Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Artiști în atelierele războiului de Petre Tănăsoaica

Cu câtva timp în urmă, înainte să moară vara, cam pe vremea Festivalului „Enescu“, am fost tentat să intru în Galeria de la Palatul Regal, dar am fost reținut de o scenă din curtea acestuia, unde niște actori – așa am crezut atunci – parcă încheiau o scenă de filmare cu soldați și ofițeri din Primul Război Mondial. Cred că i-am și filmat cu telefonul, la fel cum am filmat și statuile pictate ale Micuței Picasso de peste drum, din curtea Ateneului, cu câteva minute mai devreme. Numai că atât de tare m-au fascinat acei oameni care se mișcau unii printre alții, își împrumutau țigări și făceau comentarii între ei, parcă într-o limbă secretă, încât n-am îndrăznit să merg cu gândul mai departe, iar curiozitatea nici n-a vrut să mă pună la încercare și să aflu ce se întâmpla de fapt. M-am mulțumit cu ideea că poate actorii aceia au filmat pentru cine știe ce film despre acel război de demult. Abia acum, când scriu acest text, îmi trece prin cap ideea că sigur acei actorii îmbrăcați în hainele armatei române de acum o suta de ani fuseseră într-o scenă care a deschis probabil expoziția Atelier de front, pe care tocmai am văzut-o sâmbăta trecută... Am ocolit-o mai mult timp, trebuie să recunosc, pentru că, uitând mereu, de câte ori am trecut pe lângă Muzeul de Artă al României, că va fi deschisă până dincolo de începutul anului următor, îmi imaginam că o să am destul timp să o văd. Mai aveam încă o reticență care, cel puțin în ceea ce mă privește, mă crispează în fața unor scenarizări tematice înlăuntrul cărora rareori arta este personajul principal și mai degrabă sunt ilustrate niște sentimente care ar trebui să ne domine festivist, în opinia celor care le fabrică, la ocazii de genul acesteia legată de suta de ani care se vor împlini imediat de la Marea Unire și care se apropie cu pași repezi.
Deocamdată suntem în acel an grozav 1917, cu un Regat contractat într-un teritoriu atât de strâmt încât îmi închipui că nimeni nu mai credea că va putea fi reluată viața de dinainte de război, tezaurul plecase împreună cu rezervele Băncii Naționale la Moscova și în fața unei asemenea situații tragice nu cred că mai spera cineva că soarta va putea să fie întoarsă. Nici a războiului, nici a țării! Din păcate, ca și altădată la acest muzeu, numele curatorului nu este prezentat în pagina de deschidere a expoziției, deși tare mult mi-aș fi dorit să-i știu numele pentru că, pe jumătate, sunt prins de întreaga desfășurare epică în care organizează materia. În primul rând se străduiește să construiască o atmosferă, pornind de la un ordin al generalului Prezan, care înființează, pentru Marele Stat Major, cercul artiștilor care au fost mobilizați să însoțească armata română în epopeea prin care trecea în acel moment... de la acest înscris totul se vărsa ca în pâlnia unui melc ce se îngustează pe măsură ce se apropie de final, transformându-se, nu de puține ori, în tunel ce comprima stări reluate de pe schițele de front ale artiștilor și din fotografiile supramărite și derulate în scenarii posibile pe ecranele monitoarelor. Fac o mică pauză aici pentru a-mi nota mirarea extremă privind mobilizarea atât de serioasă de artiști pe front, când se știe, fotografia câștigase dreptul la reprezentare în frontul artelor. În fine în foarte puține cazuri artiștii de aici recreează scene eroice, așa cum făcea cu puțini ani în urmă Nicolae Grigorescu pe câmpurile de luptă din Bulgaria. Nicolae Tonitza ajunge și el în Bulgaria, dar într-un lagăr de prizonieri, după bătălia sumbră de la Turtucaia, unde frații bulgari, în tandem cu nemții ne-au făcut praf luând mii de prizonieri. Caietul lui Tonitza înregistrează, schițând mai ales siluetele soldaților prizonieri, o atmosferă de așteptare, deplorabilă în sine, dar epurată de orice posibilă regresie a suferinței în speranță.
Totul începe în acest film, decor, cu o coadă la pâine, semnată de Ștefan Dimitrescu, apoi cu o scenă a sărăciei alimentare ultime, o femeie bătrână, mama pictorului, care prăjește un ou pe o sobă de tablă, un godin, apoi acest vârtej încăput în pâlnia gri a melcului, construit de arhitectul expoziției, înghite mereu mai hulpav sărăcia și urgia care o însoțesc: umbrele care fac coadă, la pâine sunt și ele prizoniere ale aceluiași expreionism tulburat de război, aici, la București, ca și în Germania... sau la Budapesta! Citesc când mă întorc acasă cele doua pagini din „Adevărul de duminică“ dedicate unui jurnal, ajuns nu se știe cum, la Muzeul sau biblioteca din Constanța direct de pe frontul Primului Război Mondial. Numai că jurnalul ăsta este de data asta al unui soldat maghiar chemat să lupte sub drapelul imperiului pe frontul italian.... și asta leagă mult subiectul din expoziția bucureșteană de textele unor cărți care au făcut epocă și au intrat, la rândul lor în istorie, în cea literară... Din expoziția de la București nu lipsesc, evident, umbrele care traversează literatura asta, a lui Rebreanu din Pădurea spânzuraților, ori a lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, dar trebuia ca ele să fi fost aduse expres în fața noastră ca să nu pară totul o ficțiune. Deștept, curatorul alternează secvențele pictorilor angajați de armată să surprindă realitatea războiului și eroismul soldaților români – niște țărani luați de la plug direct, în opinci și cărora li s-au dat caschete militare ca să pară că sunt sub un steag și într-o armată organizată – care nici măcar n-a lipsit, dar a adus mai ales cu sacrificiul după cum îl citesc în tot ce văd și din fotografiile secvențiate și ele în filmul de pe monitoare. Sunt suficiente nume care pot să ilustreze foarte bine aproape toate tendințele din pictura acelui moment, de la realismul frust la expresionismul cel mai rafinat. Dar cel mai mult se conturează ideea că sâmburele întregului demers se deschide în cel mult două direcții, de care am și amintit mai înainte. Din tot ce este absorbit de melcul cenușiu al războiului din Galeria Muzeului Național, ce surprinde sunt lucrările ce par să fie independente de acest loc, cei doi orbi ai lui Tonitza și perechea din lagăr: au aceeași inocență ca și copiii din portretele sale de mai târziu, dar este în același timp eliberată și o așteptare ce pune la grea încercare posibilitatea de identificare a sfărâmării umanității sub povara captivității, a celei interioare și a celei fizice! Îl mai amintesc pe acel Octav Băncilă, sensibilizat și el pentru tot restul vieții de război, apoi Iser, Oscar Han cu un Călăreț de bronz și Ion Jalea, exersând și el în căutare unei biografii proteguitoare pentru... viitor! Undeva, pe parcursul acestei cronici, afirmam că scenariul acestui Jurnal expozițional m-a mulțumit numai pe jumătate și cred că asta merită o explicație: mi-ar fi plăcut mai mult dacă lumina ar fi fost folosită în tot scenariul de aici ca o foarfecă, singura cu care să-i poată fi decupată secvență cu secvență... Griul pereților a impus însă un alt dozaj! 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara