Teatrul National din Bucuresti si-a deschis stagiunea cu un spectacol mult asteptat: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu. Mult asteptat datorită declaratiilor regizorului, destul de tentante, cum că este vorba de o puternică actualizare a textului, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită numelor din distributie: de exemplu, Zoe este interpretată de Magda Catone iar Tipătescu, de George Ivascu ă mergîndu-se pe un constrast de înăltimi intentionat ales ă Nae Catavencu este Stefan Iordache, Dandanache ă Florin Zamfirescu, Ghită Pristanda ă Răzvan Vasilescu, Tipătescu ă Ion Lucian, Farfuridi ă Mircea Albulescu, Brînzovenescu ă Dan Puric. De cînd Tocilescu si-a anuntat echipa, am asistat, pînă la premiera propriu-zisă, si la un spectacol al culiselor, al comentariilor: că piesa se joacă într-o vilisoară - a lui Tipătescu ă dotată si cu un teren de tenis, că personajele poartă costume, nu din secolul trecut, ci din zilele noastre, si asa mai departe. Evident este un lucru: punerea în scenă a lui Alexandru Tocilescu este cu totul altceva decît pînă acum ă Sică Alexandrescu, Ciulei, Purcărete, Cornisteanu. Este o rupere a traditiei în toate sensurile, care provoacă în toate sensurile, care merge pînă la a împărti lumea în două categorii: pro si contra. Este adevărat că tabăra celor care au primit bine montarea, cu rezervele de rigoare însă, este mai numeroasă decît cea adversă. Conceptia scenografică îi apartine regretatului pictor Sever Frentiu, care nu a mai apucat să-si vadă macheta depăsind faza de proiect, astfel încît realizarea propriu-zisă a decorului îi apartine lui Vali Ighigheanu si lui Cosmin Ardeleanu, iar costumele poartă semnătura scenografei Anca Pâslaru. O pondere cu totul aparte si cu functii multiple o are muzica originală a lui Nicu Alifantis, un compozitor de muzică de scenă care lucrează din 1972, mereu umăr la umăr cu regizori importanti, de-ar fi să-i amintim doar Vlad Mugur, pe Silviu Purcărete si pe Cătălina Buzoianu. Cu Alexandru Tocilescu s-a întîlnit ă teatral - în 1978 si au făcut Nevestele vesele din Winsdor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt.

O scrisoare pierdută este o comedie a puterii, cum a definit-o Dan C. Mihăilescu, adusă din 1883 în 1999, la sfîrsit de secol XX. Cu tot ce înseamnă asta. Tocilescu nu a intentionat o deschidere spre universal si universalitate, ci a contextualizat si particularizat lupta pentru puterea politică, pentru glorie si onoare, creînd o atmosferă mult prea tipică românilor nostri din ultimii ani, cu mode, cu mobíle, cu haine tip APACA si treninguri Nike. Dacă în prima parte a spectacolului este o abundentă de fantezie, de detalii, de nuante, de găselnite, fireste pe directia stabilită de regizor, în actul III (mai ales) si IV, imaginatia si verva imaginativă dau semne de oboseală iar spectatorul, de plictis. Caută să mai descopere cîte un truc, cîte un amănunt subtil încărcat de semnificatii, dar nu prea mai găseste. Chiar si cheia în care este construit spectacolul în partea a doua pare schimbată, lipită, într-un fel, la prima parte care este de-a dreptul spectaculară si savuroasă în multe planuri. Amestecul de Dracula cu Agamită Dandanache-"bampirul", Basic Instinct, cu protagonistii săi celebri Michael Douglas si Sharon Stone (un moment, după părerea mea, lung, facil si inutil), de cîntece patriotice muncitoresti este stînjenitor, neinspirat si, oricum, nedus pînă la capăt. De aicea, poate, un dezechilibru în marele mecanism, cu mii de semne si întins ca o caracatită asupra spectatorului, conceput de Alexandru Tocilescu. Primele două acte, chiar în această surprinzătoare, postmodernistă (că tot e la modă curentul si provoacă, întocmai ca montarea, polemici nenumărate) si barocă, am putea spune, viziune si realizare sînt explozive, încărcate de o atmosferă balcanică colcăitoare, de o vînzoleală comică cu consecinte dramatice (nu pentru protagonisti - niste ăhopa-mitică" ce pică mereu în picioare - ci pentru masele de alegători, manipulate si manipulabile). Aceste consecinte se simt si pe scenă, dincolo de vălul parodic si satiric care se coboară în interpretarea regizorului si dincolo de lungimi si redundante. Praful secolului trecut, depus si pe alte montări, este voios risipit de ritmul alert si trepidant imprimat de Tocilescu, ritmul aiuritor al sfîrstului nostru de secol. Caragiale, contemporanul nostru ne ăstrigă" regizorul, parafrazîndu-l, parcă, pe Jan Kott.

Două roluri sînt impecabile în interpretare, de o mare finete în executie, în cheia în care au fost ăcitite" personajele: Zaharia Trahanache - Ion Lucian si Iordache Brînzovenescu ă Dan Puric. În sfîrsit, ramolitul si încornoratul Trahanache devine pe scenă, datorită regizorului si lui Ion Lucian, un om politic lucid, energic, fără ezitări, cu o carieră care nu se împiedică de amoruri banale, extraconjugale. Tehnic, riguros, meticulos, scrupulos, Ion Lucian îmbină minunat un stil traditional cu prospetimea modernitătii înconjurătoare. Cu Brînzovenescu, Dan Puric face o bijuterie. Arta actorului este desăvîrsită în a prinde stofa unui perfect mediocru arivist, umil, în formă si fond, un entuziast cătărător, bun la toate:ăde la complotist, la populistul maestru de ceremonii care joacă, pătruns, călusarii cu oamenii din popor, alegători. Este un rol construit de un profesionist ă perfectionist, fără fisură, un personaj, printre putinele, care urmăreste si dezvoltă relatii cu celelalte personaje pe scenă, atent însă la propria evolutie.

Desi ar fi mers foarte bine pe ideea de actualitate pentru care a optat Tocilescu ă chestiunea cu scrisoarea si cu tot santajul rămîne în umbră, neexploatată, desi în zilele noastre este la mare cinste. Am crezut la un moment dat că regizorul a găsit o solutie extraordinară - nefiind ajutat de Magda Catone (Zoe) si George Ivascu (Tipătescu), care ratează această problemă ăarzătoare" - si de un mare rafinament pentru tema scrisorii si a santajului: Alifantis a compus o arie, superbă si superb interpretată de Robert Nagy, al cărei text este format din textul scrisorii lui Zoe către Fănică Tipătescu. Am crezut că această arie va functiona ca un leit-motiv, care va apărea, sugerat, din cînd în cînd, amintind intriga. Păcat că Tocilescu a strălucit cu această idee, pentru a o abandona total si fără regrete.

Asadar, avem o nouă versiune pentru O scrisoare pierdută, de care se va tine cont si astăzi si mîine, care vine cu multe propuneri si rezolvări fascinante, dar care este excesivă si teribilistă, inutil, pe alocuri. De aceea, voi reveni si eu cu alte comentarii cît de curînd. Astept să văd spectacolul si cu cea de-a doua distributie pentru a mă provoca la o nouă reflectare. Promitem cititorilor nostri, asa cum am procedat si la alte evenimente teatrale, o dezbatere pe marginea acestui spectacol, sustinută de membrii redactiei, ăpersoane onorabile".

Teatrul National I.L. Caragiale Bucuresti: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Regia: Alexandru Tocilescu. Conceptia scenografică Sever Frentiu. Realizarea decorului: Vali Ighigheanu, Cosmin Ardeleanu. Muzica: Nicu Alifantis. Coregrafia: Raluca Ianegic. Distributia: George Ivascu, Florin Zamfirescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Dan Puric/Marius Florea Vizante, Stefan Iordache, Magda Catone, Răzvan Vasilescu/Alexandru Georgescu, Radu Gabriel, Emil Muresan, Adrian Drăgusin, Olivia Nită, Iulia Frătilă, Rădita Rosu, Ramona Popa.