Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Frânturi lusitane:
Ars Nova la Lisabona de Virgil Mihaiu


Ajuns la a 16-a ediţie, Festivalul Musica Viva este principalul eveniment anual consacrat în Portugalia muzicii contemporane. Timp de două săptămâni, la Lisabona sunt reuniţi creatori si interpreţi de pe mapamond, convingător angajaţi în propăsirea artei sunetelor.

Această performanţă de calitate şi continuitate poartă marca Miso Music Portugal - o iniţiativă ce aniversează în 2010 un sfert de secol de existenţă, având ca nucleu tandemul Miguel Azguime / compozitor, poet, percuţionist, performer & Paula Azguime -compozitoare şi flautistă, cunoscuţi pe plan mondial ca Miso Music Ensemble. Mereu atenţi la ceea ce se întâmplă pe Glob în materie de inovaţie muzicală, cei doi creatori-organizatori compun opere autonome, dar şi „funcţionale" pentru cinema, teatru, dans, instalaţii sonore în expoziţii de arhitectură, pictură, sculptură, efectuează turnee periplanetare şi, peste toate, reuşesc să coordoneze amintitul megafestival.

Mizând pe excelenţa recunoscută a şcolii noastre muzicale, Institutul Cultural Român de la Lisabona reuşise includerea în festivalul Musica Viva de anul trecut a unei seri consacrate noii generaţii componistice din România. Succesul înregistrat atunci a determinat continuarea parteneriatului dintre ICR şi MMP prin invitarea ansamblului Ars Nova, programat să încununeze gala finală a ediţiei 2010. Fondată în 1968 de reputatul compozitor Cornel Ţăranu, această formaţie a constituit, încă din anii regimului totalitar, o veritabilă „instituţie alternativă" de promovare a creativităţii muzicale române şi universale. În condiţiile progresivei îngrădiri a libertăţii de expresie din România, între anii 1971-1989, Ars Nova a reuşit în mod quasi-miraculos să îşi menţină nealterat înaltul nivel al repertoriului, capacitatea de a disemina operele semnificative ale muzicii secolului 20. Într-o epocă de închistare, cenzură şi obscurantism ideologic, concertele ansamblului de la Cluj constituiau oaze de libertate şi familiarizau publicul cu tendinţele de ultimă oră ale muzicii contemporane (în programe figurau cu regularitate Stravinsky, Ravel, Schonberg, Enescu, Bartok, Berg, Webern, Varese, Berio, Cage, Xenakis, Stockhausen, Boulez, Nono, Bussotti, Stroe, Kagel, Ligeti, Gorecki...). De-a lungul celor 42 de ani de existenţă, ansamblul a prezentat peste 200 de prime audiţii de compozitori români şi străini, consolidându-şi statutul de referinţă în muzica nouă. Alcătuită din instrumentişti capabili să abordeze orice stil, Ars Nova a promovat consecvent idei artistice novatoare, avangardiste, provocatoare, realizând acasă la noi o operă de pionierat în domenii precum teatrul instrumental, interferenţele dintre sfera acustică şi cea electronică sau vizuală, teatru-dans, combinaţiuni muzical-poetice etc.

Pentru debutul formaţiei sale în Portugalia, Cornel Ţăranu a preparat un program de maximă exigenţă estetică, cuprinzând lucrări ale unor compozitori născuţi pe teritoriul României (inclusiv Iannis Xenakis şi o dedicaţie lui Bartok), plus o piesă a compozitorului portughez Antonio de Sousa Dias. Toate interpretate cu rigoare şi empatie de către o formulă de grup „esenţializată" la şapte instrumentişti, şi prezentate şarmant, pe franţuzeşte, de către compozitorul-dirijor. În deschidere am ascultat o sobră compoziţie a lui Ţăranu dedicată regretatului său amic, muzicianul de avangardă portughez Jorge Peixinho, de la a cărui naştere s-au împlinit recent 70 de ani. Exigenta scriitură, gândită iniţial pentru saxofonistul Daniel Kientzy, a fost impecabil redată de Ioan Goilă în transpunere pentru clarinet. A urmat Verso de Cristian Marina (el însuşi un „produs" al clasei de compoziţie condusă de Cornel Ţăranu la Academia de Muzică din Cluj), aureolat toamna trecută cu Premiul Academiei Regale de Muzică din Stockholm, înmânat de Regele Carl Gustaf al Suediei. Piesa - avându-l ca solist pe oboistul Aurel Marc - consacră revenirea lui Marina la expresivitatea instrumentelor acustice, după numeroase experimente pe tărâmul electronicii. Partitura oboiului procesează arborescente referinţe la limbajul modal de sorginte folclorică, în timp ce vioara, viola şi violoncelul sugerează ipotetice punţi către formule muzicale erudite, cu tente disonante. O pendulare între expresivitatea autocontrolată a unui „folclor imaginar" cu rădăcini româneşti şi evocarea, din perspectivă postmodernă, a inventivităţii libere a muzicanţilor anonimi.

Acelaşi virtuoz Aurel Marc a interpretat piesa pentru oboi solo Cime lointaine de Violeta Dinescu. Atmosfera se ţese aici din fragmente sonore contemplative, epurate de ritm, cvasistatice, despărţite între ele prin scurte tăceri. Sunete-pedală reamintesc, în registru acut, chemări de tulnice, esenţializări ale dorului. Lirismul mărturisit încă din titlu e intensificat prin puseuri melodice şi/sau tehnici neconvenţionale (spre exemplu, emisia simultană a câtorva note pentru crearea unui acord, sau „respiraţia circulară" ce permite obţinerea de sunete continue, prelungite dincolo de limitele respiraţiei fireşti).

Invocaţie II, concepută de Tiberiu Olah special pentru Ars Nova în 1971, demonstrează sincronismul exemplar al muzicii culte româneşti în raport cu tendinţele progresiste de pe scena mondială, chiar şi în anul teribilului viraj reacţionar al dictatorului scorniceştean. O ţesătură acustică policromă, în care sunt contopite esenţe ale melosului ancestral şi reconfortante instilări ludice: falsetto-urile fluierelor pastorale, acompaniate de percuţionistul ce trage arcuşul pe muchia cinelelor şi de sunete percusive produse în interiorul pianului; interludii deconcertante, când cordarii şi dirijorul tropăie în contratimp pe podiumul de concert, ca o sugestie a unei hilare geneze a dansului; armonii/dizarmonii configurând „curbele de tensiune" caracteristice autorului; imprevizibile alternanţe de ritmuri precis marcate, scriitură aleatorică şi hieratism imobil. După patru decenii, lucrarea lui Olah rămâne la fel de proaspătă şi de captivantă ca atunci când o ascultasem în primă audiţie.

Piesa portughezului Antonio de Sousa Dias Komm, tanz mit mir ne-a revelat un compozitor capabil să-şi farmece auditoriul, prin fluenţa şi melodicitatea implicită a discursului melodic. O progresie oarecum îndatorată Bolero-ului ravelian, adaptată însă lentoarei (uneori chiar languroase) specifice stilului de viaţă lusitan. Tema circulară - reminiscenţă valsantă intonată de pian (Codruţa Ghencean) - era succesiv preluată şi amplificată armonic de tandemul violă-violoncel (Grigore Botar / Gyula Ortenszky), apoi de clarinet (Ioan Goilă) şi, finalmente, de vibrafon (Grigore Pop). Minimalism postmodern cu valenţe reconfortante, ceea ce nu e la îndemâna oricui.

Alte două piese din vasta operă componistică a liderului formaţiei au cucerit publicul, de foarte bună factură, al Festivalului Musica Viva: Remembering Bartók e un omagiu realizat la comanda Radiodifuziunii din Ungaria, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea marelui compozitor născut la Sânnicolau Mare. Cornel Ţăranu şi-a edificat piesa pe cele trei note corespunzătoare prenumelui Bela (B, E şi LA). „Melograma" îl are ca protagonist pe acelaşi infatigabil Aurel Marc. Liniile melodice sinuoase ale oboiului-solist sunt contrapunctate de concise structuri contrastante emise de ceilalţi instrumentişti, asemenea unui „taraf" stilizat. O procedură similară poate fi detectată şi în compoziţia Mosaiques, unde însă rolul solistic revine clarinetului: o succesiune de episoade seducătoare (inclusiv cu discrete aluzii jazzistice), bazate pe structura call & response. Obişnuitul haló rapsodic al creaţiilor lui Ţăranu se estompează în aceste piese, unde peisajele acustice sunt conturate cu fermitate, dar nu mai puţin subtil. Ambitusul emoţional e vast, manevrat cu artă de adevărat maestru.

În fine, Charisma de Iannis Xenakis (altă piesă din 1971, alt compozitor născut pe teritoriul României, la Brăila). Această, i-aş zice, sculptură sonoră - un duet clarinet/violoncel - condensează în mai puţin de cinci minute un torent de sentimente violent contrastante, expuse frust, într-o modalitate pronunţat bruitistă. Tonalităţile sunt rugoase, răscolitoare, izvorâte din două instrumente preschimbate parcă în entităţi primordiale, reciproc abrazive. Într-un memorabil gest final, în timp ce violoncelistul susţine un ton prelung pe coarda gravă, clarinetistul efectuează o scordatura a acesteia, obligând-o să-şi înceteze funcţia muzicală.

Cinci dintre muzicienii prezenţi la Lisabona fac parte din prima formulă de componenţă a ansamblului clujean (Ţăranu, Marc, Goilă, Pop, Botar), iar ceilalţi trei se integrează admirabil în conceptul verificat de peste patru decenii (Greceanu, Ortenszky şi violonistul Albert Markos). Chiar şi într-o asemenea configuraţie restrânsă (impusă, în cazul acestei deplasări, de rigorile actualei recesiuni), Ars Nova îşi menţine vizionarismul estetic imprimat de fondatorul/liderul ei. Inestimabilă contribuţie românească la definirea unor noi orizonturi muzicale.