Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Arta de a admira literatura de Constantin Trandafir


Găsesc unii în critica lui Lucian Raicu, între altele, şi ironie, ceea ce nu se distinge decât vag şi cu totul întâmplător, ca în cazul lui Perpessicius. Dispoziţia lui curentă este una "amoroasă", bazată pe o suită de solemnităţi şi însufleţiri. Altminteri, omul, în viaţa de toate zilele, se strecoară cu o demnă sfioşenie, cu un aer parcă îndatoritor. Dintr-o fotografie apărută, una şi aceeaşi, de două-trei ori în revistele literare, mi-l închipuiam masiv şi voluntar. Din scris, te-ai aştepta să vezi un ins volubil, sentimental şi ardent. Nimic din toate acestea. O modestie graţioasă îşi ascunde în mişcări şi în privirea-i scânteind ca la insomniaci. Nu-i greu să-ţi dai seama că autorul Reflecţiilor asupra spiritului creator face parte dintre acei împătimiţi deopotrivă de "practica scrisului şi experienţa lecturii". Din acest punct de vedere, sacerdoţiul său implică multă "petrecere", tandreţe, febricitate, precum şi celebrare a "uşurinţei" cu care intră în relaţie cu Cartea. Ultimul capitol al volumului său despre Gogol învederează cel mai mult tendinţa de sacralizare a Operei, ceea ce criticul numeşte Religia artei: "Această formulă nu are numai un sens figurat"; "dacă undeva Ťmistica dăruiriiť şi Ťmisticať pur şi simplu au un sens, îl au cu siguranţă în spaţiul creaţiei; act de muncă realizată într-un climat asemănător celui al Ťrugăciuniiť, al abandonului, al totalei uitări de sine, al sacrei aşteptări, al sacrei atenţii". Asemenea fraze iluminate se găsesc cu duiumul în cărţile lui Lucian Raicu, criticul care nu face economie nici de simţire, nici de cuvinte. El se pronunţă neobosit despre condiţia literaturii de ficţiune şi a criticii literare, sub forma unei acute mărturisiri, aplicaţiile fiind, în practica sa, de ordin secundar şi mereu racordate la aceeaşi măsură confesivă, încât nu e de mirare că de mai multe ori spiritul teoretic apare ca surplus. Într-un loc, spre exemplu, este deplâns prejudiciul adus literaturii de către "delirul teoretic şi abuzul interpretativ": căci acestea sunt, într-adevăr, păgubitoare chiar şi în optica unui ilustru estetician, Tudor Vianu, aflat, e drept, refractar pedanteriei şi într-o umoare nu tocmai fericită, dacă a putut să ceară, pe o pagină din jurnalul său, suprimarea spiritului teoretic, devenit, vai, "una din marile calamităţi ale lumii moderne". Criticul "artist" n-are de ce preţui tezele generale, e dreptul lui să le suspecteze şi să le conteste. Dar tot exclusivism se cheamă, o intoleranţă cel puţin ciudată de la un om cu o aşa largă deschidere teoretică.

Lucian Raicu, preocupat în permanenţă de miracolul creativităţii, glosează sârguincios despre ceea ce el numeşte "practica scrisului", căutând semnificaţia existenţială, experienţa şi mobilul operei. Criticul visează o fenomenologie a actului creator, se străduieşte să releve tâlcurile creaţiei, cuantumul ei de existenţă, întrebările esenţiale, evidenţele superioare. Cărţile - iată un adevăr care nicicând nu-i de prisos a-l repeta - comprimă în ele o vastă experienţă de viaţă: "nu numai tehnici literare şi nu în primul rând tehnici literare, ci simplu: viaţă, experienţă". "Concretul vital" devine, în această ordine, factor genetic de căpătâi: "Nici o idee puternică şi Ťsimplăť nu valorează nimic în planul creaţiei, câtă vreme nu e validată, autorizată, confirmată, făcută să Ťdecurgăť, cum se zice, dintr-un imperiu vast al concretului, al tuturor celor ce sunt Ťale vieţiiť". Evident, o experienţă transfigurată, scoasă din mâlul banalităţii diurne; căci, iarăşi incontestabil, literatura e stare de graţie, transcendere a cotidianului. Totuşi, să nu uităm: ca şi viaţa, creaţia se nutreşte dintr-o ruptură. Nu freudianul şoc originar, ci rimbaldiana "dereglare"; şi nu numai a simţurilor, dar "a tuturor resorturilor moral-psihologice şi existenţiale", "dezechilibru" care desfide mediocritatea, acel "delir metodic", controlat cu luciditate, pentru a asigura echilibrul construcţiei, coerenţa necesară. Mai bine spus, puterea scriitorului stă în capacitatea de a găsi întâmplări şi de a fi în stare să le primească: "Aş zice, acum, că toată viaţa activă a unui mare scriitor e alcătuită din astfel de momente revelatoare; câtă vreme ele sunt probabile încă, scrisul creator (şi nu repetarea, re-scrierea) este cu putinţă". Sunt acestea adevăruri care nu pot fi contrazise şi de aceea simpla lor enunţare pare ternă. S-ar putea spune numai că asta e condiţia artei "înalte", dar există şi o fantasticitate a banalului, cum a observat foarte bine chiar Lucian Raicu în excelenta sa carte consacrată lui Gogol. Dar tocmai despre varietatea acestor reflecţii e vorba...

Creaţia, continuă Lucian Raicu, este un act de o mare gravitate dacă se află într-o strânsă interdeterminare cu "luxurianţa concretului vital", şi tocmai de aceea ea, creaţia, este şi joc, şi "nebunie", şi, cu precădere, produs al vieţii lăuntrice. De aici, ideea că viaţa unui mare creator este într-un fel eroică, manifestându-se de fapt, în "cea mai dură singurătate" (nu în izolarea cu efect sterilizator!). Criticul în discuţie, dotat şi cu o expresivitate a spunerii, nu numai a ideilor, îl aduce martor pe Tolstoi, despre care cineva făcea afirmaţia aparent paradoxală că e un mare artist "fără voie". Iar despre singurătatea scriitorului de cursă lungă Blanchot scrie memorabil, şi-mi face plăcere să-l citez, fiind vorba aici de o "convorbire" de natura banchetului: "Singurătatea operei - operei de artă, operei literare - ne dezvăluie o singurătate esenţială. Ea exclude izolarea ce se complace în sine a individualismului, ea ignoră căutarea diferenţei (...) Opera este solitară: aceasta nu înseamnă că rămâne incomunicabilă, că este lipsită de cititori. Dar cine o citeşte intră în această afirmare a singurătăţii operei, după cum acela care a scris aparţine riscului acestei singurătăţi". O "pedagogie" a creaţiei este rezumată în formulări ca: "a îndeplini opera în orice condiţii, a nu aştepta nimic de la ele", operă care este "dependentă numai de autorul ei şi îşi datorează forţa numai capacităţii acestuia de a se izola, ascultându-şi vocea interioară, în cea mai mare singurătate". Ceea ce - încă o dată trebuie spus - nu înseamnă decât o luare în posesiune a datelor vieţii, apoi a le "uita".

*
Acest critic bun (în ambele sensuri ale cuvântului) suferă realmente când ia seama că viaţa literară nu-i nici pe departe un paradis. Fascinat de priveliştea sărbătorească a creaţiei (împlinire de multe ori a unui martiriu), el are de ce să se întristeze, chiar dacă poate fi suspectat de inocenţă, căci concordia desăvârşită nu-i cu putinţă, nici nu se ştie cât ar fi de profitabilă. Dar ce binefacere oferă, spre exemplu, spiritul de grup sau alergia scriitorilor (şi nu numai a lor) la critică? "Zadarnic, ora criticii nu va bate niciodată, câtă vreme vor fi scriitori care să-şi aparţină lor înşile, şi critici care să aparţină tuturor scriitorilor, câtă vreme vor exista critici somaţi să înţeleagă totul şi adevărate sensibilităţi scriitoriceşti, răni deschise în contact dureros cu vibraţia inevitabilă a unei mâini străine". Categoric, optimistul Lucian Raicu are şi omeneşti momente de amărăciune. El face vădite eforturi pentru a scăpa de mâhnirile pasagere, pentru a nu vedea sumbru, admiţând necesitatea "vieţii literare", "cu vacarmul ei inofensiv în cele din urmă, tonic şi binefăcător", aprobând alianţele însufleţite şi polemicile de bună credinţă. Nici vorbă, critica , "formă de viaţă", e stăpânită de un freamăt existenţial, în consonanţă cu viaţa literaturii. Ea se exercită în sfera umanului, cu bucuriile, frământările şi dramele ei, definindu-se prin noţiunile de conştiinţă şi de valoare: "În epoca sa literară, şi pe măsură ce înaintează în vârstă, pierzându-şi ingenuitatea, pe măsură ce începe să aibă un trecut, criticul literar nu mai poate evita implicarea (sufletească, nu numai intelectuală, estetică etc.), angajarea profundă, existenţială, dramatică în toate Ťîntâmplărileť importante ale scenei literare". Aceste consideraţii de reală acuitate, deşi au aparenţa unor lucruri ştiute de mult şi de către toată lumea, reprezintă unul din capitolele forte ale scrisului lui Lucian Raicu (Critica - formă de viaţă, Reflecţii asupra spiritului creator, Scene din romanul literaturii).

Condiţia de căpătâi a criticului veritabil: să iubească literatura: "iubirea condiţionează şi, oricum, adânceşte înţelegerea operei". Era acesta şi postulatul lui Rilke: "Operele de artă sunt de o infinită solitudine şi nu poţi să le ajungi cu nimic mai puţin decât prin critică. Doar iubirea poate să le cuprindă, şi poate fi dreaptă faţă de ele". În justificarea criticii, Blaga are la fel de multă dreptate: "Unui critic îi trebuie dragoste pentru obiect". Prin urmare, ceea ce face Lucian Raicu este adevărata critică literară, "amoroasă", "de identificare", "creatoare". "Această Ťdragosteť - punem cuvântul între ghilimele, semn că şi noi ne temem puţin de el, atât de tari sunt prejudecăţile - o descoperim în formele unei grave devoţiuni, în textele lui E. Lovinescu despre Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, în Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu, în Goethe de Gundolf, în marile analize tematiste ale lui Jean Pierre Richard". Lucian Raicu susţine în repetate rânduri ideea foarte răspândită (dar nu de toţi admisă) a criticii creatoare, numai că el împinge lucrurile pe un drum al său, nu prea mult bătut, fapt care se răsfrânge, într-un fel special, chiar în exerciţiile sale de lectură. El se socoteşte - şi pe drept cuvânt - scriitor: Neprevăzut, luând totul de la început, renunţând la trecut şi la toată ştiinţa sa, se aşează Ťcreatorulť la masa sa de lucru. Nu altfel criticul! Sunt bucuros de a nu fi singurul care cred". Se spune că revendicarea creaţiei din critică vine dintr-un complex de inferioritate. Exclus. Vine dintr-o mare încredere în actul lecturii şi din nemărginita afecţiune faţă de literatura bună.