Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Arnon Grunberg - Transnistria de ---

„Nu te duce în Transnistria, că nu te mai întorci viu de acolo,” mi-a spus un moldovean în Chişinău în primăvara lui 2009. Altcineva din Chişinău îmi spusese că Transnistria ar fi o gaură neagră, centrul traficului de femei şi de arme. Dar adăugase: „N-o să te lase să intri. Nu înghit deloc jurnaliştii.” Majoritatea relatărilor din presa occidentală confirmă această imagine. Cuvintele „muzeu în aer liber al comunismului” apar în mod regulat, deseori cu o încântare abia disimulată. Transnistria este atât de puţin cunoscută în Occident încât, povestind prietenilor că merg acolo, cei mai mulţi au crezut că mă refer la Transilvania.
Nu aveam să fac călătoria spre Transnistria de unul singur. În 2007, când eram afiliat armatei olandeze staţionate în Afganistan, m-am împrietenit cu un căpitan pe nume Niels Roelen, între timp avansat la rangul de maior. În prefaţa pe care am scris-o unui volum de povestiri ale soldaţilor olandezi care îşi făcuseră stagiul militar în Afganistan, remarcasem, uşor ironic, că, dacă eu fusesem afiliat armatei olandeze, aceeaşi armată ar trebui să-mi fie la rândul ei afiliată mie. Niels a luat această ofertă foarte în serios. Deci rolurile se inversaseră acum: armata, cel puţin o parte a ei, îmi este afiliată mie.
Nu doar jurnaliştii, ci nici militarii NATO nu ar trebui să se aştepte la o întâmpinare călduroasă în Transnistria. De aceea călătorim sub alte nume. Eu îmi folosesc cel de-al doilea prenume, Yasha, iar în Transnistria, pe Niels îl cheamă Olav, de asemenea al doilea prenume. Ne dăm drept investitori: vrem să deschidem un hotel în Transnistria. Dar ceea ce începe ca un joc ar putea deveni chiar realitate.

Tiraspol, capitala Transnistriei, nu are aeroport comercial. Aterizăm la şaptezeci de kilometri depărtare, în Chişinău. În sala de sosire se află un bărbat bine-făcut ţinând semnul: „Olav, Tiraspol”. Este şoferul nostru, pe nume Alexi. L-am găsit pe internet. Mai exact, am găsit-o pe soţia lui. Propoziţia: „She will advise and assist those interested to buy a property or open a business in Transdniestr,”1 ne-a atras atenţia. Tot ea ne va ajuta să trecem graniţa ilegal. Aşa îmi închipuisem că vor decurge lucrurile.
Diferiţi jurnalişti şi turişti relatează în reportajele lor despre corupţia de la graniţă, dar pe înserate, când ajungem noi la graniţa cu Transnistria, nu e nici urmă de această tradiţie.
În faţa noastră e o camionetă care aşteaptă să treacă graniţa. În rest nu e trafic mai deloc.
Alexi spune: „Paşapoartele”. Completează un formular, ni-l dă la semnat, se duce cu paşapoartele noastre şi cu formularul într-o clădire şi se întoarce după cinci minute. Un vameş verifică, după părerea mea doar de formă, portbagajul, iar după aceea ne putem continua drumul. Cine călătorea înainte de 1989 din Germania de Vest în Germania de Est, avea de-a face cu vameşi mai intimidanţi decât aceştia. După un sfert de oră suntem deja în Tiraspol, ultima bucăţică de Europă comunistă, după cum se spune, dar, văzut din maşină, Tiraspol nu se deosebeşte prea mult de oraşele pe care le-am văzut în sudul Ucrainei: părăsite şi uşor dărăpănate.
Lena are un apartament de închiriat care, după cum scria în reclama de pe internet, are apă caldă douăzeci şi patru de ore pe zi. Pe lângă acest apartament mai rezervasem şi două camere de hotel. Din cauza poveştilor pe care le auzisem despre Transnistria mi s-a părut chibzuit să acţionăm din două adrese diferite. În adâncul gândurilor mele sunt de fapt un spion. Blocul datează din perioada sovietică. În scara blocului miroase a beton ud. Alexi se speteşte cu geamantanul meu în sus pe scări. Apartamentul e la ultimul etaj şi e mult mai confortabil decât ai crede văzând scara blocului.
— Paşapoartele, spune Alexi.
— De ce?, întreb eu. Ne povesteşte că, fiind străini trebuie să fim luaţi în evidenţă şi că o va face el în numele nostru mâine dimineaţă. Prefer să-mi ţin paşaportul la mine. Nu mi-e clar unde se termină precauţia şi începe paranoia, dar pentru un spion paranoia este o însuşire firească. Ţinând cont că engleza lui Alexi nu e suficient de bună pentru astfel de negocieri, o sunăm pe soţia lui.
—Ascultă, îi spun Lenei, e simplu. Paşaportul rămâne unde sunt şi eu. Îi dau telefonul înapoi lui Alexi, care ridică din umeri şi ne înapoiază paşapoartele. La scurt timp după aceea părăseşte apartamentul uşor iritat. Mi se face ruşine.
Uneori, într-o ţară ca aceasta, rolul unui turist nu se deosebeşte prea uşor de cel al colonialistului: aroganţa, superioritatea morală, intenţiile cele mai bune care deseori trebuie să camufleze intenţii ceva mai puţin bune.
— Sper că n-am aruncat pe cineva în stradă închiriind acest apartament, spune Olav. Apartamentul dă într-adevăr impresia că cineva a locuit aici cu puţin timp înaintea venirii noastre şi şi-a părăsit locuinţa în grabă.
Coborâm treptele. Vizavi de complexul de apartamente se află supermarketul Fortuna, unde găsim un taxi. „City Club Hotel,” îi spun eu şoferului. Nu-i sună cunoscut. Îi arătăm foaia cu adresa, dar el pare să se descurce la fel de greu cu alfabetul latin precum noi cu cel chirilic.
Hotelul se află pe o stradă pustie.
Recepţionera, o tânără, ne urează bun venit.
— Începusem să ne întrebăm de ce întârziaţi, ne spune. Nu sunt acceptate cardurile de credit, nicăieri în Transnistria nu sunt acceptate cardurile de credit; ca să rezervăm camerele am trimis banii prin Western Union.
— Mai putem mânca ceva? întreb eu. Fata încuviinţează din cap. Hotelul se dă destul de occidental, dar pare părăsit. Mai mult, am impresia că suntem singurii oaspeţi, impresie care mai târziu îmi va fi confirmată.
Olav îmi menţionase înainte de călătorie că ar vrea să împărţim o cameră, dar la mine în armată cel afiliat are propria lui cameră. Nici eu am fost silit să mă trântesc gol în pat lângă un locotenent pe când eram afiliat armatei americane.
După cinci minute, când coborâsem, recepţionera ne spune că îi pare rău dar că restaurantul s-a închis deja. Ne-a făcut o rezervare la Villa Rich. Şi ne-a făcut rost de o maşină care să ne ducă acolo. Ne sfătuieşte din tot sufletul să-l sunăm pe şofer când vrem să ne întoarcem la hotel.
De afară, Villa Rich arată ca o imitaţie neglijentă a unui club de noapte din Miami Beach în anii optzeci. Dinăuntru, restaurantul se dovedeşte a fi, după cum îi sugerează şi numele, un fel de lounge. Deasupra barului atârnă un poster înfăţişând silueta unei femei cu picioarele larg desfăcute.
Găsim sushi în meniu. Un simbol de lux pe aceste meleaguri.
Scaunele sunt dintr-un fel de puf.
După ce comandăm, se apleacă spre noi un tânăr cam corpolent în vârstă de vreo douăzeci de ani care stătea la o masă de alături şi ne întreabă într-o engleză relativ bună:
— Ce căutaţi în sărăcia asta? De parcă nu şi-ar putea închipui că cineva ar veni de bună voie în Transnistria. Întrebarea mă ia prin surprindere.
— Investim în hoteluri, spun eu.
— Nu există hoteluri bune aici, spune el.
Îl cheamă Nick, prescurtat de la Nikolai, locuieşte în Tiraspol, dar studiază economie în Chişinău. Nick ne dă numărul lui de telefon, ne spune nu ezităm să-i dăm un telefon.
De sus se aude muzică tare.
— Acolo sus or fi dansatoare erotice, spun eu.
Dacă Transnistria chiar este centrul traficului de femei, ar trebui să poţi sesiza ceva şi în viaţa de zi cu zi.
După masă ne hotărâm să aruncăm o privire.
Un bărbat încearcă să ne împiedice, dar noi ne îmbrâncim înăuntru.
Găsim bărbaţi cu feţe de masă în mână care se uită surprinşi la noi. Pare a fi o sală pentru serate şi petreceri. Probabil că tocmai a avut loc o petrecere. Fac ordine.
Pentru a doua oară în acea seară, mă cuprinde ruşinea.
În timp ce coborâm scările, Olav mă întreabă:
— Ai fost vreodată îndrăgostit de un bărbat?

A doua zi de dimineaţă mergem la apartamentul Lenei. Suntem rugaţi să ne descălţăm. Pe hol e întinsă o sârmă de uscat rufe. Viaţa pare să se desfăşoare aici în bucătărie, unde e o căldură plăcută. Pe masa din bucătărie se află un coş cu un bebeluş înăuntru, fiul Lenei, Iliuşa. La masă stă un bărbat în trening, socrul Lenei.
— E bolnav, spune ea.
Lena spune că nu are timp să ne ajute cu luarea în evidenţă, dar că a aranjat cu o prietenă.
— Cum stau lucrurile de fapt cu Sheriff? întreb eu. Sheriff este numele firmei despre care se spune că ea controlează jumătate din Transnistria. Sheriff are benzinării, supermarketuri, o agenţie de publicitate, două fabrici de pâine, o editură, un club de fotbal, o reţea de telefonie mobilă, o distilerie, un post de televiziune şi o firmă de construcţii. Auzisem că se ocupă de ani de zile de construcţia unui hotel de cinci stele care tot nu se mai termină. Olav şi cu mine ne arătăm interesaţi de o colaborare cu Sheriff. Sheriff este în mâinile lui Victor Gusan şi Ilie Cazmali, doi foşti colaboratori ai Ministerului de Justiţie, ai Poliţiei militare, şi după unele afirmaţii, foşti agenţi secreţi, pe deasupra confidenţi ai lui Igor Smirnov.
— O, Sheriff, spune Lena. Sheriff e Superman. Ne toarnă ceai. Să mergeţi la poştă, spune ea. De acolo puteţi cumpăra timbre transnistrene. Sunt drăguţe ca suvenir. Dar nu sunt valabile decât în Transnistria.
Soseşte prietena Lenei; o cheamă Ielena, e o femeie prietenoasă cam pe la treizeci de ani.
— Dacă vă întreabă ceva la luarea în evidenţă, spune Lena, trebuie să spuneţi că sunteţi prieteni de-ai Ielenei.
În centrul Tiraspolului se află biroul de luare în evidenţă. Sunt ghişee cu jaluzele. Ghişeele par închise. Într-un fel de anticameră stau plictisiţi trei bărbaţi în vârstă şi o femeie. Nu e clar dacă aşteaptă ceva sau dacă se află aici pentru că este cald. Întreaga imagine duce cu gândul la o piesă de teatru absurd din anii cincizeci.
Ielena bate la unul dintre ghişee. Cineva dă jaluzelele puţin la o parte. Geamul se întredeschide. Ielena primeşte două formulare, pe care le completează în numele nostru. Le semnăm şi ea se întoarce cu paşapoartele noastre şi cu formularele înapoi la ghişeu. Persoana de la ghişeu nu ni se arată, ceea ce e mai degrabă straniu decât ameninţător.
— Cu ce te ocupi?, o întreabă Olav pe Ielena, în timp ce ne aşteptăm paşapoartele.
Ielena îşi scrie numărul de telefon pe o foaie de hârtie.
— Oare asta înseamnă că nu vorbeşte prea bine engleză şi a înţeles greşit întrebarea ta sau crezi că înseamnă altceva?, îl întreb pe Olav.
În Transnistria, realitatea este un puzzle pe care doar jucătorii experimentaţi par să-l poată rezolva. Acum că am fost luaţi în evidenţă, Ielena se grăbeşte brusc. Nu vrea să bea o cafea cu noi. La rugămintea noastră ne explică înainte să plece unde găsim o bancă.
De curând au apărut automate în Tiraspol. Transnistria are propria sa monedă, rubla transnistreană, pe care nu o poţi folosi decât în Transnistria. Automatul scoate ruble ruseşti sau dolari americani, pe care îi poţi schimba apoi în ruble transnistrene. Case de schimb se află peste tot, dar prea mulţi străini n-am văzut până acum. Dacă Transnistria este într-adevăr centrul de trafic de femei şi de arme al Europei, aşa cum se afirmă mai ales în Moldova, atunci te-ai aştepta să vezi mai mulţi străini.
În apartamentul pe care l-am închiriat de la Lena avem întâlnire cu Ania, translatora noastră.
Ania e profesoară de engleză. Are în jur de treizeci de ani, pomeţi proeminenţi şi o privire care exprimă, în acelaşi timp, oboseală şi suspiciune.
— Chiar te cheamă Yasha?, întreabă ea.
— Uită-te în paşaport dacă nu mă crezi, spun eu. Ania nu se aşează.
— Trebuie să ai grijă, spune ea, să nu fii luat drept spion.
— Cum poţi fi luat drept spion? întreb eu.
— Ar fi mai bine să nu faci fotografii spune ea.
— Şi mai ce n-ar fi bine să fac?
— Pur şi simplu, să nu te comporţi ca un spion.
Încuviinţăm din cap.
— Să schimbăm subiectul, spune Ania. O prietenă mi-a spus că ar trebui să cer 10 euro pe oră. E bine?
— Minunat, răspund eu. În Transnistria, salariul mediu pe economie este de 250 dolari. Cum e viaţa în Transnistria?, o întreb pe Ania.
— Trăim în republica Sheriff, răspunde ea.
În dimineaţa următoare mergem la firma de construcţie a concernului Sheriff. Am stabilit o întâlnire cu Dimitri, „vicepreşedintele”. Nu ni s-a dat un nume de familie. Sediul central se află lângă complexul sportiv F.C. Sheriff, care are două stadioane. Poate că e vina stratului gros de zăpadă, dar în comparaţie cu Tiraspol, unde totul pare să provină din perioada sovietică, complexul sportiv ne duce cu gândul la un film SF – ce-i drept, unul de acum mult timp. Secretara ne lasă să aşteptăm zece minute iar apoi ne invită în biroul lui Dimitri. E mare, dar gol şi pe masă se află un ceas în forma unei mingi de fotbal. Dimitri are o mustăcioară şi poartă un ceas mare.
— Cu ce intenţii aţi venit aici?, întreabă el.
— Vrem să investim în Transnistria, spun eu. În hoteluri. Am putea colabora cu Sheriff?
Discuţia se desfăşoară prin intermediul traducătoarei noastre.
— Avem destui bani, spune Dimitri. Construim acum un hotel de cinci stele din banii noştri.
— Credeţi că ţara are un viitor din turism? întreb eu. — Vreţi un răspuns sincer sau răspunsul unui patriot?, întreabă Dimitri. Viitorul e nesigur. Nu se ştie dacă ţara va rămâne independentă, dacă va urma o uniune economică cu Moldova.
— Fotbalul nu atrage turişti?, întreb eu. Dimitri dă din cap.
— Oamenii vin cu maşina şi pleacă înapoi tot cu maşina, spune el, pentru prima oară în voce i se aude ceva ce aduce a sentiment, o uşoară dezamăgire.
— În Bender însă, spune el, acolo e un hotel unde nu le-ar strica nişte bani în plus. Se numeşte „Prietenia”, locuiesc mulţi solaţi ruşi în hotel. Vreţi să le dau un telefon?
— Vă rog, spun eu.
După un sfert de oră ne aflăm pe drum spre Bender, un oraş la graniţa cu Moldova, care se află în partea îngustă a Transnistriei la malul de vest al Nistrului: în timpul războiului cu Moldova aici s-au dus cele mai crâncene lupte. Când traversăm podul deasupra Nistrului, trecem pe lângă un post de pază cu militari ruşi. Militarii ruşi se numesc trupe de menţinere a păcii. Un militar rus dă zăpada în faţa Hotelului „Prietenia”, care lasă o impresie sărăcăcioasă. Oare restul Regimentului Paisprezece al Armatei Ruseşti, care se află pe teritoriu transnistrean, o fi încartiruit aici?
Directorul, Vitali, ne primeşte cu entuziasm şi fără suspiciuni, de parcă de luni întregi aşteaptă investitori din Occident. Poartă blugi şi are un început de burtă. — Avem două restaurante, un club de noapte, o sală de biliard şi o saună, spune el. Ne arată sauna, care e proaspăt renovată. — Cât costă o cameră?, întreb eu.
— Avem trei categorii de preţuri, spune Vitali, pentru transnistreni, pentru cei din fosta Uniune Sovietică şi pentru străini.
La ultimul etaj al hotelului se află camerele renovate. Lasă o impresie relativ confortabilă. Pe pat e o pernă mare în formă de inimă. Nu mă pot abţine: nu văd o cameră de hotel, ci un cuibuşor de nebunii.
— Cât costă banii tăi?, întreabă Vitali când ne întoarcem jos. Ce vrei să câştigi din investiţia ta?
— Asta trebuie să negociem, spun eu.
La parter se află un magazinaş unde se vând rochii de mireasă.
— Cine este de fapt proprietarul acestui hotel?, întreb eu.
— Sindicatul, spune Vitali.
Mai târziu am aflat că sindicatul nu este decât proprietarul de formă al Hotelului „Prietenia”, adevăratul proprietar este tatăl lui Vitali.

În hotel ne-am dat întâlnire cu un factotum, o jurnalistă pe nume Marina. Are în jur de patruzeci de ani. O însoţeşte o traducătoare, Irina, o femeie pe la douăzeci de ani cu o căciulă gri pe cap, pe care nu şi-o dă jos.
Cu prudenţă îi explic Marinei că vrem să aflăm dacă zvonurile că Transnistria ar fi centrul traficului de femei şi de arme, sunt adevărate.
Un raport despre Moldova şi Transnistria din 2006 al Ministerului American al Afacerilor Externe afirmă că Transnistria joacă un rol important în traficul internaţional de carne vie, pe deasupra că prizonierii sunt torturaţi şi că au loc arestări în condiţii suspecte ale persoanelor care aduc critici ordinii de stat.
— Sunteţi acreditaţi?, întreabă Marina.
— Nu, spun eu, am venit în principal ca investitori. Dar suntem nişte investitori curioşi.
— Fără acreditare îţi pui în pericol propria viaţă, ca şi pe a altora. Aveţi nevoie de mine?
— Aş vrea să aflu mai multe despre traficul de femei şi de arme.
— Fără acreditare îţi pui în pericol propria viaţă şi pe cea a altora, spune Marina. Aveţi nevoie de mine? Cu ce vă pot ajuta?
Acest dialog se mai repetă de patru ori. Dadaismul nu a murit, Tiraspol ar putea deveni capitala dadaistă a Europei. Îmi încerc norocul prin traducătoare.
— Eşti jurnalistă?, întreb eu.
— Lucrez pentru o agenţie matrimonială, spune Irina. Pun bărbaţi occidentali în legătură cu femei transnistrene.
— Şi tu eşti căsătorită cu un occidental?
— Din fericire, nu.
— Ce trebuie să faci ca să te căsătoreşti cu o transnistreană?, întreb eu.
— Trebuie să fii pregătit pentru dragoste, spune Irina.
Apoi Marina ia din nou cuvântul. Vrea să ştie pe cine am cunoscut şi pe cine urmează să cunoaştem. După părerea mea, nu e treaba ei. Înainte să plece, Marina şi Irina ne curăţă de cincizeci de euro.
A doua zi, Olav o sună la rugămintea mea pe Irina şi îi spune că suntem pregătiţi pentru dragoste, dar Irina îi închide telefonul în nas.
Pentru a nu ştiu câta oară în Transnistria, mi-e ruşine.

Într-un beci din strada Zelinskogo se află Interaction, un ONG care se ocupă de combaterea traficului de carne vie şi violenţă domestică din Transnistria.
Directoarea este Oxana Alistratova, pedagog de meserie, care în 2004 a avut probleme cu Serviciul Secret din Transnistria din cauza activităţilor sale. OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) a încercat să-i găsească azil undeva în Europa, dar despre asta nu mai vrea să vorbească. ONG-ul ei lucrează acum împreună cu Serviciul Secret Transnistrean şi Ministerul Afacerilor Interne, spune ea. Doi colaboratori ai lui Alistratova, Ielena şi Iulia, explică cu ce se ocupă Interaction.
— Avem două linii de apel urgent, una pentru violenţă domestică, una pentru imigraţie ilegală şi trafic. În 2006 am deschis-o pe cea pentru trafic, spune Ielena. Până acum am primit 600 de apeluri, dintre care 180 de apeluri SOS. Acestea din urmă se referă la apeluri din partea unui membru al familie, care transmite că fiica sau soţia sa este victimă a traficului. Cele mai importante ţări în care sunt trimise femeile sunt Turcia şi Emirate. Dar există şi trafic intern. Am avut un caz despre o fată de şaisprezece ani care fusese dusă cu forţa într-un bordel. Îi era teamă că va fi vândută în străinătate pe o sticlă de votcă. A reuşit să ne sune.
— Preţul unei femei este o sticlă de votcă?, întreb eu.
— Uneori se prea poate ca acesta să fie preţul. Se face trafic şi cu bărbaţi. Ei nu ajung în industria sexului, ci sunt vânduţi ca sclavi. Dar e dificil să-i găseşti, pentru că ei nu vorbesc despre asta. Le e ruşine.
Oxana spune:
— Femeile care au fost victimele traficului de femei sunt uneori promovate. Se întorc în ţara lor şi devin «recruteri». Conving deci alte fete să meargă în străinătate. Am întrebat-o odată pe o astfel de fată: „Ai o părere bună despre ceea ce faci?” Mi-a răspuns: „E mai bine decât să fiu prostituată”. Înţeleg acest lucru foarte bine, şi ca psiholog. E mai bine să fii managerul prostituatelor decât să fii prostituată.
Oxana ne conduce afară. Ne propune să lucrăm pentru ONG şi să strângem bani în Olanda.

Cu o seară înaintea plecării noastre îl vizităm pe Grigori Volovoi, redactor-şef al ziarului independent de opoziţie „Novaya Gazeta” (tiraj: 2.500 de exemplare). Sediul central al acestui săptămânal se află într-un apartament cenuşiu dintr-o suburbie al Benderului.
— Aici există libertate a presei, spune Volovoi, un om sobru pe la cincizeci de ani, dar nu pentru toată lumea. Statul ne lasă în pace pentru că avem gheare şi putem să zgâriem. Te deranjează dacă filmez discuţia noastră? Avem şi un website. Discuţia este filmată, preţ de câteva clipe, iar camera este îndreptată în special spre Olav şi spre mine.
— Serviciul Secret este mai numeros decât pe vremea Uniunii Sovietice, spune Volovoi. Eu am fost secretarul Partidului Comunist. Ştiu despre ce vorbesc. Judecă torii sunt corupţi. Avocaţii sunt corupţi. Alegerile nu sunt libere. Oamenii de sus vor ca ţara să rămână ce este, independentă dar nerecunoscută de nimeni, pentru că astfel nu trebuie să respecte nicio lege internaţională şi pot băga în ţară orice vor. Circulaţia de informaţii serioase lipseşte, dar acest lucru se întâmplă mai ales, pentru că oamenii nu vor informaţii serioase. Volovoi vorbeşte încet şi monoton.
— Oamenii de aici cred că le sunt ascultate convorbirile, dar nu e aşa. Ideea asta e o fobie.
În Transnistria e greu de spus unde se termină realitatea şi unde începe fobia. În timpul prezenţei noastre în Transnistria, un jurnalist moldovean a fost condamnat în Tiraspol la 15 ani de închisoare pentru spionaj. Mă interesez de proces.
— Procesul s-a desfăşurat cu uşile închise, spune Volovoi. Dar Tiraspolul şi Chişinăul nu vor să schimbe cu nimic situaţia. După cum am mai spus, această situaţie instabilă este favorabilă atât Moldovei, cât şi Transnistriei.
— Cum e cu traficul de femei şi de arme, întreb eu. E implicat şi statul? Volovoi nu mai are timp pentru noi.
— Trebuie să plec, spune el. Mi-a făcut plăcere. Pe data viitoare.

A doua zi de dimineaţă, mergem cu maşina prin ceaţă spre graniţa cu Moldova. Transnistria are ceva prietenos: dacă laşi statul în pace, statul te lasă la rândul lui în pace. Nu e la fel şi în alte locuri? Dar nu mă pot gândi la Transnistria fără să mă gândesc la afirmaţia Oxanei Alistratova: „E mai bine să fii managerul prostituatelor decât să fii prostituată.” 

La trei săptămâni după plecarea mea din Transnistria am primit un e-mail de la un jurnalist. Îmi scria că un prieten comun din Transnistria l-a rugat să ia legătura cu mine. Acea persoană nu vroia să mă contacteze direct de teama propriei siguranţe. După plecarea noastră, MGBul, Serviciul Secret Transnistrean, a luat contact cu oamenii cu care am vorbit. Jurnalistul îmi scria: „Am înţeles că vrei să te mai întorci în Transnistria. E important să fii la curent.” M-a rugat insistent să nu-i public numele în articol. Din e-mail am dedus o avertizare să nu mă întorc deocamdată în Transnistria. Dar nu ştiu cine e paranoic: jurnalistul, eu, locuitorii Tiraspolului, statul Transnistria? Şi nu pot judeca ce este mai periculos în acest caz: paranoia sau lipsa ei.
Poate că paranoia ar trebui considerată o formă de dadaism.

Traducere din neerlandeza de Alexa Stoicescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara