Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ars amandi de Ştefan Cazimir

Poetul are 75 de ani; starea civilă – divorţat. Poeta are 83 de ani; starea civilă – văduvă. Ambii se bucură de cote generoase la bursa valorilor literare. Întîmplarea i-a reunit recent în paginile aceluiaşi număr al unui mare cotidian, fiecare cu cîte un amplu interviu.
Din gura poetului aflăm că „verişoarele sunt cele care, mai ales în copilărie, îţi satisfac toate curiozităţile”. Pe Doiniţa, o fetiţă mică, blondă, „am băgat-o întrun coteţ, unde se ţineau lemnele, am dezbrăcat-o goală puşcă şi i-am spus cu foarte mare exactitate cum se numeşte fiecare bucăţică dintr-o femeie şi dintr-un bărbat”. În clasa a II-a, cînd avea 7-8 ani, prietenul Ghiţă Alui Chelea „mi-a explicat tot, cu exemplificări pe sora lui, care era mai mică şi nu se supăra să fie luată ca material didactic”.
Poeta, iniţial mai pudică, ne informează asupra primelor semne ale erotismului, survenite în cursul unei goane pe străzile Sibiului : „Ei bine, alergatul acela mi-a creat o răsuflare accelerată, probabil mi s-a ridicat sîngele în obraji şi am simţit o căldură extraordinară însoţită de o bucurie nemaiîntîlnită pînă atunci.ş…ţ şi simţeam o plăcere foarte mare în tot trupul şi nu ştiam ce-i fenomenul acela. Fenomen care a început să se repete. Abia mai tîrziu, cînd într-adevăr m-am îndrăgostit, studentă fiind, am recunoscut senzaţia.”
Cum se reflectă fiziologia în procesul creaţiei lirice ? Poetul consideră că, împotriva bătrîneţii, „te poţi revanşa scriind, deşi eşti respins şi de propriul tău organism, respins biologic. Există o diferenţă biologică, una care se simte şi într-un grup : femeile tinere stau cu tinerii, nu cu bătrînii, rar să fie cîte o uşchită căreia să-i placă unul mai în vîrstă. Te revanşezi prin poezii, acolo cauţi să fii foarte tînăr, foarte zglobiu.“
De pe o poziţie similară, poeta susţine că inspiraţia „ne vine din trup. Sunt sigură de asta. Momentul în care îţi vin valul acela teribil, furnicăturile acelea, dorinţa aceea fierbinte seamănă atît de bine cu dorinţa dragostei trupeşti ! Inspiraţia pentru mine e aproape identică cu excitaţia. […] Prin poezie se împlineşte actul exact cum se împlineşte actul în iubire. „Şi încă: „sunt convinsă că instinctul sexual e mai inteligent decît inteligenţa. Chestia asta i-a plăcut Hertei Müller la nebunie şi a făcut-o publică.“
Răspunzînd unei întrebări a reporterilor („Mai credeţi, cum spuneaţi odată, că femeia trebuie să aibă puţin sictir ?“), poetul declară : „Da, trebuie un pic de sictir, unul intrinsec. Un sictir al trupului, să aibă o mişcare din fund de «du-te-n mă-ta!». Mie îmi plac defectele la femei, una cu un picior puţin mai scurt, care şchioapătă, are un farmec absolut fantastic.ş…ţ Defectele femeilor sunt incitante, creează o altă sferă de atracţie, e ceva nou. Nu mă sperie, eu chiar caut aceste mici diformităţi. Dar la femei mai tinere, nu la octogenare. Deşi şi uzura este fascinantă, femeile devastate de vîrstă au un fel total de a iubi, cîntă sufletul în ele. Femeile bătrîne sunt uluitor de frumoase uneori…“.
La cîteva pagini distanţă, poeta abordează aceeaşi temă: „I-am pus Ninei şCassianţ întrebarea: «Tu ce părere ai ? În momentul în care o femeie ajunge la o vîrstă cînd nu mai este adulmecată de bărbaţi ş…ţ, ce simte ea? Mai simte vreo atracţie pentru bărbaţi? Nu o doare dacă vede că ei nu mai întorc capul după ea? » Nina s-a uitat la mine foarte degajat şi mi-a zis: «Oooş…ţ, ce prostuţă eşti ! Nu se pierde nimic, iubirea se trăieşte pînă la moarte prin reprezentare.»”
Ceva asemănător afirmă şi poetul cînd se referă la popularitatea versurilor sale: „la mine ar fi ca o momeală povestea asta cu sexualitatea. Asta funcţionează la cele foarte înflăcărate la început şi la cele care, desflăcărîndu-se, sunt disperate că nu vor mai fi înflăcărate niciodată. Deci, la disperate şi la înflăcărate. Adică, la începutul şi la finalul vieţii sexuale. Deşi sunt încredinţat că viaţa sexuală ţine pînă la moarte !“
Aceeaşi convingere o nutreşte la rîndul ei poeta, care nu ezită a-i mărturisi reporterului „nişte lucruri jenante“ : „nu cred că există noapte în care, după ce sting lumina şi rămîn singură în pat, să nu mă gîndesc şi să nu trăiesc acele clipe extraordinare. În momentul în care gîndul devine foarte intens, crede-mă că şi trupul răspunde. Adică îşi retrăieşte plăcerea.“
Întîmplarea (iarăşi întîmplarea !) sau, poate, o intenţie maliţioasă a redacţiei a intercalat, între cele două interviuri, un text intitulat „Dăscăliţa lui Goga, povestea unei iubiri neîncepute“. Este vorba de învăţătoarea Aurelia Rusu, care a trăit între 1882 şi 1975 şi de care Octavian Goga se îndrăgostise fulgerător în anul 1900. Planul celor doi de a se căsători, din păcate, a eşuat. Moartea, în 1903, a tatălui lui Octavian, cînd tînărul se afla pentru studii la Budapesta, l-a constrîns pe poet să încheie o căsătorie de convenienţă, cu fiica directorului unei bănci din Sibiu. Aurelia Rusu, rănită sufleteşte iremediabil, nu s-a măritat niciodată. Goga a încercat în cîteva rînduri s-o revadă, dar uşa fostei iubite i-a rămas definitiv închisă. Una din poeziile inspirate de ea mai stăruie şi azi în amintirea noastră:
Sfios, amurgul toamnei mohorîte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămîie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sînul tău s-a coborît să moară,
Iar vîntul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...

(Dăscăliţa)i

Dau îndărăt două pagini ale ziarului, la interviul dedicat poetului contemporan. Nu i se citează nicio piesă lirică. Nicio strofă. Nici măcar un vers. Ni se oferă în schimb cîteva fotografii, menite a ilustra ravagiile timpului.
Dau nişte pagini mai încolo, la interviul consacrat poetei contemporane. Nu i se menţionează nicio piesă lirică. Nicio strofă. Nici măcar un vers. Iată în schimb vreo trei fotografii, menite... nu mai insist.
Îmi scormonesc propria memorie, cu gîndul la poetul vremii noastre. Zadarnic! Nu-mi revine în minte nicio piesă lirică. Nicio strofă. Nici măcar un vers.
Refac aceeaşi operaţie gîndindu-mă la poeta timpului nostru. Degeaba ! Nu-mi trece prin minte nicio piesă lirică. Nicio strofă. Nici măcar un vers.
Vorba lui C.A. Rosetti : „A cui e vina?“ Răspunsul aparţine viitorului.

i. Ultimele două versuri ale poeziei sînt gravate pe piatra de căpătîi a mormîntului Aureliei Rusu. Există însă şi părerea că această elegie „a izvorît din durerea prilejuită poetului de moartea surorii sale Victoria (15 septembrie 1884 - 3 martie 1904), care a fost învăţătoare şi s-a stins de tuberculoză” (vezi Octavian Goga, Opere. II. Poezii. Ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie şi indici de Ion Dodu Bălan. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 291).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara