Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Arteziana palimpsestă de Alexandru Dumitriu

Un titlu de carte precum Executare silită mi s-a părut că ar putea dezvălui o îndeletnicire critică. Sub semnătura lui Ion Cocora, vechi cronicar dramatic, afirmat în „Tribuna clujeană“, nici n-ar fi fost nepotrivit un atare empirism interpretativ. Dar aproape octogenarul Ion Cocora (născut în 1938, pe meleaguri bănățene) este autorul unor importante volume de versuri. Mai multe, chiar, decât cele de critică teatrală (amintesc seria Privitor ca la teatru). Douăsprezece, cu acesta din urmă, Executare silită, care cuprinde și un număr de ilustrații datorate artistei plastice Gabriela Cristu.
Înșelător titlu! Ar putea preconiza, la prima vedere, o puternică atmosferă elegiacă. Și, într-adevăr, poemele nu sunt deloc străine de această dimensiune: „Bătrânețea aduce cu sine un exces de luciditate imediat urmată de somn/ un exces de somn cu treziri bruște urmat de urinări prea dese și țiuit în urechi” (Exces). Sau: „să nu uit neantul prin care mă învârt/ scriu etichete și lipesc pe aragaz cuvântul/ aragaz pe scaun scaun pe farfurie farfurie/ și așa mai departe și așa mai departe” (Teritoriu dezafectat). Însă versurile lui Ion Cocora nu îndeplinesc doar un jurnal de tristeți și solitudini, o mărturie patetică a tribulațiilor senectuții.
Cel dintâi volum de poezie al său se intitulează Palimpsest (1969). Titlu pe care, peste decenii, scriitorul îl va transforma, simptomatic, în numele unei edituri. Aici, în straturile acestui cuvânt – palimpsest – putem desluși contururile liricii lui Ion Cocora. Cărțile sale de poezie, în special primele cinci, dintre 1969 și 1983, degajă o senzație de ciclicitate, de rodaj al amprentelor, nu neapărat déjà-vu. Punctuația nici nu este utilizată în aceste volume. Poemele lui Ion Cocora curg, parcă, din unul în altul. Ca o arteziană. Se repetă embleme, se repetă simboluri, se repetă titluri. Până în 1983, de la Palimpsest la Plante de dincolo, un neomodernism cuminte, în care pulsează mai ales influențe din A. E. Baconsky. A urmat o lungă pauză. (Mă refer la apariții editoriale.) Pentru ca, din 2003, o dată cu Ar mai fi de trăit, Ion Cocora să revină cu o poezie „la zi”. Cum este, de altfel, și Executare silită. Căci, spre deosebire de alți congeneri care nu s-au despărțit de patina neomodernistă a începuturilor, Ion Cocora ține, la nivel discursiv, pasul cu vremurile, părăsind manierismul și ermetismul de odinioară. Fără a-și fi abandonat de tot simbolistica/recuzita. O poezie supusă, așadar, palimpsestului. Mărci întrebuințate exuberant altădată de Ion Cocora, ca vegetalul, păsări și insecte, sonoritatea, notația calendaristică, cosmosul sau corporalitatea, vibrează latent și în Executare silită. Și, iarăși, prin absența oricărei punctuații, aceeași impresie de curgere dintr-un poem în altul. De la o arteziană a anilor 1960-1970 la o arteziană a anilor 2000.
Poezia lui Ion Cocora, oricât de împrospătată ar fi – prin epicizări, prin scrutarea cotidianului banal, a străzii, a camerei, prin autoironie, printr-un eros al desacralizării –, tinde către o pronunțată (la propriu și la figurat) stare de palimpsest: „Astăzi 1 mai 2013 ora 13, 15 stăm întinși/ pe nisipul fierbinte// pe plajă nu e aproape nimeni/ eu mă gândesc cât de inspirat aș fi fost/ dacă aveam ideea să iau cu noi în această vacanță/ toate poemele pe care le-am scris// ar fi meritat să se bucure de puțină relaxare de puțin nudism/ să zburde eliberate de povara atâtor metafore și comparații/ să nu se mai plângă de dureri în mușchi în oase în încheieturi/ cu puțin bronz pe ele ar fi putut să-ți pară mai sexy și ție” (Puțin nudism). Sunt, în aceste versuri, semnalmentele unui harnic palimpsest. Ion Cocora privește mai mereu și în urma sa, rescriindu-și, de fapt, poezia, care atinge, astfel, avataruri sisifice.
De aceea, aș vedea în volumul din 2016 o executare silită la cuvânt: „Aștept ziua/ când îmi voi scrie poemul/ cu tot mai puține cuvinte/ la vârsta la care am ajuns/ nu se mai ține minte/ se uită des” (Între antichitățile vieții). Ion Cocora exersează o „penitență” întru cuvânt: „a venit vremea să eșuez în vina cuvântului/ eu însumi graiul eu însumi rostirea eu însumi scrierea/ vor fi cu unul mai mulți cei ce-și vor duce povara păcatului/ iartă-mă doamne” (Iartă-mă). Ultimul poem din volum este Sfârșit de carte, în care se cristalizează semnificația titlului: „am mai scris o carte grăbit de tine doamne”.
Executare silită sporește arteziana palimpsestă a lui Ion Cocora. Și o fixează într-un decor tomnatic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara