Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ţarul şi emulii săi de Ştefan Cazimir


LINGUŞIREA CLARĂ, permanentă, care nu avea nicio legătură cu realitatea, a tuturor oamenilor care îl înconjurau îl aduseseră în situaţia în care el nu mai era capabil să-şi vadă propriile contradicţii; nu mai era în stare să confrunte faptele şi cuvintele sale cu realitatea, cu logica sau pur şi simplu cu bunul-simţ; dimpotrivă, era convins că toate ordinele sale, indiferent cât de absurde, nedrepte şi necoordonate între ele, erau şi pline de sens, şi drepte, şi perfect coordonate între ele doar prin simplul motiv că sînt date de el însuşi."

Cui aparţin aceste fraze şi la cine se referă? La Stalin? La Hitler? La Ceauşescu... Li se potrivesc pe deplin tuturor, în măsură egală şi sub toate aspectele: al adulaţiei permanente, al ruperii de realitate, al sentimentului infailibilităţii, alcătuind laolaltă un complex unitar şi indestructibil. Cîtă adulaţie, de pildă, poate digera un dictator? „Aprecierea gradului corect de linguşeală atunci când este vorba de un despot a fost întotdeauna periculoasă, dar în unele momente poate deveni ridicolă; un exemplu notoriu este o situaţie în care audienţa a continuat să aplaude absurd de mult un discurs al lui Stalin, deoarece fiecare membru era înspăimîntat să nu pară neloial dacă era primul care înceta aplauzele." 1 Ştim cum se descurcau, în ocazii similare, Hitler şi Ceauşescu: dînd ei înşişi, printr-un gest al mîinii, semnul contenirii aplauzelor.

La 27 iunie 1989 a avut loc o plenară a CC al PCR, pe a cărei ordine de zi figurau măsurile privind convocarea congresului al XTV-lea al partidului şi alegerea secretarului său general. In prealabil s-a ţinut o şedinţă a comitetului politic executiv, în cadrul căreia Manea Mănescu a propus ca în funcţia supremă să fie ales „ilustrul gînditor şi militant politic care, în cele şase decenii de continuă şi eroică activitate revoluţionară, şi-a dedicat întreaga viaţă, zi de zi, cauzei drepte a eliberării sociale şi naţionale, a victoriei socialismului, a independenţei şi fericirii poporului român, a colaborării şi păcii în lume, tovarăşul Nicolae Ceauşescu". Au izbucnit, conform stenogramei, „Aplauze puternice, îndelungate", după care vorbitorul a continuat: „Este greu să redai, în cîteva cuvinte, uriaşa dimensiune a strălucitei personalităţi a marelui nostru conducător, a titanicei activităţi revoluţionare pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu o desfăşoară, în fruntea partidului şi a ţării, pentru înălţarea şi propăşirea României socialiste..." etc., etc. Aglomerînd noi sintagme hiperbolice („eminent conducător clarvizionar", „mîndria, demnitatea şi făclia revoluţionară a partidului şi poporului", „Erou al păcii" ş.a.m.d.), speech-ul va mai fi întrerupt, de trei ori, prin „Aplauze şi urale puternice, îndelungate". E de presupus că semnalul opririi lor îl dădea preşedintele şedinţei c. p. ex., adică însuşi Nicolae Ceauşescu, care - după încheierea discursului - îşi va asuma tragerea concluziilor: „Deşi toţi tovarăşii au aprobat propunerea făcută aici de tovarăşul Manea Mănescu, totuşi, conform regulilor democraţiei de partid, întreb şi pun la vot această propunere sau, ca să respect statutul, dacă sînt şi alte propuneri? Nu sînt? (Nu) Atunci să punem la vot această propunere. (Toţi tovarăşii sînt de acord)." Textul merită o analiză atentă, fiind, în ciuda scurtimii sale, extrem de elocvent în privinţa mentalităţii dictatorului. Primo:de unde ştia Ceauşescu că „toţi tovarăşii au aprobat propunerea"? După durata şi intensitatea uralelor? dar dacă vreunul din membrii c. p. ex., aflat mai spre fundul sălii, nu-şi unise glasul cu al celorlalţi? Ipoteză exclusă: nimeni n-ar fi cutezat una ca asta, de teamă să nu-l trădeze vecinii; „totuşi, conform regulilor democraţiei de partid", Ceauşescu se coboară la vulgara procedură a votului. Intre conjuncţia „deşi" de la începutul frazei şi adverbul „totuşi" de la mijlocul ei se cască prăpastia dintre aparenţă şi esenţă proprie oricărui regim totalitar. Secundo:Ceauşescu uită că, înainte de a supune la vot propunerea formulată de Manea Mănescu, ar fi trebuit să întrebe dacă nu mai există şi altele. Işi aminteşte în ultima clipă şi schimbă din mers macazul: „sau, ca să respect statutul, dacă sînt şi alte propuneri?" Comedia este totală: normele „democratice" au fost, formal, îndeplinite, deşi exprimarea tiranului a înregistrat pe parcurs unele ezitări; l-a cam luat, cum s-ar zice, „gura pe dinainte". Ne aflăm în prezenţa unui caz clasic de lapsus, care ar fi făcut deliciul lui Freud: un conţinut neconvenabil care se divulgă în ciuda dorinţei de a-l masca a vorbitorului. „Continuu să cred - scrie părintele psihanalizei - că lapsusurile, chiar şi cele mai simple în aparenţă, într-o zi vor putea fi reduse la tulburări care îşi au sursa într-o idee pe jumătate refulată." 2 Care ar fi, în cazul de faţă, respectiva idee? Convingerea intimă a lui Ceauşescu, în concordanţă cu adevărul, că ritualul pe care îl prezidează este inutil şi absurd.

Episodul consemnat mai sus nu reprezintă o excepţie. Cu vreo patru ani mai devreme, la 11 septembrie 1985, în cuvîntarea rostită la congresul al III-lea al consiliilor populare, Nicolae Ceauşescu spunea: „Aş dori ca în 1990, la congresul următor, să fie cît mai puţine critici şi autocritici şi să ne prezentăm cu rezultate cît mai bune. Eu aş dori ca în cuvîntul meu de atunci să am de făcut critici cît mai puţine şi cît mai multe aprecieri la adresa muncii voastre!" Care va să zică, Ceauşescu îşi prefigura discursul din 1990, de la următorul congres al consiliilor populare, fără a se întreba dacă viitorul congres al partidului, care urma să se ţină în 1989, îl va realege sau nu în funcţia de secretar general. Gîndirea lui de despot asiatic nu se poticnea în asemenea detalii precum prevederile ststutului PCR. Personajul promitea, senin şi sigur de sine, că peste cinci ani va rosti un nou discurs... Un mărunt accident biografic l-a împiedicat să se ţină de cuvînt.

Respectul de sine al nevroticului, relevă studiile psihiatrice, „se bazează pe faptul de a fi admirat şi se reduce la nimic dacă nu primeşte tributul de admiraţie"3 Este evident că un individ cu o astfel de structură nu suportă sub nicio formă să fie contrazis. In cazul lui Hitler intervenea, după mărturia mareşalului Blomberg, o asemenea volubilitate şi chiar violenţă în exprimarea propriilor idei încît erai nevoit să i le accepţi. „Magnetismul său personal era formidabil. Avea o enormă putere de sugestie." 4 In varianta Ceauşescu, calea urmată este alta, dar rezultatul - identic. Un fost demnitar comunist se destăinuie: „Să mă fi ridicat pentru a combate un punct de vedere al lui? Se descurca foarte uşor în asemenea împrejurări. Te punea la punct cu o duritate extremă, te făcea de rîs. Nu-ţi permitea să-ţi dezvolţi ideea, te întrerupea cu replici derutante, făcea uz de cifre greu de verificat, apela la documente a căror valabilitate n-aveai cum s-o conteşti" 5; „el poseda arta de a-l face pe om să nu mai vadă şi să nu mai simtă: îl anestezia, îl intimida, îl strivea"6. Indărătul acestor comportări şi atitudini se ascundea un vechi sentiment de inferioritate, pe care timpul şi împrejurările n-au izbutit să-l vindece, dar i-au conferit aparenţa contrară; în realitate, „suferindul de complexul puterii nu este un puternic, nu e un Hercule politic, ci mult mai des un distrofic veleitar" 7. Doi ziarişit francezi (Caroline Laurent şi François Marot) scriau în ianuarie 1990, sub proaspăta impresie a evenimentelor din România: „Hotărît lucru, rataţii sînt nenorocirea popoarelor. Hitler s-a lansat în politică pentru că dăduse greş în pictură. Ceauşescu ar fi rămas, poate, la cizmărie dacă ar fi fost dotat pentru această meserie." 8

Potrivit teoriei lui Max Weber - autor din care Hitler a preluat cu îndestulare, deşi nu l-a citat niciodată -, există trei tipuri de suveranitate: cea legală (democraţia parlamentară), cea tradiţională (monarhia Vechiului Regim) şi cea carismatică, în care „Şeful" n-are decît acoliţi, legaţi de el printr-o adeziune strict personală şi cărora nu le datorează nimic. Practica regimurilor totalitare, fie ele de dreapta sau de stînga, a îmbrăţişat cu efuziune modelul carismatic, acordîndu-i, prin „cultul personalităţii", dimensiuni fabuloase şi forme de manifestare groteşti. Şeful este, prin definiţie, excepţional şi unic: „El trebuie să ştie totul mai bine decît oricine" şi „nu admite să se întîmple nimic care să nu fi fost iniţiat sau aprobat de el" 9. In cazul lui Ceauşescu, mărturia unei persoane care l-a cunoscut la vîrsta de 23 de ani (sociologul Pavel Câmpeanu) ne oferă date revelatoare privind rădăcinile comportamentului său: „urbanizarea lui părea împotmolită într-o fază incipientă, din care nu putea ieşi; orizontul lui cultural păstra - şi va păstra pînă la capăt - acea îngustime care nu îngăduia nici depăşirea limitelor, nici conştiinţa lor"; de aici, „dificultatea lui de a distinge între rudimentele de cunoştinţe şi cunoştinţele autentice, între competenţă şi impostură. Din această dificultate avea să se dezvolte ignorarea propriei ignoranţe şi perceperea ei ca o competenţă reală, nelimitată."10 Precaritatea bagajului de cultură, semnalată şi la alţi dictatori, le subminează constant discernămîntul şi le consolidează încrederea în rolul lor providenţial. Intr-un discurs rostit la 22 aprilie 1939, Hitler spunea: „In esenţă, totul se sprijină pe mine; totul depinde de existenţa mea. Nimeni, probabil, nu va dobîndi vreodată încrederea poporului german într-o măsură egală cu mine. Nu va exista, probabil, niciodată în viitor un om cu aceeaşi autoritate ca a mea."11 Ceauşescu, la rîndul său, „se credea alesul, omul de stat chemat de pronia cerească, de istorie, de fatalitatea legică a lumii, să fie marele combatant în lupta cu ceea ce considera a fi răul principal în omenire la momentul dat"12. Nu o dată, în forul suprem al partidului, îşi mustra sever acoliţii pentru lipsa lor de clarviziune: „ «Pe voi nu vă interesează cum va fi peste cinci ani (se analiza, să spunem, proiectul planului cincinal), voi nu vedeţi ţelul final. Eu sînt singurul care mă concep în comunism, singurul care văd comunismul şi voi trăi în comunism!» (Făcea această declaraţie cu o convingere fanatică.)"13 Să remarcăm în treacăt că a trăi singur în comunism este sinonim cu a nu fi urmat de nimeni, ceea ce - practic - s-a şi întîmplat.

Sentimentul infailibilităţii se traduce la dictatori într-un stil de conducere rigid şi iraţional, excluzînd a priori confruntarea de păreri, dialogul sau controversa. „Niciodată, spunea Göring [la Nürnberg, n.n.], n-a fost întrebat vreun general dacă aprobă cutare sau cutare politică. In timpul expunerilor führerului, nici nu se punea problema de a şti dacă generalii încuviinţau sau nu planurile militare ale lui Hitler. Dacă un general s-ar fi ridicat să spună: «Mein Führer, socotesc că părerea dumneavoastră e greşită. Nu sînt de acord cu pactul pe care l-aţi încheiat şi cu măsurile pe care le veţi lua», ar fi fost ceva cu totul neverosimil. Nu doar că omul ar fi fost împuşcat, dar eu însumi l-aş fi considerat nebun"; „Niciuna din iniţiativele politice ale celui de-al III-lea Reich n-a fost pusă în deliberare"14. Ceauşescu, în schimb, practica un simulacru al dezbaterii, spre a-l încheia invariabil în favoarea proiectului propriu: „După ce îşi epuiza dialogurile, Ceauşescu spunea: «Atunci să fim de acord». Şi cu asta şedinţa se încheia. Nu se supunea la vot nimic. Nu se solicita un da sau un nu, un acord sau un dezacord..."15 Ruperea de realitate a dictatorului iese astfel şi mai viu în evidenţă. „Cea mai generală expresie a acestei atitudini este ca lumea să se adapteze la sine în loc ca el să se adapteze la lume."16 Sfîrşitul lui Ceauşescu aminteşte izbitor de sfîrşitul lui Hitler; spiritul amîndurora era incapabil de a accepta un insucces pentru a evita un dezastru. Führerul spusese, într-un discurs din 1943, că Germania a pierdut războiul precedent pentru că a depus armele la 12 fără 10, în vreme ce el însuşi, Adolf Hitler, obişnuieşte să lupte pînă la 12 şi 5. Fondatorul Reichului milenar a sfîrşit prin sinucidere, spărgînd între dinţi o fiolă de acid prusic. Ceauşescu, se poate spune, s-a sinucis şi el, plasîndu-se voluntar într-o situaţie fără ieşire. Putea să mai creadă, după prăbuşirea în lanţ a regimurilor „frăţeşti", că doar al lui va rămîne în picioare? Probabil că a crezut acest lucru, altminteri n-ar fi convocat mitingul de la 21 decembrie şi nici n-ar mai fi încercat, a doua zi, să se adreseze mulţimii prin portavoce, după ce, nota bene, îi sosise deja elicopterul.

Cui aparţine şi despre cine vorbeşte textul citat la începutul acestor pagini? Este un pasaj din nuvela Hagi Murad a lui Tolstoi şi se referă la ţarul Nicolae I (1825-1855). Tizul său român din secolul următor n-a purtat, ce-i drept, coroană, dar şi-a autoconferit un sceptru, primind cu acel prilej o telegramă de felicitare din partea lui Salvador Dali, publicată în ziarele noastre la 4 aprilie 1974: „Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial".


NOTA
1 Tom Ambrose, Despoţi şi dictatori de la Nero la Saddam Hussein. Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 19.
2 Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene. Traducere, studiu introductiv şi note: Dr. Leonard Gavriliu. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 465.
3 Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre. Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 130.
4 Cf. Raymond Cartier, Hitler et ses généraux. Les secrets de la guerre. Paris, Fayard, 1962, p. 30.
5 Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere. Convorbire realizată de Ioan Tecşa, ziarist. Editura Expres, Bucureşti, 1993, p. 200.
6 Ibid, p. 233.
7 Dr. Florin Tudose, Psihopolitica. Fals tratat de psihopatologie socială. Editura Infomedia, Bucureşti, 1996, p. 8.
8 Cit. ap. Ion Petcu, Ceauşescu, un fanatic al puterii. Biografie neretuşată. Editura Românul, Bucureşti, 1994, p. 239.
9 Karen Horney, op. cit., p. 127.
10 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse. Editura Polirom. 2002, p. 23, 24.
11 Cf. Raymond Cartier, op. cit., p. 40.
12 Dumitru Popescu, op. cit., p. 156.
13 Ibid.,p. 230.
14 Cf. Raymond Cartier, op. cit., p. 28.
15 Dumitru Popescu, op. cit., p. 259.
16 Karen Horney, op. cit., p. 129.