E seară târziu şi ne grăbim la cină. Poveşti, farse din şi despre teatru. La plecare ne prinde o ploaie torenţială de vară. Ion Vartic pleacă pe stradă în căutarea şoferului. Teatrul e un joc, nu-i aşa? Şoferul era cu maşina parcată în faţa restaurantului. Urcăm şi ne recuperăm directorul.

Cele nouă zile care au urmat ne-au şi m-au aruncat într-o lume a teatrului adevărată, vie, pe care am mai cunoscut-o o singură dată, dar altfel. De dimineaţa până seara clădirea freamătă. Pe coridoare, în cabine, se repetă. Studenţi cu studenţi, actori cu actori, actori cu studenţi, şi, uneori, şi câte un viitor tânăr regizor. În sală, cu timiditate la început, apoi cu mai mult curaj, asistă la exerciţii: profesori universitari de la Facultatea de Teatru, Litere sau Conservator, teatrologi, ziarişti, oameni de cultură, toţi interesaţi de ,fenomenul Şerban", chiar şi elevi de la şcolile de artă. Exerciţiile păreau simple, se complicau treptat. Dar ce rigoare, ce atenţie, concentrare şi cunoaştere de sine pretindeau. Regizorul, Andrei Şerban ca un dirijor, în afara cercului, din diverse locuri, impunea ritmul, explica. Rareori intervenea din interior, exemplificând. Într-un exerciţiu cu bastoanele (celebrele bastoane de bambus ale lui Brook, care la Cluj au devenit tuburi de plastic), cu care urmau să se provoace unii pe alţii, au acumulat în scurt timp, o energie prea mare. Şerban a remarcat cât de bune sunt aceste exerciţii într-o trupă de actori, pentru că, iată, rezolvă toate conflictele... Aşteptam cu nerăbdare scenele din piese. Studenţii debordau de fantezie. Se prezentau cu elemente de costum, recuzită, machiaj, decor; actorii, cu economie de mijloace exterioare. Fiecare scenă era comentată de: privitori-participanţi, apoi interpreţii erau întrebaţi care le-a fost intenţia. Urma analiza scenei, o extraordinară hermeneutică a textului, o provocare intelectuală prin care regizorul te trimitea la esenţa scenei, a piesei, a conflictului sau a personajului. Limpeziri ce trezeau noi şi noi întrebări, meditaţii. În stil meyerholdian, două grupuri ale aceleiaşi scene din Visul unei nopţi de vară au fost rugate de regizor să dea următoarea interpretare: primul grup spunea textul, în timp ce acesta era exemplificat prin gesturi de celălalt grup. De ce? Ca să se înţeleagă acţiunea scenei. ,Îngăduinţa de a da cuvânt actorului ar fi bine să nu i se acorde decât după realizarea unui scenariu de mişcare. (...) În teatru, cuvintele nu sunt decât desene pe canavaua mişcărilor", spunea Meyerhold.

Au loc cele două întâlniri-conferinţe, se caută locaţii pentru viitoare posibile work-shop-uri, spectacole? Hale dezafectate, biserici, vizită la Arcalia, castelul familiei Bethlen, reabilitat de preşedintele Universităţii ,Babeş-Bolyai" din Cluj, profesorul Andrei Marga, chiar şi un scurt respiro, o pauză de câteva ore pe Valea Ierii. Pentru ultimele zile actorii şi studenţii pregătesc scene anume alese din Peer Gynt de Ibsen. Andrei Şerban le propune acest poem dramatic scris secvenţial, la care se pot lucra scenele în sine, fără a ţine seama de succesiunea scriiturii.

Ultima zi a work-shop-ului: sâmbătă, 18 iunie. Dimineaţa, actori şi studenţi îşi prezintă selecţia: scene din Visul unei nopţi de vară, Ivanov, Peer Gynt. Ultimele retuşuri: se finisează unele scene. La altele se renunţă. Au loc şi mici drame: interpreţi care rămân fără parteneri. După-amiaza, pe scena mare, se filmează. Actori şi studenţi, împreună, îşi fac încălzirea, apoi exerciţiile. Urmează scenele. Au loc şi momente hilare: Melania Ursu - Ĺse e luată pe sus la propriu de firavul Peer - Ruslan Bârlea, pe finalul monologului. Sala reacţionează. Scenă de scenă e analizată de regizor. Un început pentru a putea continua. La final, interpreţi şi public sunt invitaţi în sală. Andrei Şerban, singur, aşezat pe un scaun în prosceniu - după câteva observaţii-concluzii asupra nevoii de a înţelege importanţa pregătirii, pentru a fi deschis pentru momentul unic, momentul de teatru, a cărui existenţă temporală e acum şi aici - ne invită la un exerciţiu comun: să ne imaginăm că ţinem în mâna dreaptă o lumânare, pe care o aprindem cu bricheta din mâna stângă. În mişcare apoi, protejăm lumânarea de vânt, iar dacă s-a stins o aprindem de la cel de alături. Atenţia ne e tot timpul în relaţia cu flacăra, ca ea să rămână vie, vie cât mai mult timp.

Luni e ziua liberă a teatrului. Andrei Şerban s-a despărţit, sperăm, temporar de noi, duminica. Pe scări, Melania Ursu împărtăşeşte tumultoasă impresiile work-shop-ului. Drumul meu trece prin faţa scenei mici, de repetiţie: pe scările de acces şi coridor mă întâmpină feţe surâzătoare. Sunt studenţii. Îi întreb dacă au trecut cu bine examenul de dimineaţă, de Teoria dramei, prof. Ion Vartic. Îmi răspund în cor fericiţi: ,Da!". Îi întreb din nou ce fac ei acum în teatru. ,Întreţinem vie flacăra până la venirea domnului Andrei Şerban"


Vrăjitorul

Am reuşit, ca spectator amabil acceptat, să asist la cîteva secvenţe din atelierul teatral pe care l-a făcut Andrei Şerban la Cluj cu cei 80 de actori - unii actori profesionişti ai Naţionalului clujean, alţii, studenţi ai Facultăţii de Teatru a Universităţii ,Babeş-Bolyai". Tot timpul am regretat că studenţii mei de la Filosofie, şi mai ales cei de la cursul de psihanaliză, n-au asistat şi ei. Fiindcă şi unii, şi alţii ar fi avut ce învăţa. Studenţii de la Filosofie, de pildă, ar fi putut afla ce importantă este descifrarea precisă, dar contextualizată istoric şi social, a textului; cei de la psihanaliză, introduşi deja în Jung, ar fi putut vedea pe viu o metodă - teatrală - de căutare şi de atingere (fie chiar pentru scurtă durată) a unităţii persoanei şi a comunicării inclusiv inconştiente cu grupul şi cu locul, cu mediul. Bineînţeles, Andrei Şerban nu se revendică nici de la psihologia analitică a lui Jung, nici de la teoriile teatrale colectiv-regresive pe care le sugerează Eliade în proza sa. Andrei Şerban se revendică de la Peter Brook şi de la propria sa experienţă de regizor şi de profesor de artă teatrală. Dar ceea ce caută regizorul - un ,adevăr", spune el, al personajului şi al spectacolului, o funcţionare unitară şi autentică atît a fiecărui actor în parte, cît şi a trupei în întregul ei - este foarte asemănător cu scopul psihologiei analitice jungiene. Arta regizorală a lui Andrei Şerban nu se bazează nici pe jocul unui actor ,dresat", nici strict pe talentul nativ al actorului, ci pe creativitatea fiinţei umane unitare, pe spontaneitatea actorului care a redevenit o fiinţă complex-unitară. El cere actorului - repet: fiecăruia în parte şi trupei ca ,fiinţă colectivă", deci trupei în ansamblul ei - să-şi regăsească toate dimensiunile: trupul, sensibilitatea, imaginaţia, emoţia, mintea, precum şi disponibilitatea de comunicare inconştientă şi spontană cu partenerii şi cu mediul. Exerciţiile lui corporale şi vocale de pregătire, aparent simple, mi-au părut a fi tehnici anamnetice, de regresiune şi de regăsire a unităţii persoanei, tehnici de permeabilizare a graniţei care separă-uneşte conştientul şi inconştientul, mintea şi trupul, intelectul şi afectivitatea, capacităţile cognitive şi cele emoţionale, memoria şi imaginaţia etc. Exerciţiile fizice cu care pregăteşte masa actorilor, însoţite şi de comentarii precis-sugestive, sînt, de fapt, tehnici anamnetice, care fac apel la fiinţa complexă şi trează, autentică şi vie, a actorului.

Pe scenă, în mijlocul actorilor - el, aşezat normal pe un scaun; ei, tolăniţi în jurul său pe podea - Andrei Şerban părea un ,învăţător" în ambele sensuri ale cuvîntului, inclusiv în acela esoteric; un dascăl care şi-a scos elevii la iarbă verde şi profită de receptivitatea lor relaxată pentru a le mai transmite cîte ceva, în cel mai simplu şi direct limbaj cu putinţă; şi, în acelaşi timp, un iniţiat care, la rîndul lui, îşi iniţiază discipolii. Cînd am văzut, în zilele următoare, ce prompt se străduiesc actorii să răspundă sugestiilor lui, mi-am spus că este un îmblînzitor. Iar cînd l-am văzut făcînd exerciţiile lui de mişcare, incantaţii, ritm şi coordonare, cu toată trupa, şi transformînd o simplă numărare - ,Unu", ,Unu, doi", ,Unu, doi, trei", ,Unu, doi, trei, patru" etc. - într-o melopee magică, iar mişcarea masei de actori într-un spectacol ritual, mi-a trecut fulgerător prin minte cuvîntul cu care Erika şi Klaus Mann şi-au botezat tatăl: ,Der Zauberer", ,Vrăjitorul".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara