Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Arta modernă în proza vieţii de Simona Drăgan

Julian Barnes, Cu ochii larg deschişi (Eseuri despre artă), traducere din limba engleză şi note de Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2016

Exerciţiul scrierii despre artă este astăzi mai democratic decât oricând. Iar dacă în Occident (unde există o bogată piaţă de artă şi piaţă editorială de artă) ne-am aştepta să se dezvolte filtre draconice de selecţie şi pătrundere în lumea comentariului de artă, în realitate, această lume occidentală insistă că arta trebuie demuzeificată şi că rostul ei trebuie să fie trăirea, emoţia, receptarea vie; motiv pentru care condeiul plastic şi alert al unui prozator poate ajunge să servească drept contrapunct pitoresc şi credibil chiar şi în reviste de profil cum este Modern Painters.

În această revistă, apărută în Anglia în 1988 şi strămutată apoi la New York, au apărut şapte din eseurile despre artă ale romancierului postmodern Julian Barnes (n. 1946), adunate anul trecut în volumul tradus recent şi în româneşte, cu titlul Cu ochii larg deschişi. Citându-l pe prozatorul american John Cheever, care a afirmat odată că „primul canon al esteticii este interesul”, Barnes îşi argumentează indirect prezenţa printre comentatorii de artă cu obişnuitele argumente stângiste: „Arta nu este şi nu poate fi un templu din care să-i alungăm pe incompetenţi, pe şarlatani, pe cei care încearcă marea cu degetul şi pe vânătorii de publicitate”. De fapt, a nu se înţelege că îşi face sieşi un portret! Cuvintele sale trebuie citite în cheie ironică şi nu îi vizează în context pe critici, ci pe artiştii aspiranţi de tot soiul, cărora Barnes le arată indulgenţă doar pentru că, în opinia lui, testele de autentificare a oricărui tip de artă sunt relativ simple: „e acel obiect de interes pentru ochi, stârneşte creierul, pune mintea la treabă şi mişcă inima? Mai mult, intră în discuţie şi un nivel aparent al priceperii?” Pare de bun-simţ, şi o mare parte a artei de stânga a evoluat în acest fel, deşi aceste criterii pragmatice prezintă certul dezavantaj că ajung să excludă tot ceea ce, în tradiţia vechilor maeştri, poate să lase rece în zilele noastre pe un privitor neinstruit.

Esenţa volumului de faţă o constituie arta modernă franceză, de la începuturile sale romantice şi până la postimpresionişti (cu incursiuni în câteva experienţe cubiste, foviste şi suprarealiste). La final, cuprinde şi câteva eseuri despre spaţiul non-francez, respectiv despre sculptorul de pop-art Claes Oldenburg, hiperrealistul Ron Mueck si doi artişti britanici contemporani, Lucian Freud şi Howard Hodgkin. Modernitatea artistică franceză este un spaţiu care îi este cel mai bine cunoscut scriitorului britanic şi pe care şi-l reclamă, într-o anumită măsură, ca formator începând cu anii tinereţii şaizeciste. Acesta este momentul în care, deşi Marea Britanie se pregătea de postmodernism, Julian Barnes (devenit el însuşi scriitor postmodern) înţelege că, în materie de arte vizuale, modernismul – îl citez – „era mişcarea «mea»”. Convingerea sa că oricine ar fi căutat să se exprime în artele acelui timp avea datoria să reflecteze asupra mişcării anterioare, ca şi a situării proprii pe urmele modernismului, s-a produs, în cazul de faţă, în paralel cu o conştientizare şi o lentă îndrăgostire de artele plastice, pe fondul unei educaţii în care părinţii (profesori de franceză) încercaseră, iniţial fără succes, să le inducă fiilor respectul faţă de artă: Barnes îşi aminteşte că în casă era un pian la care nu cânta nimeni, pe pereţi atârna un nud care adolescentului i se părea mai mult „solemn” decât erotic, iar discuţiile despre arte frumoase de la radio, ascultate la îndemnul părinţilor, i se păreau aride şi plicticoase. Prima experienţă muzeală autentică o trăieşte mult mai târziu, în muzeul simbolistului Gustave Moreau din Paris, iar ulterior, propria-i maturitate creatoare şi vocaţia de om de cultură îi îmbogăţesc viaţa cu o serie de experienţe artistice demne de invidiat: cunoaşte personal şi se împrieteneşte cu artişti vizuali britanici faimoşi, vizitează sute de expoziţii, călătoreşte des şi ia contact cu arta veche. Editorii îl încurajează şi îi creditează opiniile, şi aşa ajunge, în paralel cu cariera literară de succes (dar mai ales datorită ei!), să publice despre artă în reviste şi antologii.

Eseurile lui Julian Barnes poartă inconfundabil pecetea unui prozator talentat. Deşi cuprind un mare volum de sinteze critice operate de autor dintr-un material bibliografic nedeclarat, multe din ele se pricep să decupeze din proza vieţii ţinuta intelectuală a unui artist, iar altele, dimpotrivă, refac invers traseul moral al operei, revenind la praful şi tina din care s-au născut ideile artistice. Ochiul literatului se dovedeşte cu deosebire exersat în comentariul documentelor literare (jurnale, scrisori) şi în studiul afinităţilor literare ale marilor pictori. De exemplu, cel puţin trei dintre pictorii comentaţi (O. Redon, Cézanne, L. Freud) au fost mari admiratori ai lui Flaubert, care este şi unul din modelele lui Barnes. Legăturile dintre pictură şi literatură sunt frecvente. De altfel, un deschizător de drumuri a fost Baudelaire, teoretician al modernităţii artistice în Pictorul vieţii moderne şi personaj episodic care se mişcă viu în paginile lui Barnes.

Este de apreciat că incursiunile biografice nu trivializează peste măsură imaginea artiştilor. Deşi în Anglia au fost destui cititori simandicoşi care i-au reproşat detaliile scabroase (de exemplu, despre bolile şi degradarea fizică a pictorilor sau portretul oribil pe care i-l face în mod indirect, dar crud şi bine ţintit, lui Lucian Freud), aceste indiscreţii nu sunt excesive în matca originară a istoriilor relatate, a analizelor şi a comentariului critic (personal sau citat). Deşi o serie de mici reconstituiri istorice (relaţii între artişti, contexte familiale, originea unor opere de artă în politică, fapt divers sau drame personale) ar fi putut reprezenta un punct de interes suficient pentru un prozator (a cărui datorie nu e să contribuie la bibliografii), valoarea cărţii rezidă tocmai în forţa comentariului şi a formulei teoretice (originale sau citate) cu care Julian Barnes îşi înnobilează eroii: de exemplu, vorbind despre „monahismul” lui Cézanne, vede o „muncă permanentă, strădanie permanentă, distrugerea frecventă a lucrărilor nesatisfăcătoare şi nevoia unei incoruptibilităţi a vieţii de care depindea incoruptibilitatea artei”; „portretele lui sunt opusul celor realizate ca să surprinzi o stare de spirit, o ocheadă, o clipă fugară (...). Cézanne dispreţuia aceste fleacuri, la fel cum desconsidera autenticitatea supralicitată şi încercările de definire a firii. „Pictez un cap la fel ca pe-o uşă”, a spus el cândva. „Nu pictezi suflete”, bombănea Cézanne. „Pictezi corpuri; iar când corpurile sunt bine pictate, fir-ar să fie, sufletele – dacă există aşa ceva – strălucesc peste tot în tablou”. Sau, despre George Braque: „Exista ceva în calmul, în tăcerea şi în dăruirea artistică a lui Braque pe care-l manifestau, fără voia lor, din ce în ce mai puţini bărbaţi şi femei. Această autoritate vine, în cele din urmă, chiar din tablouri: simţul formei, al armoniei, al echilibrului cromatic – seriozitatea adevărului despre natură şi despre artă – au o temelie morală. Iar Braque a devenit, cu anii, o respingere vie a vanităţii, a pompozităţii, a şarlataniei”.

Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, şi despre observaţiile autorului cu privire la arta epocilor vechi. Sunt extrem de puţine şi ar fi putut lipsi din text, pentru că dovedesc o evidentă necunoaştere: temele Arcăi lui Noe nu constituie o „lacună iconografică” în arta europeană (vezi Uccello, Ghiberti, G. Bellini, Michelangelo, A. Carracci ş.a., plus nenumărate reprezentări anonime pre-renascentiste în iconografia bisericească), Furtuna lui Giorgione nu a fost mai uşor de „citit” imediat după ce a fost pictată (n-a fost nici atunci, nici acum), iar ironiile la adresa unui universitar care le descifrează studenţilor intenţiile artistice ale lui Mantegna sunt nefondate, pentru că în epocile vechi sistemul artelor se traduce prin limitări care adesea fac intenţia artistică mai cognoscibilă decât ulterior, în mareea experimentalismului de tip modernist. Altminteri, o carte agreabilă şi o sinteză de comentarii inspirate despre arta modernă şi contingenţele ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara