Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Arhitectură şi naţiune de Despina Hasegan

Publicată în limba franceză de către Presse Universitaires de Rennes şi Simetria în 2004 şi lansată în 2005 în România, lucrarea lui Carmen Popescu Le style national roumain. Construire une Nation ŕ travers l'architecture 1881 - 1945 reprezintă cu certitudine o operă de referinţă pentru istoria arhitecturii româneşti. Cercetător asociat în cadrul institutului "André Chastel" (Université Paris IV - Sorbonne), autoarea reia în acest volum, într-o formulă condensată, teza de doctorat susţinută în decembrie 2001 sub conducerea lui Bruno Foucart.

Bine structurată şi atent construită, cartea se adresează deopotrivă specialiştilor, dar şi publicului amator, captivat rapid de textul ce îmbină elegant bogăţia informaţiilor, imaginilor şi un ritm alert, susţinut, al discursului. Chiar titlul ales sugerează de altfel o dinamică intrinsecă, corespunzând unei procesualităţi; construirea unei naţiuni oglindită prin prisma arhitecturii capătă de la bun început atributele unei aventuri, ale unei legende sau epopei fondatoare.

În capitolele introductive (Avant - propos şi Architecture et identité), Carmen Popescu îşi enunţă scopurile şi îşi explicitează demersul, în contextul unui interes tot mai pronunţat pentru acest tip de cercetare. Mai mult decât o lucrare de istoria arhitecturii, autoarea îşi propune să realizeze "un exerciţiu de istorie culturală" (pag. 13), în care arhitectura este analizată în relaţie cu diferite ideologii (profesionale, filozofice, politice), fiind înţeleasă "ca un instrument al identităţii" (pag. 13); de asemenea, prin acest studiu de caz asupra stilului naţional românesc, ea îşi aduce contribuţia la înţelegerea unui fenomen mult mai amplu, cel al naţionalismelor şi al regionalismelor în arhitectură.

Deşi aceste manifestări s-au bucurat de mare succes peste tot în lume în intervalul cuprins între jumătatea secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX, totuşi ele au fost puţin studiate de specialiştii în istoria arhitecturii contemporane1; în ultimul timp însă, acest capitol a reintrat în atenţia cercetătorilor şi au început să se vehiculeze formulări diverse, de la "romantismul naţional" englez, la "istoricismul" german, "regionalismul" francez şi până la arhitectura identitară.

În secolul al XIX-lea, caracterul naţional al diferitelor culturi este exprimat în cele mai variate modalităţi, de la studierea şi valorificarea folclorului, la expoziţiile universale (ce debutează la Londra în 1851), unde pavilioanele naţionale încercau să redea fiecare specificitatea şi unicitatea; în acest context apare şi arhitectura identitară, îmbinând deopotrivă tradiţia şi pitorescul.

În cazul românesc, ideea formulării unui stil arhitectural specific este legată de eforturile de constituire a statului naţional modern; Carmen Popescu îşi justifică astfel şi delimitările temporale: în 1881, România devenea regat după ce îşi obţinuse independenţa; anul 1945 marchează instaurarea regimului comunist.

În ceea ce priveşte alegerea termenului de "stil naţional (românesc)" în detrimentul altor formule (ca, de pildă, binecunoscuta expresie "stil neo-românesc"), iată explicaţia autoarei: "Ťnaţional (românesc)ť pentru a pune în valoare ataşamentul său ideologic, Ťstil ť, pentru a respecta imaginea pe care o aveau despre această arhitectură creatorii săi"(pag. 22).

Dificultăţile demersului se constituie în tot atâtea provocări: inexistenţa unui studiu sistematic asupra stilului naţional românesc; sursele istoriografice prea puţin consistente; atributele de stil longeviv şi prolific, care, în perioada interbelică, se întâlneşte pe tot cuprinsul României Mari; de aici a apărut şi necesitatea de a concentra studiul pe o dimensiune verticală, temporală, limitând-o pe cea spaţială la cazul simptomatic al oraşului Bucureşti şi la o serie de repere majore din alte zone ale ţării. Acestor elemente li se adaugă grija pentru adaptarea discursului "în funcţie de interesul fiecărei epoci, acordând rolul principal, rând pe rând, arhitectului, edificiului, programelor sau ideologiei." (pag. 23), dar şi preocuparea constantă pentru referinţele la contextul internaţional.

Capitolul Des principautés danubiennes ŕ la Roumanie (De la principatele dunărene la România) prezintă o necesară şi binevenită trecere în revistă a principalelor evenimente din istoria agitată a provinciilor româneşti, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la proclamarea Regatului, în 1881, precum şi cele mai importante repere artistice din istoria arhitecturii noastre (pentru Moldova - epoca lui Ştefan cel Mare, pentru ţara Românească - stilul brâncovenesc, şi tipologia caselor ţărăneşti din ambele zone şi tipurile de influenţe, de contaminare).

Un capitol important în construcţia lucrării este cel despre Crearea unui stil naţional 1886 - 1906 (Inventer un style national 1886 - 1906); Carmen Popescu ne propune o triadă interesantă de personalităţi (şi opere) ce au marcat începuturile noului stil: Ion Mincu, I. N. Socolescu şi Lecomte de Nou˙. Dacă era firească prezenţa arhitecţilor români - Mincu în calitate de "părinte" al stilului, iar Socolescu, de teoretician implicat în fondarea primei publicaţii şi a primei şcoli de arhitectură -, surprinzătoare este citarea lui André - Émile Lecomte de Nou˙. Contribuţia lui nu a fost niciodată luată în considerare în acest sens, motivul principal constituindu-l criticile şi discuţiile aprinse stârnite de lucrările de restaurare întreprinse la câteva monumente de arhitectură religioasă (biserica episcopală de la Curtea de Argeş, biserica Sfântul Nicolae de la Iaşi, biserica Sfântul Dumitru de la Craiova...). Autoarea ne aduce însă în atenţie realizarea palatului episcopal de la Curtea de Argeş, unde arhitectul francez propune o modalitate coerentă de reînnoire a tradiţiei locale, în acord şi cu biserica restaurată; proiectul său din 1885 îl devansează cu un an pe cel al lui Mincu pentru vila Lahovary, reprezentând totodată şi un prim exemplu de decoraţie interioară în acelaşi spirit, mult înainte de amenajarea cunoscută a casei lui Mincu, în jurul anului 1900. Dar, "în ciuda acestui avans şi a calităţilor incontestabile ale lucrării arhitectului francez, propunerea sa pentru o arhitectură naţională rămâne fără impact aparent". (pag. 77).

Carmen Popescu nu pledează în mod deschis pentru o reabilitare a lui Lecomte de Nou˙, ale cărui "restaurări" controversate în epocă (şi asupra cărora, totuşi, autoarea preferă să nu insiste) sunt astăzi cu atât mai mult criticate; în mod subtil, ea încearcă să asocieze măcar o nuanţă pozitivă acestui nume. "Fără a judeca legitimitatea criticilor, discutabile în mare parte, trebuie să recunoaştem că dezbaterile provocate de restaurările lui Lecomte de Nou˙ au contribuit mult la o conştientizare a valorilor trecutului şi, astfel, la dezvoltarea ideologiei stilului naţional şi a succesului său la public." (pag. 69) În acelaşi timp, "numărul celor ce s-au inspirat din demersul său fără să recunoască, nu este nesemnificativ" (pag. 70); autoarea îi indică aici pe Petre Antonescu, Ştefan Burcuş, Constantin Iotzu şi câteva dintre proiectele lor de edificii religioase.2

Un rol esenţial în afrmarea stilului naţional îi revine comenzii publice; treptat, noul stil se impune tot mai curajos pe scena publică, bucurându-se de o recunoaştere tot mai largă; expresiile sunt încă diferite, ca şi căutările arhitecţilor; de aici şi unele discordanţe. Autoarea reuşeşte însă să redea acestă varietate a formulărilor, din care se va sintetiza curând o imagine unitară, coerentă.

Un capitol special este dedicat Expoziţiei generale române din 1906 (Exposition générale roumaine de 1906); ideea organizării acestui eveniment de proporţii a fost inspirată de expoziţiile universale, naţionale şi regionale la modă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX; intenţia viza, pe de o parte, afirmarea maturităţii atinse de Stat în toate domeniile, iar, pe de alta, furnizarea unei imagini identitare. Din acest punct de vedere, Carmen Popescu consideră că Expoziţia generală română (iunie - noiembrie 1906, Bucureşti, Parcul Filaret, în prezent Parcul Carol) încheie perioada de tatonări de la începuturile stilului naţional.

O atenţie deosebită este acordată motivaţiei şi încărcăturii ideologice; Expoziţia marchează o triplă aniversare istorică: 25 de ani de la proclamarea Regatului, 40 de ani de domnie a lui Carol I şi 1800 de ani de la instalarea primilor colonişti romani pe teritoriul vechii Dacii. Dar "demersul manifestării nu se rezumă doar la a prezenta împreună trecutul şi prezentul, România istorică şi România modernă; adevăratul scop este de a prefigura viitorul naţiunii - România unită, visul tuturor românilor" (pag. 137); în acest sens, o mare importanţă a revenit pavilioanelor românilor din afara Regatului, care exprimau moştenirea comună şi preţuirea aceloraşi valori ale tradiţiei.

Prezentarea pe larg a Expoziţiei generale române din 1906 readuce în atenţia publicului una dintre cele mai importante manifestări cu caracter internaţional organizate la noi, eveniment rămas unic prin anvergură şi încărcătură simbolică. Şi astfel ne amintim brusc că suntem în 2006, la 100 de ani de la acest moment, şi că probabil evocarea lui Carmen Popescu reprezintă una dintre puţinele modalităţi de celebrare a evenimentului şi de salvare de la ştergerea din memoria colectivă; din această perspectivă, demersul autoarei se constituie într-un admirabil act de recuperare şi de revalorificare a unui trecut nu foarte îndepărtat, dar deformat şi condamnat la uitare de istoria scrisă în aproape 50 de ani de regim comunist.

De la afirmare la consacrare 1906 - 1918 (De l'affirmation ŕ la consécration 1906 - 1918). După succesul de la Expoziţia generală, stilul românesc intră într-o perioadă fastă ce îi aduce consacrarea; în plus, crearea Şcolii superioare de arhitectură în 1904 marchează un moment esenţial în dezvoltarea disciplinei; printre întemeietori se regăsesc, fireşte, promotorii stilului naţional.

Treptat, tot mai multe programe arhitecturale adoptă formulele propuse de noul stil: clădiri administrative (primării, prefecturi, ministere - Petre Antonescu, Ministerul Lucrărilor Publice, transformat în Primăria Capitalei, Prefectura din Craiova), oficii poştale (Alexandru Clavel), edificii destinate culturii şi educaţiei (Nicolae Ghika-Budeşti, clădirea Muzeului Naţional de Artă, în prezent Muzeul }ăranului Român; Grigore Cerchez, Şcoala de arhitectură din Bucureşti), locuinţe (vile, aripa nouă a Palatului Cotroceni - construită de Grigore Cerchez).

Este şi epoca afirmării unor personalităţi importante în istoria arhitecturii româneşti: Petre Antonescu, Paul Smărăndescu, Nicolae Ghika-Budeşti; prezentarea operelor lor vine să completeze imaginea asupra acestei perioade de înflorire, de deplină maturitate a stilului naţional.



upă Unirea din 1918, stilul românesc devine Stil oficial în "România Mare" (Style officiel de la "grande Roumanie"), simbol arhitectural, emblemă a Statului. "Este o arhitectură triumfătoare ce îi întâmpină peste tot pe eroii naţiunii şi le comemorează sacrificiile; este, totodată, o arhitectură de luare în posesie ce exaltă valorile românităţii în teritoriile anexate." (pag. 206) Instrument al centralizării, stilul naţional asigură "Ťunificareať ansamblului teritoriului graţie vocabularului său, ce se vrea o sinteză a tradiţiei" (pag. 206 - 207).

Este momentul unei expansiuni extraordinare, atât la nivel teritorial, cât şi la nivelul programelor; amintim: "edificiile victoriei" (arcuri de triumf, monumente ale eroilor, mausolee, dar şi catedralele din Transilvania - precum Catedrala Încoronării de la Alba-Iulia, arh. Victor Ştefănescu - " cu dubla lor funcţiune de loc de cult şi monument al românităţii), edificii publice (primării, sedii de administraţii financiare, licee), locuinţe (vile luxoase, imobile de apartamente, reşedinţe de vacanţă, locuinţe sociale); interesante sunt tipologiile arhitecturii religioase, prezentate condensat, ce oscilează între idealul bizantin (Petre Antonescu, Catedrala din Galaţi) şi imaginea de sinteză între tradiţia autohtonă şi moştenirea bizantină (George Mandrea, biserica Mănăstirii Sinaia).

Deşi plină de succes, această etapă conţine deja germenii eşecului; producţiile cu caracter prolix, excesele stilului, arhitecţii doctrinari, cu viziuni reacţionare, anunţă deja deraierea, alunecarea pe o pantă descendentă.

Capitolul Spre o reînnoire (Vers un renouveau) pune în discuţie perioada anilor '30, marcaţi de confruntarea între adepţii stilului naţional şi cei ai arhitecturii moderniste şi de scindarea discursului între nevoia de naţional şi de internaţional. Treptat, arhitectura modernistă câştigă teren, iar replicile promotorilor stilului naţional merg de la critica stilistică la riposta xenofobă (o arhitectură a străinilor ce pune în pericol integritatea naţională); în cele din urmă, soluţia de mijloc, a coabitării, se impune de la sine.

Carmen Popescu face distincţia între 3 relaţii posibile între cele două curente: "coabitare, disimulare şi contaminare" (pag. 291), exprimând sugestiv tipurile de atitudini. Cel mai interesant aspect este cel al contaminărilor reciproce: arhitectura modernistă preia elemente de decor ce îi conferă un aspect pitoresc, iar adepţii stilului naţional tind spre o nouă estetică şi o epurare conceptuală; principalele direcţii ale căutărilor lor sunt: etnicul (Florea Stănculescu, Octav Doicescu), regionalismul (Duiliu Marcu, Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea-Gibory), spiritul clasic (Petre Antonescu şi, din nou, Henriette Delavrancea-Gibory).

Arhitectură şi putere (Architecture et pouvoir). În timpul lui Carol al II-lea, arhitectura românească cunoaşte tentaţia grandorii şi a monumentalităţii, apropiată de noua ideologie a Italiei fasciste; această formulă poate reprezenta o altă latură a reînnoirii stilului naţional.

Carmen Popescu expune contextul politic şi ideologic al anilor 1930 - 1940 şi proiectele grandioase prin care regele visa să remodeleze Bucureştiul; caracterul oficial al arhitecturii, ce se constituie în instrument al puterii, se reflectă şi în modificările din denumire: la schimbarea dictaturii lui Carol cu dictatura legionară, aşa- numitul "stil Carol al II-lea" devine "stil naţional legionar".

Epilog (Epilogue). Anul 1945 aduce cu sine transformări majore la toate nivelurile; arhitectura identitară, rămasă fără sprijin politic şi ideologic, încetează să mai existe oficial; paradigma artistică nu se pierde, dar cunoaşte doar manifestări marginale. Modelul sovietic impune o nouă doctrină şi un nou tip de arhitectură identitară; dar, deşi în câteva momente, sistemul a încurajat particularizarea prin accente "naţionale" a arhitecturii din ţările blocului comunist, aceste tendinţe nu au fost recunoscute ca atare de către vechii adepţi ai stilului naţional.

Precizările din Epilog încheie destul de brusc aventura stilului naţional; dar aceasta a fost de fapt chiar realitatea istorică; pentru că, aşa cum precizează Carmen Popescu în ultimul paragraf, "creat o dată cu Regatul României, stilul naţional a devenit imaginea sa cea mai exactă. (...) Ceea ce se petrece după abolirea Regatului şi instaurarea Republicii, este o altă Istorie." (pag. 351). Deşi autoarea sintetizează sistematic informaţia la sfârşitul fiecărei părţi, multe dintre ideile enunţate în capitolele introductive pot servi deopotrivă ca repere, orientând şi facilitând lectura, dar şi drept concluzii. Pentru studiul istoriei arhitecturii româneşti, demersul lui Carmen Popescu capătă funcţie dublă: pe de o parte răspunde unei necesităţi de sintetizare şi receptare critică a datelor legate de unul dintre cele mai interesante şi originale capitole; pe de altă parte, reprezintă un model de cercetare de arhitectură şi istorie culturală. În plus, prin calitatea de studiu de caz pe care o îndeplineşte, reflectând procesul de formare al naţiunii noastre, arhitectura românească devine subiect de interes pe scară largă; astfel, ea capătă valoare de referinţă şi dimensiune universală.

Lucrarea propune o perspectivă nouă asupra stilului naţional (dar şi asupra arhitecturii româneşti în general), surprins în procesualitatea, în evoluţia sa atât de brusc curmată. Spiritul analitic fin, pătrunzător, distincţiile subtile, observaţiile pertinente se îmbină cu evocarea vieţii politice, sociale şi culturale în cele mai variate aspecte, pentru a oferi o imagine cât mai completă şi mai complexă asupra subiectului. Cercetarea meticuloasă, minuţioasă, bine documentată în orice domeniu abordat (a se vedea notele şi bibliografia extinsă) se împleteşte cu o extraordinară capacitate de sinteză şi viziune de ansamblu, conducând la o unitate armonioasă şi bine echilibrată. Riguroasă, dar nu rigidă, complexă, fără a fi stufoasă, lucrarea lui Carmen Popescu reprezintă o operă de referinţă nu doar pentru istoria arhitecturii noastre, ci şi pentru istoria culturii, istoria ideilor, fiind mai ales un model de cercetare interdisciplinară la standardele actuale de performanţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara