Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Aris Fioretos: „Migraţia este experienţa majoră a secolului XX“ de Rodica Binder

Aris Fioretos, fiul unui tată grec emigrat în Suedia din motive politice şi al unei mame austriece, este profesor de estetică la Universitatea din Stockholm. A studiat la mari universităţi unde a şi predat după aceea, este un eseist şi romancier cu cărţi traduse în numeroase limbi ale lumii. În plină criză „elenă” a publicat foarte recent în paginile de foileton ale cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG un eseu sarcastic intitulat 37 de teze despre un tată grec. „Ce gîndeşte bărbatul grec despre credite, Homer şi zei, cum îi este alcătuit lobul urechii şi de ce doar el poate fi stăpînul dezastrului” – se poate citi în chapeau-ul articolului.
În România, la Editura Polirom, cu nişte ani în urmă a apărut, în traducerea Gabriellei Eftimie, romanul Adevărul despre Sacha Knisch. Fioretos a efectuat el însuşi o călătorie în România, a beneficiat de mai multe burse literare, între care şi cea a programului pentru artişti la DAAD, unde i-a fost publicat eseul intitulat „Ţeasta mea neagră” în 2003, un text tulburător despre aventurile unui „cranionaut”, declanşate de situaţii, experienţe livreşti, amintiri şi întîmplări bizare. În postfaţa acestui eseu tradus în germană, poetul Durs Grunbein schiţează şi un portret al lui Aris Fioretos, denumindu-l „prietenul meu însetat de cărţi” şi îşi aminteşte că, întrebîndu-l cum poate fi recunoscut un prieten, răspunsul primit a fost următorul: „Prin aceea că încearcă să facă puţină ordine în durere”.


L-am întîlnit pe Aris Fioretos la Göteborg, în toamna anului trecut, la Salonul de carte din metropola suedeză, cel mai mare din ţările scandinave. Alături de Herta Müller şi Peter Nádas, Aris Fioretos a discutat despre patrie şi limbă pe scena uneia din sălile arhipline de „seminar”, în faţa a sute de persoane. După încheierea dezbaterii, Aris Fioretos a fost dispus să stăm de vorbă. I-am propus să discutăm, în prelungirea dialogului de pe scenă, dar nu atît despre limbă şi patrie cît despre identitate, despre multiplele identităţi. A acceptat cu interes oferta.
Amintindu-i de afirmaţia făcută pe podium, cum că am trăi într-un spaţiu al diferenţelor, încep prin a-l întreba dacă şi literatura există în acest spaţiu. (Rodica Binder)

Aris Fioretos: Sunt depăşit de întrebare, dar aş afirma că literatura are de-a face cu aceasta diferenţă. Literatura nu trebuie să se fixeze dar are nevoie de nişte puncte fixe, are nevoie de o oarecare siguranţă. Ea nu poate fi scrisă, nu poate exista doar în stări de incertitudine, de nesiguranţă.
În ceea ce mă priveşte, lucrurile stau pur şi simplu astfel: m-am născut în Suedia, dar am părinţi din două ţări diferite, Grecia şi Austria. Iar dacă mergem înapoi cu o generaţie, situaţia este şi mai complicată, dar nu ne ocupăm de aceasta acum.
Am crescut aşadar într-o a treia ţară şi încă de timpuriu mi-am dat seama că limba şi patria nu se acoperă, au de-a face una cu cealaltă, dar nu sunt identice. Ceea ce a făcut ca multă vreme să nu ştiu exact cu ce limbă să mă identific. Prima limbă vorbită în familie a fost germana. Apoi, la frageda vîrstă de 4-5 ani, s-a introdus suedeza ca limbă de comunicare în familie, cred că din singurul motiv de a obţine un echilibru între lumea exterioară şi cea interioară. Nu purtam acelaşi nume precum amicii mei, nu arătam ca ei, dar puteam măcar vorbi la fel ca ei. S-au creat şi situaţii cu adevărat paradoxale, tragi-comice. Dar toate acestea au făcut ca la vîrsta de 10-12 ani să corectez eu textele tatălui meu, care fuseseră redactate în suedeză. Numai că la zece ani nu poţi stăpîni la perfecţiune o limbă aşa încît corecturile mele au introdus probabil la fel de multe greşeli pe cît fuseseră eliminate… S-a creat astfel în familie o situaţie prin care, în cazul meu, am devenit foarte devreme o autoritate în materie de limbă. Nu este însă ceva ce aş dori neapărat să i se întîmple unui copil. Şi multă vreme am crezut ca suedeza ar fi totuşi, într-un anume fel, limba mea, limba pe care eu o stăpîneam, în a cărei posesie eram eu, nu însă şi părinţii mei. Ei au ajuns în această limbă, dar nu se simţeau acasă în ea. Eu cred că te poţi simţi foarte loial faţă de motivele istorice, sociale şi politice ale părinţilor, dar şi faţă de limba lor maternă. Eu nu am vrut să mă decid pentru o limbă în detrimentul alteia, ceea ce explică şi ideea care mi-a venit după pubertate: nu trebuie neapărat să te fixezi asupra unei singure limbi, poţi să te identifici şi cu diferenţa dintre limbi si culturi, dar este un spaţiu foarte greu de descris. Nu este o stare de imponderabilitate, ci una de translaţie, de migraţie dintro parte în cealaltă. Este ceea ce am căutat vreme îndelungată să exprim în cuvinte. Nu este deloc uşor…

Rodica Binder: Mă gîndeam, ascultîndu-vă, şi la Elias Canetti, la scriitorii care din raţiuni politice sau economice şi-au părăsit locurile natale trăgînd după ei o valiză de amintiri şi nostalgii. A apărut în Germania o tînără generaţie de scriitori care au ales germana ca limbă de expresie literară. Dar revin la dumneavoastră: în care dintre limbi vă simţiţi, literar vorbind, acasă?
A.F.: Este o întrebare extrem de interesantă. Scriu beletristică doar în suedeză. Lucrez foarte strîns cu traducătorul meu în germană (Paul Berf, n.n.) şi prin aceasta apar şi deviaţii de la original pe care doar un autor şi le poate permite, nu şi un traducător… Dar ADN-ul meu literar vine din altă parte, el nu este suedez. Nu există nici un autor suedez care să fi însemnat pentru mine ceva deosebit. Citesc foarte multe cărţi, cunosc foarte mulţi oameni, dar, ca autor, nu este vreunul pe care să-l pot aşeza deasupra celorlalţi. Azi situaţia este cu totul alta decît în fazele anterioare ale diverselor migraţii, de-a lungul secolelor. Galopanta globalizare produce iluzii, înşelări, o intimitate care nu este deloc reală. Credem că ştim ce se întîmplă în alte ţări, vorbim cu toţii acest nou hilar esperanto, care sună englezeşte, în parte, dar are şi foarte multe alte mărci culturale, folosim foarte multe elemente supranaţionale, care provin însă din spaţiul anglo-american. Totul alimentează credinţa că ne-am afla mai aproape unii de alţii decît suntem în realitate. Pentru un autor este foarte important ca el să nu se lase satisfăcut cu aceasta, este foarte important ca să mizeze pe diferenţe, pe idiosincrazii, pe deviaţii… Aceasta este o îmbogăţire, restul este diluare, uniformizare, netezire, în cel mai rău caz. La aceasta se mai adaugă – ceea ce face situaţia mai complicată sau mai fertilă – diferitele experienţe istorice ale diverselor generaţii, în ultima sută de ani şi probabil acest ultim veac este unul al migraţiilor, dorite sau nedorite, de la emigrare pînă la deportare. Cred că aceasta este experienţa majoră a secolului XX. Numeroasele persoane care în ultimii 40 de ani au venit mai ales în vestul Europei din alte părţi, din raţiuni economice sau politice, au cu totul alte experienţe de viaţă decît cele ale copiilor lor, o generaţie mai tîrziu. Aceştia s-au născut în diaspora, au crescut în diaspora. Dificultăţile apar atunci cînd nu se conştientizează aceste diferenţe, cînd părinţii, din nostalgii sau cu pasiune, vorbesc despre patria lor abandonată fără a-şi da seama că de fapt copiii lor nici nu au fost acolo. Ei înţeleg importanţa acelei culturi, dar nu şi sensurile ei. Pentru prima generaţie, luceafărul de seară este cel de dimineaţă, dar pentru a doua generaţie, el nu mai este decît luceafărul de seară. Dacă aceste diferenţe nu sunt conştientizate, multe familii se destramă.

R.B.: Romanul dumneavoastră, Ultimul grec, pare a fi sosit la momentul nimerit deşi dramatica situaţie în care se află Grecia face aproape deplasată constatarea. V-aţi referit şi la diverse ADN-uri, inclusiv la cel literar, trădînd acestea şi existenţa unor identităţi multiple. Ce rol deţin ele pentru un scriitor?
A.F.: Oh, lucrurile trebuie judecate de la caz la caz…

R.B.: În cazul dumneavoastră, de pildă!
A.F. Vreme îndelungată am resimţit acest lucru ca pe o boală. Acum privesc totul mai degrabă cu relaxare. Mă simt cu adevărat reconfortat să nu trebuiască să aflu mereu un răspuns la această întrebare. Cartea despre care vorbiţi nu ilustrează decît doi ani din viaţa unui grec care, în anii ‘60, din motive economice, migrează în Suedia. Dar este un grec care împărtăşeşte convingerea că un individ este alcătuit din mai mulţi indivizi. Şi de aceea mi-a fost cît se poate de limpede că dintr-o cărţulie de vreo 100-150 de pagini va creşte o carte mult mai mare, aşa încît pînă la urmă romanul a ajuns la 400 de pagini şi în el se află povestea a trei generaţii de-a lungul a 120 de ani. Şi dacă admitem că în fiecare om trăiesc mai mulţi oameni, atunci trebuie ilustrată şi existenţa acestora.
Eroul principal al romanului este chiar de părere că anumite părţi ale corpului nostru nu ne aparţin nouă ci altor membri ai familiei, din alte generaţii. Cred că orice părinte care şi-a luat odată copilul în braţe şi i-a ţinut căpşorul între umăr şi gît ştie foarte bine că el nu-i aparţine lui însuşi, ci copilului. Cam acestea sunt reflecţiile pe care le face eroul romanului. El este un adevărat filozof, deşi nu este un om cultivat, şcolit. Am vrut să redau experienţa migraţiei diverselor generaţii.
Şi totul începe cu grecii din Turcia, la finele secolului XIX, grecii care sute de ani au trăit paşnic cu evreii, cu armenii, cu gruzinii, cu turcii, fireşte. Şi atunci, cum se întîmplă adesea în istorie, intervin politicieni idioţi. În Grecia a existat ideea de a se uni în numele unei mari idei spre a mărşălui în Turcia, după Primul Război Mondial, ceea ce a dus apoi la un val de dislocări de populaţie, la cunoscuta, teribila catastrofă, la alungarea a 1,2 pînă la 1,5 milioane de greci în septembrie 1922, la un schimb de populaţie. Cu acest episod începe romanul. Interesant este că, în acest prim val al migraţiei, mulţi greci au vrut să se întoarcă în patrie, dar într-una în care de fapt nu au trăit niciodată. Nici vorbă de a se simţi acasă acolo. Deci era o patrie necunoscută. Vorbeau aceeaşi limbă, mîncau aceeaşi mîncare, dar nu aveau aceleaşi experienţe de viaţă. A fost o migraţie bizară. A urmat a doua, în care noii sosiţi au putut interveni şi politic, fiindu-le dat să aibă parte de experienţa războiului civil izbucnit după Al Doilea Război Mondial. Linia de front traversează familiile însele. Al treilea val este cel de dinaintea puciului din 1967, cînd atît de mulţi greci, din motive economice şi politice, au fost nevoiţi să- şi părăsească ţara. Grecia era pe-atunci, alături de Portugalia, una din cele mai sărace ţări ale Europei. Toate aceste evoluţii miam propus să le prezint în roman.

R.B.: Aţi migrat dumneavoastră înşivă din estetică şi filologie în eseistică şi beletristică. În ce măsură v-a fost de folos experienţa teoretică în praxisul literar?
A.F.: M-a deformat. M-am conceput totdeauna ca autor şi am trăit cu nobila convingere că va trebui să aflu adevărul despre literatură, indiferent pe ce cale. Şi am crezut că, ocupîndu-mă de ştiinţele literaturii, voi ajunge la adevăr. Am fost mult prea naiv pentru a întrevedea că adevărul unui filolog nu are absolut nimic de-a face cu adevărul unui autor. 15 ani mai tîrziu, precum frumoasa din pădurea adormită, m-am trezit şi mi-am dat seama ca am petrecut atîta timp în această instituţie… Şi ce a ieşit din toate acestea? Nimic. Şi i-am întors spatele, am dat bir cu fugiţii, am abandonat-o. Fireşte că în tot acest răstimp am şi scris, prima mea carte a fost una literară.

R.B.: Nu pot să vă mai reţin. Rataţi prînzul cu Herta Müller, dar o întrebare tot o să vă mai pun. La urma urmei, ce vă consideraţi – un cosmopolit sau un european? Trăiţi acum şi la Berlin…
A.F.: Cosmopolitismul nu-mi spune prea mare lucru. Dar european trebuie totuşi să mă consider: grec, austriac suedez… Aceasta este axa verticală. Adecvarea la obiect a suedezilor – este capul. Nervii şi inima, inima ce bate prea repede, sunt austriece. Impulsurile şi instinctele vin din regiunile meridionale, unde ele sunt acasă, din Grecia. Aşa că sunt totuşi un european.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara