Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Ariza Navarrro - Dimineaţa, cînd îmi vor găsi cadavrul de Radu Niciporuc


Nevasta-mea e cea mai neghioaba fiinta pe care o cunosc. Ar fi trebuit sa plece de mult; cu mult înainte sa înceapa totul. Zilnic promite s-o faca, dar, curios, cu fiecare schimbare de calendar se agata tot mai mult de locul asta. Masochism pur, îmi închipui. Se minte singura. Crede ca daca ar face contrariul – adica sa plece si sa ma paraseasca – ar comite o detestabila tradare. Probabil crede ca în locul ei as face la fel. Nici gînd. O las sa se minta. De altfel, n-as avea cum sa-i spun ca se înseala. Nu m-ar întelege. Dintre cei cu care am de-a face, dificultatile cele mai mari de comunicare le am cu ea. Ma înteleg mai bine cu vânzatorul de lozuri de pe strada decît cu imbecila mea. E mult mai usor sa cer de la mezelar o bucata de cârnat pe datorie, decât s-o fac pe ea sa priceapa ca mi-e sete. Încearca sa ma supuna. Zice ca, desi nu cred, exista totusi dragoste; în treacat fie zis, îmi amintesc ca n-am dorit-o niciodata. Râd. „În dragoste exista întotdeauna un dram de nebunie”, sustine Nietzsche. Dar Nietzsche nu le nimereste întodeauna: cum sa iubesti pe cineva care are pulpele sfrijite, sînii cazuti si parul ca firele de cînepa ramase între dintii daracului? {i plin de fire albe. Oamenii îmbatrâniti, josnici si fara idealuri, si, culme a relelor, scunzi – ca ea – nu iubesc, cad prada, se supun, ceea ce nu-i totuna. Îsi poarta matele la nivelul podelei, lipiti aproape de pamânt. Îsi tîrîie soarta si basinile.
Nu-mi amintesc bine cum era tînara. Îi vad sînii fermi si rotunzi; la oferta – apropiati de buzele oricarui trecator – rasariti din decolteu. Curisorul curat, delicat, îngust: credeam ca n-o sa ma încapa. Nu ca m-as lauda cu darurile mele de magar de prasila, dar sînt proprietarul unei bucati sanatoase de carne. {aptesprezece centimetri, ca sa fiu exact. Ceva mai groasa decât o banana coapta. Nu se lasa pe dindarat. Invoca nu stiu ce dureri. În realitate, nu era prea placut s-o patrunzi pe acolo. Trebuia sa ne întrerupem la un moment dat, cît ma duceam sa ma spal la lavoar. Mereu îmi evoc scena cu oarecare repulsie. Ma gândeam ca nu era normal. Zicea ca prietenele ei nu vorbeau niciodata despre asta, chiar daca o practicau, si, daca n-o faceau, asta se întîmpla pentru ca erau multe de blamat în chestiunea respectiva. Ignoranta afurisita! Atunci nu ma ajuta s-o patrund si nu ma ajuta nici acum sa-l ridic pe mortul asta umilit. Se bucura de starea mea actuala; abandonul amantelor, tinuta mea demna de dispret care depaseste suportabilul. Surîde pe ascuns cînd n-o las sa ma însoteasca la dureroasele sedinte de fizioterapie. A aplaudat când i-am umflat ochiul, dintr-un pumn, nesabuitei care pretindea sa-mi tin în permanenta ridicat bratul ranit. Asa îi convine: retras, invalid; dependent de îngrijirile ei, fara sa fiu în stare sa ies undeva.

3

Accidentul n-a fost de vina. Accidentul a fost pur si simplu atît: un accident. Când am simtit durerea volanul mi-a scapat din mîna iar caruta s-a lovit de bancile de ciment din parc. Altceva nu mai tin minte, decât apasarea din piept si tipetele pasagerilor din taxi. Ah, si pofta nebuna de fumat… }igarile nu sunt nici ele de vina. Nu mi-ar fi ajuns singure în gura. Mîna mea le ducea acolo; ea era complicele; primea impulsuri de la creierul asta, în prezent atrofiat. Nimeni nu-i de vina. Nici macar creierul care se ataca singur. Sau poate s-o fi dovedind inocenta inima? De altfel, nu s-a întîmplat nimic iesit din comun. Ce e neobisnuit în împrejurarea ca s-a apropiat un om de moarte? Ce importanta are vîrsta la care se întîmpla? Se va întîmpla oricînd. La douazeci, la patruzeci, la optzeci sau la o suta de ani. Viata pe care o ai de trait dupa aceea, daca ai sansa sa traiesti din nou în loc sa fii condamnat, n-ar trebui sa conteze daca ai fi executat pe loc. Ce conteaza zece, douazeci sau treizeci de ani de viata în plus? Nu sesizam niciodata avantajele unei disparitii timpurii, probabil cu exceptia sinuciderilor. Ce câstiga nevasta-mea daca mai traieste zece sau cinciprezece ani? Sa ma spele la cur de trei sute saizeci si cinci de ori în fiecare din acesti ani? {i chiar daca n-ar fi asa. Ce sa faca? Sa plece la vreo ruda? Sa munceasca în continuare? Sa-si rupa spinarea cu vechea ei meserie de croitoreasa? Ce sa vada mai mult? Probabil o noua generatie de telefoane mobile sau progresele tehnologice ale medicinei moleculare, de pe urma carora nu va avea nici un folos si, chiar daca ar avea, nu va dori sa le foloseasca, pentru ca vremea cînd te poti folosi de astfel de lucruri, inclusiv de ultimele descoperiri stiintifice, a trecut deja. Trebuia sa se bucure de ele alaturi de mine. {i sa se bucure lînga alt idiot, caci ce face doar pentru mine e o prostie. De aceea e absurda fericirea. Nu e o optiune personala, e ceva ce trebuie facut alaturi de altii, cu altii, si asta e chiar cea mai grozava absurditate. Curios, cele mai evidente egoisme ale noastre, sînt incomplete. Nu ca placerile noastre cele mai intime si mai personale ar fi rele, ci ca sînt imperfecte. Sa comparam: o masturbare, de exemplu. O mîncare din care gusti de unul singur. O bere bauta în singuratate. O tigara, hopa, asta e: o tigara. Fumam un pachet si jumatate pe zi. Uneori mai cadoriseam câte una, iar cel caruia i-o dadeam o distrugea. Imbecilul argumenta ca o facea ca sa ma salveze, era dovedit stiintific ca o singura tigara îl priva pe fumator de doua minute si jumatate de viata. Cine i-o fi spus idiotului ca aveam nevoie de doua minute si jumatate de viata în plus? Acum, daca ar vrea, i-as putea oferi douazeci, treizeci, doua sute de minute de viata, din cele ce-mi prisosesc, ca sa si le vîre în cur. Ma gândesc ca e foarte plauzibil ca acolo unde s-o fi aflînd în clipa de fata, sa nu-si doreasca sa mai traiasca nici un minut în plus din te- ribila si stupida lui viata.
Cred ca problemele oamenilor pornesc, în majoritatea lor, de la faptul ca accepta sa faca, în viata, ceea ce le place cel mai putin. Nevas­ta-mea, bunaoara. Nu cred ca-i place sa ma spele la cur în fiecare zi. Sau sa traga apa. Dar trebuie s-o faca. N-are alta optiune. Daca sta aici, trebuie s-o faca. La cît e de batrîna, maica-mea nu cred ca ar putea nici macar sa încerce. Abia daca are putere sa se spele singura. Asta e corvoada femeii mele. Ea, cea care invoca false motive puse pe seama dragostei, cea care îmbraca mantia lui Superman, cea care ridica pumnul si începe sa zboare. Contrariul ar fi sa putrezim toti, în duhoare. Asta e alta optiune. Dar ea nu se gândeste la aceasta posibilitate. E prea delicata pentru gustul meu. De multe ori arunc pe podelele proaspat spalate resturi din mâncarea pe care mi-o pune dinainte: aproape întotdeauna orez cu tocana de pui si spaghete. Ma insulta. E scârbita. Nu întelege nimic, am mai spus, e realmente neghioaba. Prin asta, vreau doar sa-i demonstrez ce abuz înseamna stradaniile ei, corvezile ei înrobitoare; cercul vicios al nevrozelor ei. Eu spal, tu cureti. Eu curat, tu murdaresti. Iar în ziua în care eu nu murdaresc, tu totusi cureti. Cît timp e rezervat curatatului? Într-un oras cu praf si vînt, o gospodina îsi curata zilnic podelele. Îi trebuie aproape doua ore pentru aceasta munca. {aptesute douazeci si opt de ore pe an. Treizeci virgula trei de zile. O luna. În toti acesti ani, o femeie pierde la curatat o luna din viata; timp pe care l-ar putea dedica altei îndeletniciri. Sa faca, bunaoara, ce-i place mai mult: sa se duca sa danseze, sa mearga la plaja, sa-si caute un amant, sa stea cu copiii. În loc de toate astea, sta si spala. Fara sa socotesc aici si timpul acordat pro- priei îngrijiri, care, cunoscând-o pe femeia de azi, extrema ei meticulozitate în aceasta privinta, trebuie sa fie alte doua ore zilnice; ceea ce înseamna înca o luna din viata aruncata la gunoi.
Majoritatea persoanelor pe care le cunosc fac altceva decît ceea ce le place. Carlos, vecinul de vizavi, adora vallenatos1. E arhitect de profesie. Îsi exercita meseria în sila. {i o face pentru ca nevasta-sa e profesoara; cîstiga bine, si nu suporta sa-l vada lîncezind toata ziua, întins pe podelele frecate de curînd de sevitoare – de care, în treacat fie spus, se teme, caci ochii barbatului ei se bucura de fantasticul ei corp – si sa asculte la combina melodiile lui preferate. Nici ei nu-i place sa profeseze în învatamînt; nici servitoarei nu-i place munca de angajata la curatenie. Ei îi place de Carlos. Iar lui Carlos îi place, cum am spus, vallenatos. Aceste trei mici nefericiri sunt fara leac, pot fi doar ameliorate printr-un contract de munca mai bun. O slujba care sa împlineasca aspiratiile acestui trio dinamic, expus la catastrofa de irationalitatea respectivelor meserii. Într-un stat social de drept care se respecta, Carlos ar trebui sa poata asculta muzica populara pîna crapa – sa fie acordionist, de exemplu –. Profesoara ar obtine dreptul de a munci la domiciliu iar servitoarea de a-l calari pe Carlos. Nu cred ca el ar gasi vreun inconvenient în faptul ca se lasa posedat. Iata deci cheia problemei: daca Fabián, vecinul meu de alaturi, îi uraste pe chinezi si ca intentioneaza sa scape de ei, asa cum mi-a spus în mod repetat, atunci ar trebui sa se doteze cu un cutit sau o pusca si sa iasa la omorît chinezi dupa pofta inimii. {i sa fie platit pentru fiecare chinez mort pe care îl va preda. Iar daca, din întîmplare, în activitatea lui va fi el cel vînat de un chinez, ghinion; de ce ar trebui sa ne imaginam ca ar exista si chinezi carora statul chinez le plateste pentru faptul ca omoara cetateni columbieni. E placerea si evaluarea muncii.
Mie munca nu mi-a placut niciodata. Recunosc. Nu mi-a placut nici un fel de ocupatie. Mai mult, cred ca nu eram apt pentru niciuna. De asta m-am facut taximetrist. În bransa asta se gasesc toate fiintele care n-au putut si n-au vrut sa faca altceva în viata, nici macar taximetrie. E o meserie care-i aduna pe toti tipii trecuti de vremea aspiratiilor, a viselor, a sansei, dar care au ajuns sa-si dea seama ca în aceste tari exista un lucru mai anarhist decît mincinoasa lor independenta si plictisitoarea lor stima de sine: somajul. Mai mic burghez, mai mincinos si mai conformist decât taxime- tristul, nu e nimeni. Sfârsesc prin a spune, cu un fals sentiment de mîndrie si ubicuitate, ca iubesc o îndeletnicire pe care o detesta si un oras pe care îl tin sub observatie de nevoie. Îsi dau ifose, iar mediocritatea le întretine o anumita doza de relativa importanta: „Sîntem prima imagine a orasului”, zic ei. Din fericire se mint, caci daca ar da glas micului si cadavericului lor adevar, al treilea razboi mondial ar veni calare pe patru roti, patronat de taximetristi. M-am apucat de aceasta îndeletnicire nocturna din doua motive: am ceva de crocodil, de dinozaur: urasc caldura si pasii mari. Aveam nevoie de timp ca sa gîndesc, sa joc domino, carti, sah si biliard. Trebuia, de asemenea, sa-mi cumpar tigari si sa aduc cîte ceva acasa: Fericire. Da, fericire. Cînd ma întorceam de la munca, chiar cu buzunarele goale, cu exceptia tigarilor care nu-mi lipseau niciodata, sclava de nevasta-mea murea de bucurie si de fericire. Uau!, bravo!, barbatul ei muncea! Nu era mare scofala, dar muncea. Nu trebuia sa se duca sa împuste chinezi cu nebunul de Fabián, la restaurantul din colt. Facusem o cursa la doua noaptea, la piata, si alta la trei, la aeroport. Vai ce bine, la aeroport!, cursa la care rîvnesc toti imbecilii de la gara pentru a-si rotunji orele suplimentare. {i, ca sa-i oftic, îmi aranjam zilnic o cursa la aeroport. Nu mi-a lipsit. Iar ei, aeroport?, nici pomeneala! Dar într-o zi, cum se întîmpla în povesti, unde mereu e asteptat un dezastru sau vreo tulburare, a aparut invidia si m-a luat în primire. Dupa atîtea curse fictive la terminalul aerian, colegii mei au sfîrsit prin a ma boteza „Domnul aeroport”.
Nu merita, pentru atît, sa te iei în pumni cu banda aia de exaltati. Nu cîstigi nimic daca te angajezi în vreun conflict cu un imbecil care îsi compenseaza lipsa de argumente turuindu-ti despre defecte si porecle si a carui conversatie se învîrte, în punctul ei cel mai interesant, în jurul minunatelor curse pe care le-a facut în urma cu o sapta- mîna sau noaptea trecuta cînd a avut norocul sa si-o traga cu una din curvulitele flamînde si dependente de droguri de pe calle Caldas.

__________
1 Muzica traditionala din nordul Columbiei.